agonia armâneashti v3 |
Agonia - Workshopuri Artistitsi | Nomuri | Mission | Contactŭ | Ânyrâpsea-ti | ||||
Articolŭ Farâ Antritseari Eseu Multimedia Lucri tsi suntu mash ti membru Poezii Presâ | ||||||
|
||||||
agonia Texti Pripusi
■ Interzicerea expoziÈ›iei organizate de Societatea Culturală Aromână
Romanian Spell-Checker Contactŭ |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-01-21 | [Aestu textŭ lipseashti s-hibâ dghivâsitŭ tu romana] | Ânyrâpsitŭ tu bibliotecâ di Diana Rizoiu
VIII
După masă, d. Nazarie È™i cu Egor fură invitaÈ›i în odaia Sandei. O găsiră È™i mai istovită, cu pleoapele viorii; braÈ›ele păreau foarte albe, aÈ™a cum se odihneau sleite pe un È™al cald, de lână. Sanda zâmbi È™i le făcu semn să se aÈ™eze. Dar d-na Moscu, în picioare, lângă pat, cu cartea în mână, continua să citească: „ Viens donc, ange du mal, dont la voix me convie, Car il est des instants ou si je te voyais, Je pourrais pour ton sang t'abandonner ma vie Et mon ame... si j 'y croyais!" Cetise foarte frumos ultimele versuri, aproape cu lacrimi. ÃŽnchise cartea cu un oftat. - Ce a fost? întrebă nedumerit d. Nazarie. - PrefaÈ›a la Antony, nemuritoarea dramă a lui Alexandre Dumas-Père, explică grav d-na Moscu. „În orice caz, o lectură care nu își are deloc rostul, acum", ar fi vrut să spună Egor. Nu-i plăcuse deloc versul: „Je pourrais pour ton sang t'abandonner ma vie..." Era o ironie prea crudă, aproape sălbatecă. Și apoi, oftatul acela al d-nei Moscu. Părere de rău? Resemnare? Neputintă? - ...ÃŽi citesc necontenit de o jumătate de oră, vorbi cu orgoliu d-na Moscu. ÃŽmi place È™i mie să citesc cu glas tare, aÈ™a cum făceam pe vremuri... Știam atunci mii de versuri pe dinafară... Zâmbea. Egor o privi uluit. Era aproape de nerecunoscut acum; gesturile ei viguroase, sigure. Stătea de atâta timp în picioare, la căpătâiul Sandei, È™i încă nu ostenise... Parcă reînviase printr-o minune; reînviase din tinereÈ›ea Sandei. -...Știam si din Eminescu, adaugă mai însufleÈ›ită d-na Moscu, din opera celui mai mare poet român, Mihail Eminescu... Egor căută ochii Sandei. Ardeau de o spaimă înăbuÈ™ită. Fata îl privi numai o clipă. Apoi, parcă s-ar fi temut să nu se trădeze, È™opti: - Maman, ai cetit destul... Să nu te oboseÈ™ti... Stai È™i d-ta jos... D-na Moscu nu o auzi. ÃŽÈ™i duse mâinele la tâmple, luptând cu amintirile, silindu-se să reconstituiască versurile acelea celebre... - ...Versurile acelea celebre, vorbi ea, mai mult pentru sine, versurile nemuritoare... Sanda nu se dădu bătută. Eminescu se afla alături de ceilalÈ›i poeÈ›i favoriÈ›i, pe etajeră, dar nu voia sub nici un motiv să-l lase în mâinele maică-sii. Se temea de bolnăvicioasa ei pasiune pentru anumite poeme din Eminescu. Pe vremuri îi mărturisise că, deÈ™i ea era numai o fetiță de opt-nouă ani, Christina îi declama ei, în nopÈ›ile de vară, versuri din Eminescu. „ își va aduce din nou aminte, acum", se gândi cu groază Sanda. ,,...Cobori in jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă È™i in gând Și viata-mi luminează!.. " De la cel dintâi vers, Sanda își plecă fruntea, deprimată. O imensă oboseală i se strecură deodată în tot trupul. Un vârtej mocnit îi deÈ™erta vinele de sânge. ÃŽi era teamă că va leÈ™ina, din