agonia
armâneashti

v3
 

Agonia - Workshopuri Artistitsi | Nomuri | Mission Contactŭ | Ânyrâpsea-ti
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articolŭ Farâ Antritseari Eseu Multimedia Lucri tsi suntu mash ti membru Poezii Presâ

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Ioan Missir[Ioan_MISSIR]

 
 
Nu ari canâ cadurŭ!


Câsâbălu iu bânedz: Botoșani
Ari limba di dadâ Ari limba di dadâ


Biografii Ioan Missir

Frândzâ personalâ web Ioan Missir


 
Adresa alushtui autorŭ easti : 

Authorship & Copyright Protection (beta):
 Colectsiili activi a alushtui autor::

Naima nali texti alinati:

Tuti (0)

Naima nali texti alinati:

Spuni-Ts Minduiarea:

Texti ânyrâpsiti tu bibliotecâ:






Biografii Ioan Missir

Un scriitor adevărat: Ioan Missir

Probabil că nimeni dintre cei ce trăiau la începutul deceniului al patrulea al secolului trecut în preajma avocatului Ioan MISSIR, aproape cinquagenar, fost ajutor de primar și primar al Botoșanilor, nu bănuia că, peste numai cîțiva ani, acesta va fi celebru nu datorită vreunui proces cîștigat ori încredințării vreunui portofoliu ministerial, ci unei cărți de război. Într-adevăr, Fata Moartă, cum se intitula ea, îl consacră pe autor fulgerător, îndată după apariția sa, la începutul verii anului 1937. Ea suscită elogiile unor importanți critici literari, cunoaște mai multe ediții (cinci în primii opt ani, alte două peste cîteva decenii), este încununată cu două premii mult rîvnite, unul al Societății Scriitorilor Români, altul al Academiei, iar autorul ei este admis, cu derogare de la statut, în Societatea Scriitorilor Români.
O surpriză a fost cartea și pentru N. Iorga, care, botoșănean și el, îl știa pe Ioan Missir mai ales ca pe unul dintre adepții săi politici. O surpriză plăcută și, îndeosebi, un caz pilduitor, care îi confirma crezul artistic profund. În laconica scrisoare ce-i va servi volumului Fata Moartă de prefață, cel care se implicase așa de mult în viața literară a epocii conchide: „Se vede de aci cît de mult talentul răsare din emoția lucrului văzut bine, înțeles adînc și întovărășit de acele mișcări ale inimei, fără care și cel mai mare dar de scris nu dă decît pagini moarte.”
Lucruri suficiente pentru a naște întrebări cu privire la identitatea lui Ioan Missir și la cartea pe care scris-o. La aceste întrebări a răspuns mai întîi Teodor Vârgolici, atunci cînd, profitînd de împrejurări întrucîtva prielnice, a reeditat în 1967 volumul. (O nouă ediție sau, poate, doar un supliment de tiraj a apărut în librării în 1977.) Dar pentru că împrejurările erau doar în parte propice, răspunsurile au fost parțiale, iar textul a trebuit să suporte odioasele croșete. (Nu puteau, firește, trece de cenzură pasajele, destul de numeroase, referitoare la bolșevici și la acțiunile lor, cu urmări așa de grave pentru România.) Completarea se impune cu necesitate și un prim pas în această direcție îl constituie cele ce urmează.
Descendent al unei cunoscute și ramificate familii armenești, care l-a dat și pe junimistul Petru Th. Missir, tatăl viitorului scriitor, Bogdan Missir, s-a căsătorit cu institutoarea elvețiancă Cécile Marchand și a emigrat în Statele Unite. S-a stabilit în New Jersey, comitatul Hudson, devenind fermier. Acolo i se nasc cei patru copii, cel de-al doilea, Ioan, la 17 februarie 1890. Succesul modest al întreprinderii, la care s-a asociat, probabil, și dorul de meleagurile natale, a făcut ca familia să ia drumul înapoi, revenind acasă, la Botoșani, în 1895.
În orașul care va deveni „al său”, Ioan Missir a urmat școala primară și cursul secundar, acesta la Liceul „A.T. Laurian”. După susținerea bacalaureatului, în 1909, s-a înscris la Facultatea de Drept din București, pe care a absolvit-o în 1913. O vreme este secretar al unchiului său Basile Missir, cunoscut avocat și om politic (deputat și senator în mai multe rînduri). Neplăcîndu-i „să poarte servieta” altcuiva și, probabil, nici viața capitalei, tînărul a renunțat la perspectivele ce i se deschideau și s-a întors în micul oraș provincial din care plecase, înscriindu-se în barou. Nu va fi profesat prea mult, întrucît curînd se declanșează conflagrația mondială. Mobilizat, sublocotenentul Ioan Missir, din Regimentul 8 Vînători (botoșănean), participă la toate campaniile din 1916-1917, urcînd treptele ierarhiei militare pînă la gradul de căpitan.
