agonia armâneashti v3 |
Agonia - Workshopuri Artistitsi | Nomuri | Mission | Contactŭ | Ânyrâpsea-ti | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Articolŭ Farâ Antritseari Eseu Multimedia Lucri tsi suntu mash ti membru Poezii Presâ | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
![]()
agonia ![]()
■ Interzicerea expoziÈ›iei organizate de Societatea Culturală Aromână ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contactŭ |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-10-01 | [Aestu textŭ lipseashti s-hibâ dghivâsitŭ tu romana] | Ânyrâpsitŭ tu bibliotecâ di Valeriu D.G. Barbu 1 Era ultima lor ceartă, măcar asta era clar. Dar deÈ™i o anticipa de zile, sau poate chiar de luni în È™ir, nimic nu reuÈ™i să domolească valul de mînie È™i indignare care creÈ™tea acum în el. GreÈ™eala fusese a ei, însă refuzase s-o recunoască. Fiecare argument pe care încercase să-l avanseze, fiecare tentativă de adoptare a unei atitudini conciliatoare È™i rezonabile fusese distorsionată, răstălmăcită È™i întoarsă împotriva lui. Cum îndrăznea să aducă vorba de seara cu desăvîrÈ™ire nevinovată pe care o petrecuse la The Half Moon cu Jennifer? Cum îndrăznea să spună că darul de la el era „jalnic" È™i să susÈ›ină că i se păruse „prefăcut" cînd i-l înmînase? Și cum Dumnezeu îndrăznea să pomenească de mama lui - de maică-sa, nici mai mult, nici mai puÈ›in - È™i să-l acuze că o vedea prea des? Ca È™i cum ar fi făcut un comentariu la adresa maturității È™i chiar a masculinității lui... ÃŽÈ™i aÈ›inti privirea undeva în față, fără să vadă ceva anume È™i fără să È›ină seama unde se afla sau cine îl înconjura. „Cățea", îi spuse el în gînd, pe cînd cuvintele ei îi reveneau în minte. Pe urmă își dădu drumul È™i, în ciuda dinÈ›ilor încleÈ™taÈ›i, izbuti să strige: — CÃÞEA! După aceea se simÈ›i ceva mai bine. UriaÈ™, cenuÈ™iu È™i impunător, Ashdown se afla pe un promontoriu, la nici douăzeci de metri de marginea falezei stîncoase, unde fusese ridicat cu peste o sută de ani în urmă. Cît era ziua de lungă, pescăruÈ™ii dădeau ocol fleÈ™elor È™i turnuleÈ›elor lui, jelindu-se răguÈ™iÈ›i nevoie mare. Toată ziua È™i toată noaptea, valurile se izbeau nebuneÈ™te de bancadele stîncoase, împrăștiind un vîjîit interminabil, asemănător celui dintr-un trafic intens, prin camerele îngheÈ›ate È™i pe coridoarelc labirintice È™i însufleÈ›ite de ecouri ale casei vechi. Nici măcar cele mai pustii părÈ›i de la Ashdown - iar în prezent majoritatea erau pustii - nu își găseau vreodată liniÈ™tea depli- nă. ÃŽncăperile cele mai locuibile erau grupate la etajele unu È™i doi, dădeau spre mare, iar peste zi se vedeau inundate de lumina unui soare cu dinÈ›i. Bucătăria de la parter era lungă, în formă de L, È™i avea tavanul jos; avea doar trei ferestre mici È™i era învăluită într-o penumbră permanentă. FrumuseÈ›ea sumbră, care sfida stihiile naturii, a Ashdown-ului masca faptul că, în general, oamenilor le venea greu să locuiască acolo. Cei mai vechi È™i mai apropiaÈ›i vecini își aminteau, dar tot nu le venea să creadă, că odinioară casa fusese reÈ™edinÈ›a personală a unei familii cu opt sau nouă membri. ÃŽnsă cu două decenii în urmă ea fusese achiziÈ›ionată de noua universitate, iar acum