clipă-n clipă. „- ... Eu sunt luceafărul de sus lar tu să-mi fii mireasă!,, continuă biruitoare d-na Moscu. ,,De unde i-a venit deodată forÈ›a aceasta fizică, strălucirea aceasta a făpturii, glasul întreg È™i melodios?" se întreba nedumerit d. Nazarie. D-na Moscu părea că-È™i aminteÈ™te strofă cu strofă, după scurte ezitări, după încântătoare dibuiri. , Sunt, totuÈ™i, strofe pe care le sare", observă Egor. El asculta, aproape fără nici o împotrivire, cu ochii la Sanda, urmărind zvâcnirile trupului ei sub È™a1u1 care o acoperea. ,,Ar trebui să fac ceva, își spuse. Ar trebui să mă ridic È™i să m-apropii de ea, să o mângâi, orice ar gândi mamă-sa." DeÈ™i, după extazul cu care rostea versurile, descoperindu-le treptat, se vedea bine că d-na Moscu nu mai aude nimic È™i nu mai zăreÈ™te pe nimeni in preajmă-i. „- ...Căci eu sunt vie, tu eÈ™ti mort..." Glasul d-nei Moscu se întrerupse brusc, înecat. Ea se clătina ameÈ›ită în mijlocul odăiei, unde o purtase emoÈ›ia. ÃŽÈ™i duse iarăși amândouă palmele la frunte. De data aceasta, un gest de risipire È™i deznădejde. - Nu È™tiu ce am, È™opti ea. Am obosit... D. Nazarie o aÈ™eză pe scaun. ,, Să fi fost oare numai o iluzie toată însufleÈ›irea ei, glasul acela plin È™i robust, de femeie cu sânge mult?" -...Ai văzut, maman, dacă nu m-asculÈ›i, È™opti, stins, Sanda. Egor se apropiase de pat. ÃŽncepuse să-1 sperie paloarea fetei, ochii aceia adânciÈ›i nefiresc în orbite, pielea prea rece È™i trădând totuÈ™i o febră mocnită în adâncuri. - Am să mă duc chiar acum după un doctor, spuse el, încruntat. D-ta nu eÈ™ti bine deloc... Sanda îi mulÈ›umi cu un zâmbet pe care voi să-1 susÈ›ină cât mai mult. Dar în nici un caz nu trebuia să-l lase să cheme un doctor. ÃŽn nici un caz acum, în dezlănÈ›uirea aceasta neaÈ™teptată de întâmplări È™i boli vechi. - Nu te grăbi să pleci de lângă mine, spuse Sanda, n-am nevoie de nici un doctor... ÃŽn câteva ceasuri îmi revin, È™i mâine ne plimbăm prin parc... ÃŽn acea clipă, d-na Moscu se ridică din nou în picioare, cu o nouă fervoare. - Acum mi-amintesc, spuse ea, mi-amintesc cele mai frumoase versuri din Luceafărul: ,,Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Și ochii mari È™i grei mă dor, Privirea ta mă arde..." Sanda apucă mâna lui Egor. Tremura. Se uita fix, înspăi¬mântată, în ochii lui. „Știe È™i ea", gândi Egor. Se miră, o clipă în urmă, de propria lui tărie È™i seninătate. Acum, nu-i mai era frică; alături de Sanda, cu mâna ei îngheÈ›ată pierdută în pumnii lui fierbinÈ›i, crispaÈ›i. SimÈ›ea însă tot ce È™tia, tot ce vedea Sanda dincolo de umerii lui, înapoia lui. Nu voia să se întoarcă, nu cumva să rupă firul acelor priviri îngrozite È™i paralizate. D-na Moscu tăcuse, È™i tăcerea ei se adăogă, mai gravă, liniÈ™tii neobiÈ™nuite din odaie. Egor auzea cum bate inima fetii. Auzea, în acelaÈ™i timp, răsuflarea grea a d-lui Nazarie. ,Simte È™i el, poate chiar vede. Inutil să-i mai ascund ceva de aici înainte." -Maman! exclamă deodată Sanda, cu o ultima sforÈ›are. Egor ghici tot ce voise să spună Sanda prin acest deznădăjduit strigăt. ÃŽncercarea ei de a smulge pe d-na Moscu din convorbirea aceea atât de oribilă, neauzită, neîngăduită, neumană. ,Mamă, ne vede lumea!" părea că spun privirile