După război, profesează avocatura, angrenîndu-se și în viața politică, în formațiunile lui N. Iorga: este ajutor de primar al Botoșanilor în 1919-1920 și primar în două rînduri: în 1931-1932 și 1941-1944. În 1940, în epoca ultimatumului sovietic, este comandant al gării Cernăuți, iar ca primar al Botoșanilor va fi ultimul care pleacă în refugiu, în martie 1944. Se stinge din viață prematur, la 30 noiembrie 1945.
Pînă la jumătatea anilor ’30, numele lui Ioan Missir nu apare în presă în legătură cu vreo faptă culturală. (O excepție: ar fi sprijinit apariția periodicului „Crai nou”!) Fata Moartă vine, așadar, fără nici o pregătire. Primele știri despre aceasta le dă Petru Manoliu (care îi era cumnat), sub semnătura Erasm. El relatează în ziarul „Credința”, la 24 februarie 1937, că în toamna precedentă a venit „din fundul Moldovei” cu un manuscris. I-l încredințase doar pentru a-l citi Ioan Missir, care nu avea veleitățide scriitor. I-a îngăduit totuși să-l ia cu sine și să-l prezinte unei edituri, care, pentru a-l tipări a pretins o prefață purtînd semnătura unui general. În cele din urmă, a fost acceptată garanția istoricului N. Iorga. Acestor informații li se adaugă altele, pe care însuși autorul le va da cîțiva ani mai tîrziu. „Această carte – spune el cu prilejul unui interviu – am scris-o ca un protest împotriva acelora care neguțau și se opuneau la acordarea de reduceri pe C.F.R. foștilor decorați din Războiul Întregirei. Și într-un moment de exasperare, am început acea prefață, pe strună arhiîntinsă, și apoi m-am apucat să scriu cartea, toocamai așa cum a apărut.” De reținut este că, pledînd ideea că „literatura de război nu trebuie să se producă în imediata actualitate”, că „tema ruptă din zilele haotice ale războiului trebuie să fie coaptă și studiată, după ce au venit momentele de reculegere”, Ioan Missir îi prezintă reporterului (Mircea V. Georgescu) „un notes îngălbenit și mîncat de vremuri, pe foile căruia zac [...] însemnări telefonice care, asemenea, unui jurnal de război, au înregistrate, în ordine cronologică, toate întîmplările [...] scheletul care, prinzînd viață, a dat naștere Fetei Moarte”.
Și „notesul” acesta, și memoria extraordinară a lui Ioan Missir și-au avut rolul lor, important. Li s-a adăugat însă și un excelent „instinct literar” (pe care îl observa Vladimir Streinu), care stă la baza unor opțiuni fericite. Avocatul-căpitan în rezervă a ales, mai întîi, soluția cea mai bună, cea de a anula timpul scurs, de a se instala ca narator-personaj chiar în timpul acțiunilor narate. Utilizarea cu precădere a timpului prezent îl face pe cititor spectator al dramei în desfășurare. A dramei derulate cu o viteză incredibilă. Și aici, încă o dată, a fost aleasă bine dicția, frazarea potrivită: scenele de război, fie că e vorba de înaintarea sau retragerea din Transilvania, de apărarea platoului Fata Moartă sau de atacurile și contraatacurile din Valea Bucieșului ori de la Cireșoaia, prind viață prin propozițiile scurte, nu o dată reduse la membrii principali. Caracterul halucinant al impresiei însă nu decurge doar din succesiunea extrem de rapidă a acțiunilor la care se asistă. Halucinante sînt și detaliile pe care ochiul combatantului le suprinde într-un ritm infernal, compunînd adesea tablouri de o atrocitate rareori întîlnită în literatura de război românească. Autorul-narator-personaj e, de altfel, de o sinceritate totală, necruțîndu-se nici pe sine, nici pe camarazi, nici pe cititor. Și această sinceritate caracterizează atît privirea în exterior, cît și în interior. Ofițerul se introspectează mereu, căutînd în sine reazăm în vertijul permanentizat. Frica animalică, demența, care își are izvorul în riposta inamicului, dar și în iresponsabilitatea propriilor comandanți ori a celor din spatele frontului, abrutizarea progresivă sînt sesizate cu luciditate. Tot sinceritatea face însă ca aceste tablouri să nu ocupe dictatorial toată pînza. Alternarea momentelor de tensiune extremă și a celor de înduioșare ori a celor detensionate (glumele soldaților în timpul celor mai crîncene lupte, scene de bivuac, deparazitarea ostașilor, „cheful de la Piscul Raței”, ironizarea jandarmilor, cîteva figuri comice) asigură maximă veridicitate textului.