adăpostea peste douăzeci de studenÈ›i: o populaÈ›ie incertă, la fel de schimbătoare ca marea ale cărei valuri se spărgeau de stîncile de dedesubt, întinsă cît vedeai cu ochii, colorată într-un verde maladiv È™i unduindu-se sub apăsarea unei neliniÈ™ti infinite. Poate că grupul de patru străini de la masa ei îi ceruse voie să se aÈ™eze, sau poate că nu. Sarah nu mai È›inea minte. Acum se părea că străinii începeau să discute în contradictoriu, dar ea nu auzea ce se spunea, deÈ™i le conÈ™tientiza vocile care se ridicau È™i coborau într-un contrapunct furios. Ceea ce auzea È™i vedea în minte era mult mai real în clipa aceea. Un cuvînt singur, înveninat. NiÈ™te ochi în care lucea lumina unei uri indiferente. Sentimentul că, în loc să i se vorbească, fusese scuipată. O întîlnire care durase două secunde — sau mai puÈ›in? - însă pe care o retrăia involuntar în gînd de peste o jumătate de oră. Ochii aceia, cuvîntul acela — nu avea cum să scape de ele cel puÈ›in pentru un timp. Chiar È™i acum, pe cînd vocile din jur deveneau mai zgomotoase È™i mai însufleÈ›ite, simÈ›ea crescînd în ea un nou val de panică. ÃŽnchise ochii, slăbită dintr-o dată de greaÈ›a care o năpădea. Ar fi atacat-o dacă n-ar fi fost atîta lume pe strada principală? se întrebă ea. Ar fi tîrît-o pînă în pragul unei uÈ™i? I-ar fi sfiÈ™iat hainele? ÃŽÈ™i ridică încet cana de cafea, o È›inu la cîțiva centimetri de gură È™i se uită înăuntru. ÃŽÈ™i aÈ›inti privirea asupra acelei suprafeÈ›e uleioase, care pîl-pîia imperceptibil. Strînse cana mai tare. Lichidul se stabiliză. Nu-i mai tremurau mîinile. Momentul critic trecuse. O altă posibilitate: să fi fost doar un vis? „Pinter!" fu primul cuvînt al discuÈ›iei în contradictoriu care îi atrase atenÈ›ia. ÃŽÈ™i impuse să se uite la vorbitor È™i să se concentreze. Numele fusese pronunÈ›at pe un ton de scepticism agasat de o femeie care È›inea un pahar cu suc de mere într-o mînă È™i o È›igară pe jumătate fumată în cealaltă. Era tunsă scurt, avea părul negru ca smoala, maxilare proeminente È™i ochi negri È™i vioi. Sarah avu sentimentul vag că o mai văzuse È™i cu ocazia altor descinderi la Cafe Valladon, însă nu îi È™tia numele. Ulterior avea să afle că o chema Veronica. — Tipic pîn' la Dumnezeu, adăugă femeia, care trase apoi din È›igară cu ochii închiÈ™i. Zîmbea, ceea ce ar fi putut să însemne că nu lua discuÈ›ia la fel de în serios ca tînărul slab, gălbejit È™i zelos care stătea în faÈ›a ei. — Oamenii care habar n-au de teatru, continuă Veronica, vorbesc mereu de Pinter ca despre unul dintre cei mari. — ÃŽn regulă, zise studentul, De acord că-i supraevaluat. AÈ™a e. Dar tocmai asta îmi confirmă ideea. — ÃŽÈ›i confirtnă ideea? — TradiÈ›ia teatrului englez postbelic, rosti studentul, este atît de... evanescentă, încît.... — Poftim? se auzi o voce de australian de alături. Ce cuvînt a fost ăla? — Evanescentă, răspunse studentul. Atît de evanescentă, încît există o singură personalitate care .... — Evanescentă? întrebă australianul. — Nu-È›i face griji, spuse Veronica, surîzînd È™i mai larg. Vrea să se dea mare, atîta tot. — Ce înseamnă? — Caută în dicÈ›ionar, se răsti studentul. Vreau să spun că în teatrul englez de după război există un singur autor cu