Pământul meu e pe fluvii strâns lângă mare,
nici un alt loc nu are o voce atât de lentă
unde picioarele mele rătăcesc
printre trestiile grele de melci.
Desigur e toamnă: în vântul zdrențuit
chitarele moarte își înalță corzile
pe gura neagră și o mână agită
degetele de flăcări.
În oglinda lunii
se piaptănă fete cu sâni de portocale.

Cine plânge? Cine biciuie caii în aerul
roșu? Ne vom opri la acest mal
de-a lungul lanțurilor de ierburi iar tu dragoste
să nu mă duci în fața acelei oglinzi
infinite: se privesc în ea băieți
care cântă, și arbori foarte înalți și ape.
Cine plânge? Eu nu, crede-mă: pe fluvii
aleargă exasperate plesnetele unui bici,
caii întunecați fulgerele de sulf.
Eu nu, rasa mea are cuțite
Care ard și luni și răni ce pârjolesc.



Traducere Ilie Constantin