O alegere bună a făcut Ioan Missir, în sfîrșit, prin completarea propriului „jurnal” de front cu scrisorile mamei, ce servesc de pandant și cutie de rezonanță, dar și cu „episodul” ce încheie cartea, Țugui, un recviem pentru cel care i-a fost ordonanță de-a lungul întregului război și, mai departe, pentru soldatul de rînd.
Fata Moartă rămîne astfel una dintre reușitele literaturii de război românești, iar autorul ei – un scriitor adevărat, ce-și descoperă tîrziu talentul. Acest talent s-ar fi putut concretiza și în alte opere, dacă destinul ar fi permis. Și nu ar fi exclus ca el să fi concretizat realmente. În interviul citat, Ioan Missir mărturisea că „a mai scris o carte, în care se oglindesc evenimentele ce au frămîntat ultimii doi ani țara noastră: pierderea Basarabiei și Bucovinei, starea alarmantă produsă de acest dureros eveniment, evacuarea și neliniștea populației”. Apariția acesteia era prevăzută pentru „atunci cînd va fi momentul”. Manuscrisul pare să se fi pierdut. Pierdere perfect posibilă în condițiile trecerii printr-un refugiu. Putea fi însă și distrus cînd sovieticii au pus stăpînire pe țară.
De la Ioan Missir a rămas însă un alt manuscris. Fiica scriitorului, doamna Ioana Vlad-Missir, ne informează că familia a predat Muzeului Literaturii Române, împreună cu altele, o carte de „amintiri din copilărie”. Poate că anii ce vin vor aduce și tipărirea acestora.
SCRIERI: Fata Moartă, pref. N. Iorga, București, Cartea românească, 1937; ed. 2-5, București, 1938-1944; ed. îngr. și pref. Teodor Vârgolici, București, E.L., 1967; reed. București, Ed. Minerva, 1977.
REFERINȚE: Anuarul ofițerilor de rezervă pe anul 1921, 1921, 36; Erasm [Petru Manoliu], Ioan Missir,„Fata Moartă”, „Credința”, 1937, 984; P. Gr. [Grigore Popa?], Fata Moartă, „Însemnări ieșene”, 1937, 4; Camil Petrescu, Cărțile luptătorilor, „Revista Fundațiilor Regale”, 1937, 5; Nicolae Roșu, Destinul ideilor, București, 1944, 373-381; Silviu Cernea, Fata Moartă, „Epoca”, 1937, 2496; Pamfil Șeicaru, Fata Moartă, „Curentul”, 1937, 3373; C. Fântâneru, Fata Moartă, „Universul”, 1937, 164; Vladimir Streinu, Fata Moartă, „Gazeta”, 1937, 1003; Vladimir Streinu, O carte de război, „Gazeta”, 1937, 1010; Radu Gyr, Fata Moartă, „Porunca vremii”, 1937, 799; Gh. Dem Andreescu, Fata Moartă de Ioan Missir, „Conferența”, 1937, 15-18; C. Dan Pantazescu, Fata Moartă, „Țara noastră”, 1937, 1491; Horia Liman, Fata Moartă, „Lumea românească”, 1937, 174; N. Mihăescu, Fragmente de critică literară, București, 1943, 287-291; M. Paleologu, O carte de război și cu învățăminte, „Timpul”, 1938, 243; Mihail Sebastian, Cărți de război, „Muncă și voie bună” 1938, 16, 18; I. A. Bassarabescu, Fata Moartă, „Analele Academiei Române”, Partea I, Dezbaterile, 1937-1938, 21; D. V. B.[arnoschi], Fata Moartă, „Ronsard”, 1938, 1; D. Murărașu, „Fata Moartă”. Un succes literar meritat, „Revista Societății «Tinerimea română»”, 1939, 1; Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea, 1940, ; Mircea V. Georgescu, Scriitorul Ioan Missir, autorul cărții de război „Fata Moartă” ne vorbește despre: război, literatura de război și geneza cărții care l-a consacrat, „Evenimentul zilei”, an III, nr. 1020, din 13 martie 1942, p.2, reprodus în Aurel Sasu și Mariana Vartic, Romanul românesc în interviuri, vol. II, partea I, București, Ed. Minerva, 1986, 302-306; Teodor Vârgolici, Comentarii literare, București, 1971, 303-309; Gheorghe Stoica, Din epica de război: „Fata Moartă”, „Transilvania”, 1980, 5; L. Kalustian, Simple note, București, 1983, 208-216; Nae Antonescu, Idealul de unitate națională în literatura română, „Steaua”, 1983, 12; Ionel Bejenaru, Dicționarul botoșănenilor, Iași, 1995, 165; Dicționarul scriitorilor români, III, 254-255; Dicționarul cronologic al romanului românesc. De la origini până la 1989, București, 2004, 401.
(Victor Durnea, Revista Română, Anul XI, nr. 1 (39), martie 2005).