pretenÈ›ii È™i pînă È™i el e supraevaluat. Supraevaluat zdravăn. Ergo, teatrul e la pămînt. — Ergo? făcu australianul. — S-a zis cu el. N-are nimic de oferit. Nu joacă nici un rol în cultura contemporană, nici aici în È›ară, nici în altă parte. — Și-atunci... vrei să spui că-mi pierd timpul? întrebă Veronica. Că nu sînt pe aceeaÈ™i lungime de undă cu întregul... Zeitgeist? — Absolut. Ar trebui să schimbi macazul imediat. Să treci pe studii cinematografice. — Ca tine. — Ca mine. — Asta chiar că-i interesant, spuse Veronica. la fii atent ce presupu- neri faci. ÃŽn primul rînd, pentru simplul fapt că mă interesează teatrul, eÈ™ti convins că-l studiez. Te înÈ™eli, sînt la studii economice. Pe urmă, convingerea asta a ta că deÈ›ii un fel de adevăr absolut: este... mă rog, mi se pare că-i o chestie foarte bărbătească, e tot ce pot să spun. — Păi, chiar sînt bărbat, o lămuri studentul. — La fel de semnificativ e faptul că Pinter e dramaturgul tău preferat. — Și ce-i atît de semnificativ? — Fiindcă scrie piese pentru băieÈ›i. Pentru băieÈ›i deÈ™tepÈ›i. — Bine, dar arta e universală. ToÈ›i scriitorii adevăraÈ›i sînt hermafro- diÈ›i. — Ha! pufni Veronica pradă unui dispreÈ› încîntat, stingîndu-È™i apoi È›igara. Bun, vrei să vorbim despre sexe? — Credeam că discutăm despre cultură. — Nu se poate una fără cealaltă. DiferenÈ›ele de sex sînt peste tot. Fu rîndul studentului să rîdă. — Ãsta-i unul dintre lucrurile cele mai fără noimă pe care le-am auzit. Singurul motiv pentru care vrei să vorbeÈ™ti despre sexe e că te sperie ideea unei discuÈ›ii despre valoare. — Pinter le place doar bărbaÈ›ilor, spuse Veronica. Și de ce? Fiindcă scrie piese misogine, care se adresează impulsurilor misogine ascunse în străfundurile psyche-ului masculin. — Eu nu sînt misogin. — EÈ™ti, cum să nu fii? ToÈ›i bărbaÈ›ii le urăsc pe femei. — Doar nu crezi una ca asta. — Sînt ferm convinsă. — Probabil că eÈ™ti la fel de convinsă că toÈ›i bărbaÈ›ii sînt violatori potenÈ›iali. —Da. — Și chestia asta e tot un lucru fără sens. — Ba are un sens foarte clar. — ToÈ›i bărbaÈ›ii deÈ›in potenÈ›ialul de a deveni violatori. ToÈ›i bărbaÈ›ii dispun de mijloacele prin care pot să ajungă violatori. Nu-i deloc acelaÈ™i lucru. — Nu mă refer la faptul că bărbaÈ›ii au sau nu... dotarea necesară. Vreau să spun că nu există nici un bărbat care să nu simtă, în cine È™tie ce cotlon întunecos al sufletului, resentimente profunde - È™i chiar gelozie — față de punctele noastre tari, iar uneori resentimentele produc ură È™i, prin urmare, ar putea să degenereze È™i în violență. După aceste fraze se aÈ™ternu tăcerea timp de cîteva secunde. Studentul dădu să spună ceva. Dar se încurcă în propriile cuvinte. După aceea începu o altă idee, lăsîndu-se păgubaÈ™ imediat. ÃŽn cele din urmă nu izbuti să spună decît: — Da, dar n-ai dovezi. — GăseÈ™ti cîte dovezi vrei dacă te uiÈ›i în jur. — O fi, însă n-ai dovezi obiective. — Obiectivitatea, decretă Veronica, aprinzîndu-È™i încă o È›igară, este subiectivitatea bărbaÈ›ilor. LiniÈ™tea produsă de această observaÈ›ie cu iz axiomatic, mai lungă decît precedenta È™i încărcată întrucîtva de un sentiment vecin cu veneraÈ›ia, fu destrămată chiar de Sarah. — Cred că are dreptate, zise