Sandei. D-na Moscu se întoarse spre d Nazarie: - De ce-ai tăcut deodată, domnule profesor? întrebă ea, mirată. - Nici nu prea am vorbit, astăzi, stimată doamnă, se scuză d. Nazarie. V-am ascultat recitând... Mă minunam de memoria d-stră... D-na Moscu îl privi în ochi, parcă ar fi încercat să se convingă că nu glumeÈ™te. - Nefericită memorie, cu cartea în mână, spuse ea obosită, aÈ™ezând pe Antony deasupra celorlalte volume de pe etajeră. Noroc că am încă destule cărÈ›i... lată, i-am adus aici Sandei pentru mai multe zile de lectură... ÃŽi arătă, cu mâna, un teanc întreg. D. Nazarie își aruncă ochii: Jean Sbogar, René, Ivanhoe, Les fleurs du mal, La-bas. - Din biblioteca Christinei, adăogă ea. CărÈ›ile care i-au plăcut ei mai mult. Și mie, bineînÈ›eles... Zâmbi foarte obosită È™i se îndreptă spre patul Sandei. - Dar voi ce-aÈ›i tăcut? întrebă, cu o mai neînÈ›eleasă mirare. De ce-aÈ›i tăcut È™i voi? Sanda o mustră din ochi. D-na Moscu se aÈ™eză pe pat, lângă ea. ÃŽi luă mâna, pe care Egor o lăsase cu puÈ›ine clipe mai înainte. - Ce îngheÈ›ată eÈ™ti, ce rece! exclamă cutremurându-se. Trebuie să-È›i dau un ceai. De altfel, e timpul să te scoli. Se apropie apusul soarelui. Vin țânÈ›arii... ,,Aiurează", gândi cu oarecare neliniÈ™te Egor. Se uita la Sanda, să ghicească din ochii ei un sfat, un îndemn. Era È™i el pironit, fascinat de începutul acesta neaÈ™teptat de delir. - Poate e mai bine ca noi să plecăm, se auzi atunci glasul uscat al d-lui Nazarie. - N-aveÈ›i nici o grijă, sunteÈ›i cu mine, îl liniÈ™ti d-na Moscu. Nu vă pot face nimic. Zboară pe deasupra, È™i atât... - Ar fi trebuit să luaÈ›i chinină, sopti Sanda. Mama vorbeÈ™te de țânÈ›ari. Sunt foarte periculoÈ™i acum, la apusul soarelui... - Au început să vină, într-adevăr, se auzi din nou glasul uscat al d-lui Nazarie. Și ce ciudat se adună roiuri, în dreptul ferestrei!... ÃŽi auzi cum zboară, Egor?! ÃŽi auzea È™i Egor; roiuri întregi, dese, aÈ™a cum nu i se mai intâmplase să întâlnească vreodată. De unde năvăliseră atât de mulÈ›i? - Semn de secetă, spuse din nou d. Nazarie. Ar trebui să închid fereastra... Dar nu se miÈ™că. Rămăsese tot în mijlocul odăii, fascinat, cu ochii către roiurile de afară. - Nu e nevoic, vorbi d-na Moscu. Nu e încă apusul soarelui. Și-apoi, să n-aveÈ›i vreo teamă cât sunteÈ›i cu mine... Egor simÈ›i un fior trecându-i prin È™ira spinării. Glasul acesta sec, neutru, aproape de nerecunoscut îl înspăimânta. Glas care venea de undeva din vis, din alte vremi. - Dar ar fi bine să luaÈ›i chinină, măcar o jumătate de pastilă pe zi, È™opti, de data aceasta foarte încet Sanda. ÃŽi tremura È™i ei glasul. ,,Dar cel puÈ›in acum nu mai vede nimic, nu mai simte pe nimeni", își dete seama Egor. ÃŽl căută pe profesor. Nu se miÈ™case din mijlocul odăiei. Urmărea vreun zbor nevăzut, căci privirile lui lunecau mult deasupra roiurilor. Și nici măcar nu se apăra de țânÈ›arii care pătrundeau, câte puÈ›ini, în cameră. „E un miros aici care îi atrage, își spuse Egor. Prea sunt mulÈ›i È™i prea vin de-a dreptul aici. Poate mirosul acela care m-a lovit È™i pe mine azi-dimineată", își aminti el mirosul de sânge. D-na Moscu îi învălui pe toÈ›i într-o privire caldă, protectoare È™i intimă în acelaÈ™i