Acum pictez un tablou mare -
vreau să-mi fac un autoportret.
Aici o să desenez inima - o gămălie de chibrit,
aici, creierul - un aparat sacru și concret.

Undeva vor fi neapărat nasul, gura,
n-are nici un sens să omit ochii - două semne de întrebare,
aici în colț o să-mi pictez gândurile -
o claie informă de rufe murdare.

Pieptul - o oglindă cu poleiul zgâriat -
va lăsa să se vadă interiorul
(cu totul neinteresant, în definitiv),
sus, sprâncenele iși vor schița zborul.

Două aripi vor fi probabil și urechile,
fruntea cutată - o scară către infinit,
buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate
obsesia roșie a sărutului-mit.

Un ochi atent va mai putea zări, în fine,
cicatricea unei găuri în frunte,
sau, în maldărul recuzitelor inutile,
ceva ce ar putea să semene a ideal sau a munte...

Februarie 1941