ea. ToÈ›i cei de la masă se întoarseră în direcÈ›ia ei. — Cum să spun, nu legat de obiectivitate - eu, una, n-am privit nicio- dată lucrurile din punctul ăsta de vedere - dar în ce priveÈ™te faptul că toÈ›i bărbaÈ›ii sînt esenÈ›ialmente ostili È™i că nu È™tii cînd le... sare È›andăra. Veronica o privi în ochi. — Mersi, spuse ea, înainte de a-È™i îndrepta din nou atenÈ›ia asupra studentului. Ai văzut? Sprijin din toate părÈ›ile. Tînărul ridică din umeri. — Solidaritate femeiască, atîta tot. — Nu, dar am pățit-o È™i eu. Febrilitatea È™ovăielnică din vocea lui Sarah le atrase atenÈ›ia. — Exact chestia asta despre care v-am auzit vorbind. ÃŽÈ™i coborî privirea È™i își văzu ochii reflectaÈ›i în lunuri închise de oglinjoara neagră a cafelei. — ÃŽmi pare rău, nu È™tiu cum vă cheamă pe nici unul dintre voi. Și habar n-am de ce-am deschis gura. Cred c-ar fi bine să plec. Se ridică È™i se trezi prinsă la colÈ›, cu marginea mesei presîndu-i coapsele; strecuratul în grabă pe lîngă australian È™i pe lîngă studentul zelos se dovedi anevoios. FaÈ›a parcă îi luase foc. Era sigură că se uitau cu toÈ›ii la ea ca la o nebună. Nimeni nu scoase o vorbă cît timp își croi drum pînă la casă, dar pe cînd își număra mărunÈ›iÈ™ul (iar Slattery, proprie-tarul cafenelei, stătea pedant È™i indiferent într-un colÈ›), simÈ›i o mînă pe umăr È™i, cînd se întoarse, o văzu pe Veronica zîmbindu-i. Avea un surîs mefient È™i totodată atrăgător — total diferit de zîmbetele combative pe care le adresase adversarilor de la masă. — Uite ce-i, spuse ea, nu È™tiu cine eÈ™ti È™i ce È›i s-a-ntîmplat, dar... oricînd vrei să stăm de vorbă... — MulÈ›umesc, rosti Sarah. — ÃŽn ce an eÈ™ti? — Am intrat în patru. — Aha, eÈ™ti la postuniversitar, nu? Sarah încuviință din cap. — Stai în campus? — Nu. La Ashdown. — Mă rog. Poate c-o să mai dăm una de alta. — Bănuiesc că da. Sarah ieÈ™i în grabă din local, înainte ca femeia aceea prietenoasă È™i în acelaÈ™i timp înfricoșătoare să aibă vreme să-i mai spună ceva. După interiorul întunecos È™i înecat în fum de È›igară, ieÈ™irea bruscă la lumina zilei fu orbitoare, iar aerul curat i se păru că avea gust de sare. Cumpără- torii își croiau drum pe străzi. ÃŽn mod normal, ar fi fost o zi minunată pentru o plimbare de-a lungul falezei stîncoase pînă acasă: o plimbare lungă, un urcuÈ™ în cea mai mare parte a drumului, dar un efort care merita osteneala de dragul durerii plăcute pe care o simÈ›ea în picioare la sosire È™i al senzaÈ›iei că plămînii i se dilatau datorită aerului curat È™i răcoros. Numai că nu era o zi normală, iar pe Sarah nu o atrăgea ideea porÈ›iunilor de drum în care nu se vedea È›ipenie de om, a bărbaÈ›ilor singuri pe care i-ar fi putut zări apropiindu-se sau care ar fi putut sta pe una dintre bănci, privind-o cu neobrăzare pe cînd trecea prin dreptul lor. Renunțînd la mesele de seară pentru o săptămînă, se urcă într-un taxi, ajunse acasă imediat È™i stătu în pat toată după-masa, fără ca senzaÈ›ia de amorÈ›eală să vrea s-o părăsească. ANALIST: Ce anume te-a deranjat atît de mult la jocul acela? ANALIZAT: Nu sînt sigură că "joc" e cuvîntul potrivit. ANALIST: E cuvîntul pe care l-ai ales chiar tu adineauri. ANALIZAT: Da. Tot nu È™tiu dacă e. cel mai