timp. - HaideÈ›i, copii, vorbi, se apropie apusul, s-o sculăm È™i pe ea. Glasul îi era voios, È™i totuÈ™i absent. Venea de departe, din bucurii foarte streine, reci. - Scoală-te, Sanda, vorbi din nou d-na Moscu, se face seară în curând. EÈ™ti îngheÈ›ată... Egor își strânse pumnii, înfigându-È™i unghiile în carne, cu încăpățânare. „Trebuie să rămân treaz. Să nu mă pierd." ÃŽncercă s-o oprească pe Sanda, dar fata îl respinse încet, cu dragoste, È™i se coborî din pat. Nu mai tremura, acum. ÃŽÈ™i căută papucii de casă cu multă luare-aminte. - Trebuie neapărat să merg È™i eu, maman? o întrebă, foarte supusă. - Nu vezi?! E timpul, vorbi d-na Moscu. Egor o prinse în braÈ›e È™i-i È™opti, aproape de ureche: - Rămâi aici. Ce vrei să faci?! Fata îi mângâie obrazul cu mâna, tristă. - Nu e nimic, Egor, È™opti. Asta o fac pentru mama, È™tii... ÃŽn acea clipă, Egor simÈ›i un vârf ascutit de ac străpun¬gându-i pielea la încheietură. Fără să-È™i dea seama, lovi cu palma. Un țânÈ›ar rămase strivit; o pată de sânge, alături. „A muÈ™cat cu sete, bestia", își spuse Egor. Ridicând capul, Sanda întâ1ni pata aceea de sânge. Se repezi la Egor È™i-i luă mâna - Ascunde-te, îi vorbi repede, pleacă, să nu te vadă mama... ÃŽi face rău... Egor își frecă mâna de haine până ce sângele dispăru cu desăvârÈ™ire. - Pleacă, te rog eu, vorbi din nou Sanda. Du-te È™i-È›i ia pastila de chinină... Glasul ei rugător îl îndârji È™i mai mult; delirul acesta ale cărui margini nu le È™tia încă, toate cuvintele acestea al căror înÈ›eles nu-l putea pătrunde. - Nu plec până nu-mi spui unde vrei să te duci, o amenintă Egor. - Fii fără teamă, dragostea mea, vorbi Sanda. Egor se cutremură. ÃŽÈ™i amintea acum foarte precis; amănunt cu amănunt, își amintea din nou întâmplările din noaptea trecută. - Nun te bucuri că-È›i spun aÈ™a? îl întrebă din nou, tristă, Sanda. Egor o privi în ochi, încercând s-o străpungă, s-o stăpânească, întreagă, cu voinÈ›a lui, s-o păstreze. SimÈ›ea însă cum îi scapă, cum îi alunecă din braÈ›e viata aceasta caldă È™i îmbietoare. - Nu-mi spui tu, Sanda, lucrul ăsta, nu mi-1 spui tu! exclamă Egor. Sanda începu să plângă încet, fără spasm. - AÈ™adar, e adevărat", gândi Egor... D-na Moscu se apropiase de ei; parcă n-ar fi înÈ›eles nimic din cuvintele lor prea familiar È™optite, din plânsul fetei. - Dacă rămâneÈ›i, au să vă sugă È™i pe voi, le vorbi. Și s-a făcut aÈ™a de frig... Au să vă sugă. Cum s-a întâmplat cu găinile, cu gâștele, cu vitele noastre... Ce-au rămas din ele, ce-au mai rămas... Egor întoarse capul È™i-i spuse răspicat: - ÃŽmi pare foarte rău, d-nă Moscu, dar Sanda trebuie să rămână aici, în pat, până chem doctorul. Glasul fusese atât de neobiÈ™nuit de puternic, încât d-na Moscu È™ovăi, privind când la Egor, când la Nazarie. Nu prea înÈ›elegea - se vedea bine asta - ce caută ei aici, alături de patul fetei. - Poate că ai dreptate, vorbi după câteva clipe d-na Moscu. SunteÈ›i amândoi oameni de È™tiință, vă pricepeÈ›i mai bine ca mine!... Dar să închideÈ›i repede ferestrele. Asta trebuie să faceÈ›i întâi, să-nchideÈ›i toate ferestrele... Egor tremura încă de curajul brutal cu care vorbise. Cu amândouă mâinile încerca să È›ină pe loc trupul Sandei. Fata zvâcnea, se împotrivea. - Trebuie neapărat să