OMAGIUL
UNOR FIDELI CITITORI

Cu prilejul comemorării celor 60 de ani de la trecerea în eternitatea absolută a scriitorului Ioan Missir, precum și a 15 ani de la dispariția soției sale, Ecaterina-Lucia, în ziua de 30 Noiembrie 2005, la București, sub cupola capelei Cimitirului Armenesc, a avut loc un moment de emoționantă reculegere și pomenire.
Slujba religioasă a fost susținută, în limbile română și armeană, cu o deosebită căldură, de către distinșii preoți Paul Bogdan (www.poezie.ro) și Horen Zakaryan (www.artozakarian.com). Din fotografia străjuită de flori și luminată de flacăra albă a minicandelelor, chipul în uniformă al scriitorului Ioan Missir părea să zâmbească, împăcat, micului grup de prieteni reuniți în capelă.
Cimitirul Armenesc din București, cu o vechime de peste 170 de ani, este încă un loc de pioasă aducere-aminte și de cinstire a unor mari înaintași ai culturii române din rândurile armenilor ce și-au găsit recunoașterea valorii pe plaiurile dâmbovițene.
Basoreliefuri cioplite în marmură de maeștri armeni ai prelucrării pietrei, aduse din îndepărtata Armenie, troițe, lucrări de artă monumentală de inegalabilă frumusețe, vorbesc peste secole despre legăturile spirituale armeano-române.
Se pot vedea aici și înscrisuri evocatoare ale oștenilor români de origine armeană, ce și-au jertfit viața în luptele din primul și cel de-al doilea război mondial, pentru integritatea și libertatea României. În acest peisaj, evocarea scriitorului Ioan Missir – autorul cărții „FATA MOARTÔ, inegalabilă cronică de front a faptelor de arme ale vânătorilor de munte pe crestele Carpaților în campaniile din 1916-1918, carte pe nedrept „uitată” de critica literară – se poate considera ca un modest act de reconsiderare literară.
Autorii momentului omagial au fost Ion Anton, ofițer în rezervă, poeta Nadina Cordun (www.antologia.go.ro) si semnatarul acestor randuri – cu modestie, prozatorul
Alexei Rudeanu
(http://www.cetatea.home.ro/pag20.htm)



poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa a Literaturiljei, a poeziljei shi a culturâljei. Ânyrâpsea sh-hârsea-ti di articoli, eseuri, prozâ, poezie clasicâ sh-antritseri (concursuri). poezii
poezii
poezii  Caftâ Pi Net  Agonia - Workshopuri Artistitsi  

Nu ufilisits texti dit site fârâ s-nâ spunets.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politicâ di scuteari tu miydani sh-confidentsialitati

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!