adecvat. Cred că am vrut să spun... „discuÈ›ie"... ANALIST: Lasă asta acum. Þi-a produs vreodată durere fizică? ANALIZAT: Nu. Nu, nu m-a molestat niciodată. ANALIST: Dar te-ai gîndit că s-ar putea să te maltrateze? ANALIZAT: Presupun că e posibil să fi avut È™i ideea asta... într-un ungher al minÈ›ii. ANALIST: El a È™tiut asta? A È™tiut că te gîndiseÈ™i că era posibil să-È›i facă rău într-o bună zi? N-a fost ăsta de fapt È™pilul jocului? ANALIZAT: Ba da, se poate să fi fost, bănuiesc. ANALIST: Pentru el? Sau pentru amîndoi? Sarah se vîrîse la loc în pat cînd Gregory se întoarse de la bar. Se dăduse jos pentru scurt timp, pe cînd se însera, ca să-È™i pună halatul È™i să coboare pînă la bucătărie, dar chiar È™i acolo rămăsese agitată È™i ciudat de sensibilă la È™ocuri. Bucătăria era pustie, iar Sarah auzea replicile dintr-un serial american — Dallas sau Knots Landing — de la televizorul aflat ceva mai încolo pe coridor. Crezînd că era singură, Sarah deschise o cutie cu supă de ciuperci È™i turnă conÈ›inutul într-o cratiță. Apoi aprinse plita de gătit care avea locul ei după colÈ›, ascunsă de restul încăperii în formă de L. Amestecă supa cu o lingură grea de lemn, descoperind că era o activitate neaÈ™teptat de odihnitoare. ÃŽnvîrti lingura de trei ori în direcÈ›ia acelor ceasornicului, de alte trei ori în direcÈ›ia inversă È™i repetă procedeul de cîteva ori, uitîndu-se la tiparele care se formau È™i dispăreau încet în substanÈ›a vîscoasă a supei. Absorbită de ceea ce făcea, tresări la auzul unei voci de bărbat care spuse „Unde-or È›ine ăștia cafeaua?" È™i scoase un È›ipăt scurt È™i strident în timp ce se răsucea pe călcîie. Bărbatul apăru de după colÈ›, o văzu È™i făcu un pas înapoi. — ÃŽmi pare rău. Credeam că È™tii că sînt aici. — Nu, nu È™tiam, zise ea. — N-am vrut să te sperii. Avea o figură de om bun, acesta fu primul lucru pe care-l observă Sarah. Cel de-al doilea fu acela că bărbatul părea să fi plîns - iar asta cu destul de puÈ›in timp în urmă. Se aÈ™eză la masa din bucătărie ca să-È™i bea cafeaua, Sarah se instală în faÈ›a lui ca să-È™i mănînce supa È™i chiar cînd își trăgea scaunul lîngă masă îi aruncă o privire È™i fu gata să jure că observase o lacrimă care i se prelingea pe obraz. — Te simÈ›i bine? îl descusu ea. La Ashdown nu veneau mulÈ›i boboci, dar se întrebă dacă nu cumva abia ajunsese la universitate È™i începuse deja să-i fie dor de acasă. Se dovedi că lucrurile nu stăteau aÈ™a. Tînărul era în anul trei, studia limbile moderne È™i se mutase la Ashdown cu doar o zi în urmă. Ceea ce-l amărîse fusese un telefon de la mama lui, care sunase de acasă cu puÈ›ine ore în urmă ca sa-l anunÈ›e că Muriel, pisica familiei, fusese omorîtă chiar în dimineaÈ›a aceea - călcată de dubiÈ›a lăptarului la ieÈ™irea de pe aleea din faÈ›a casei. Era evident jenat de felul cum își exteriorizase emoÈ›iile pe mar- ginea acestui episod, dar lui Sarah acest lucru i-l făcu dintr-o dată sim- patic. TotuÈ™i, ca să-l cruÈ›e de alte momente penibile, schimbă subiectul cît putu de repede È™i-i spuse că nu era singurul care avusese o zi cu probleme. — De ce, tu ce-ai pățit? întrebă el. Sarah își dădu seama abia mai tîrziu că era surprinzător modul în care discutase