mă duc, se apăra ea, somnoroasă. O fac pentru mama, È›i-am spus. N-a mai rămas nimic altceva prin curte... È™i paserile, È™i vitele, È™i câinii! Se apropiase È™i d. Nazarie, palid, frângându-È™i mâinile. ÃŽn jurul lui roiau țânÈ›arii. Se auzeau ca un zvon împletit, barbar È™i foarte depărtat. Melodie apăsătoare, asemenea febrei. - Dă-mi drumul, Egor, se rugă din nou Sanda, pierdută. Are să fie mai rău, altminteri... Nu mai mă fac bine, altminteri... Egor începu să tremure. ,,Ce Dumnezeu s-a făcut atât de frig, deodată!" Auzea cum clănțănesc dinÈ›ii d-lui Nazarie. ÃŽl vedea lângă el, împietrit, alb la față, tremurând. Nu se apăra de țânÈ›ari. Scutura la răstimpuri fruntea, să-i gonească. - ÃŽnchide d-ta fereastra, porunci Egor. Profesorul se apropie cu teamă de perdele. Mai departe nu îndrăzni să pășească. Se purta È™i el ca într-un somn nefiresc, de boală. Și totuÈ™i, ce limpede înÈ›elegea tot ce se petrece în jurul lui! Ce clare îi apăreau acuma toate întâmplările; carnea aceea de berbec, greÈ›oasă, din prima seară, È™i vorbele fără înÈ›eles ale jupânesei, paserile care mureau... Și câinele acela care li se târa la picioare, urletele lui îngheÈ›ate, răsuflarea lui, de animal fugărit de nevăzut... - De ce nu-nchizi fereastra? se auzi din nou, poruncitor, glasul lui Egor. Ce frig neobiÈ™nuit, artificial. Ce goluri de aer în încăperea aceasta, unde plutise, până mai adineauri, mirosul de sânge al fetei... D-1 Nazarie se apropie mai mult de fereastră. ÃŽi era teamă să privească afară. O teamă stupidă, nervoasă, pe care nu È™i-o putea stăpâni. BraÈ›ul îi tremură când apucă mânerul ferestrei. I se păru, în cea dintâi clipă, că o femeie îl priveÈ™te din afară, atent, urmărindu-i fiecare gest, aÈ™teptând parcă să se întâmple ceva, un gest grav, hotărâtor. Era încă destulă lumină, afară. Partea aceasta a cerului era, totuÈ™i, mai stinsă, mai fluidă. Era alt spaÈ›iu, aici, alt văzduh. Căci închizând o clipă ochii È™i deschizându-i brusc, d. Nazarie văzu cu mirare pe Simina, la câțiva metri de fereastră, între flori, privindu-I. ÃŽncercă să-i zâmbească. FetiÈ›a înclina capul, cu nesfârÈ™ită graÈ›ie. Dar în aceeaÈ™i clipă se trădă. ÃŽnălÈ›ase ochii prea sus, mult deasupra ferestrii. ,Nu se aÈ™tepta să mă vadă pe mine, își dete scama d. Nazarie. AÈ™tepta pe altcineva, È™i nu aici, la fereastră, ci în altă parte..." Simina înÈ›elese repede că se trădase. RoÈ™i brusc È™i făcu câțiva paÈ™i spre casă, ridicând mâinele către d. Nazarie. Dar professorul închise fereastra grav, tăcut, cu privirile plecate. Frigul din odaie i se păru mai apăsător. Rămase multă vreme nehotărăt, sleit, lângă fereastră. Zvonul țânÈ›arilor îl auzea acum foarte aproape de el, cuprinzându-1 încet, din toate părÈ›ile, istovindu-l. ÃŽncepea să-È™i dea seama că visează, È™i îi fu frică. Dacă nu se va mai trezi, niciodată, din somnul acesta neînÈ›eles, din lumea aceasta a febrelor?... |
index
|
||||||||
Casa a Literaturiljei, a poeziljei shi a culturâljei. Ânyrâpsea sh-hârsea-ti di articoli, eseuri, prozâ, poezie clasicâ sh-antritseri (concursuri). | |||||||||
Nu ufilisits texti dit site fârâ s-nâ spunets.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politicâ di scuteari tu miydani sh-confidentsialitati