atît de deschis cu un om pe care abia îl văzuse È™i căruia încă nu se ostenise să-i afle numele. Cu toate acestea, îi povesti cu lux de amănunte bizara întîlnire de pe stradă cu un străin care se uitase la ea cu o privire plină de ură È™i o făcuse cățea fără nici un fel de motiv. Noul locatar o ascultă atent, în timp ce sorbea din cafea: frapant, își zise Sarah, ce echilibru perfect între preocupare (căci părea să priceapă cît de traumatizant fusese incidentul respectiv pentru ea) È™i o notă ceva mai degajată de liniÈ™tire (fiindcă o încuraja în acelaÈ™i timp să nu pună nimic la inimă È™i să creadă că fusese vorba de o simplă izbucnire a unui excentric demn de milă). Sarah îi spuse despre discuÈ›ia pe care o auzise la Cafe Valladon, despre felul cum venise vorba de misoginism È™i despre modul în care se simÈ›ise obligată să intervină. — E un subiect foarte aprins la ora asta, confirmă el. Am observat aici niÈ™te sentimente antifeministe foarte puternice. ÃŽi povesti apoi despre recenta vandalizare a catedrei de studii feministe: cineva pătrunsese ilegal înăuntru È™i scrisese cu spray È™i cu litere foarte mari „Moarte Surorilor" pe toÈ›i pereÈ›ii. Lui Sarah îi făcea plăcere să stea de vorbă cu acest tînăr, însă înce- puse să se simtă obosită. I se întîmpla uneori să fie cuprinsă de o oste- neală care pentru majoritatea celorlalÈ›i era extremă, iar o dată sau de două ori chiar adormise în mijlocul conversaÈ›iilor. N-ar fi vrut să i se întîmple la fel È™i acum: È›inea morÈ›iÈ™ să facă o impresie bună. — Cred c-ar fi bine să mă bag la loc în pat, spuse ea, ridicîndu-se È™i clătindu-È™i cana de supă cu apă rece. Oricum, îmi pare bine că te-am cunoscut. Mă bucur că te-ai mutat aici. Cred c-o să ne-mprietenim. — Trag nădejde. — Apropo, mă cheamă Sarah. — Eu sînt Robert. ÃŽÈ™i zîmbiră unul altuia. Sarah își trecu o mînă prin păr, dînd peste cîteva È™uviÈ›e încîlcite È™i trăgînd uÈ™or de ele. Robert sesiză gestul È™i îl È›inu minte. Urcă la ea în cameră È™i dormi o oră-două, pînă la întoarcerea lui Gregory, care o trezi aprinzînd lumina din tavan. Mijindu-È™i ochii, Sarah se uită la ceasul deÈ™teptător. Era mai devreme decît crezuse: abia zece È™i un sfert. — Ai È™i venit? întrebă ea. ÃŽntors cu spatele, Gregory puse ceva într-un sertar È™i mormăi: — AÈ™a se pare. — Am crezut că, dacă tot era ultima voastră seară împreună, o să staÈ›i pînă tîrziu. Ca să È›ineÈ›i minte. Era începutul semestrului de toamnă, iar Gregory se întorsese de la casa părintească din Dundee doar ca să-È™i strîngă niÈ™te lucruri, să vadă cîțiva prieteni vechi È™i să mai stea două-trei zile - ultimele - cu Sarah. Amîndoi își terminaseră cursurile postuniversitare de an în iulie.ÃŽn cursul aceleiaÈ™i săptămîni el trebuia să se prezinte la Facultatea de Medicină din Londra, unde avea să se specializeze în psihiatrie. Ea mai rămînea un an la universitate, pregătindu-se să devină învățătoare. — Mîine am o zi plină, spuse el, aÈ™ezat la capul patului È™i trăgînd de un pantof. Trebuie să plec devreme. Ochii i se opriră pentru prima dată asupra ei. — Arăți nasol. Sarah îi povesti despre bărbatul care o jignise pe stradă, iar prima lui reacÈ›ie fu: — Dar e total ilogic. Ce sens are să faci aÈ™a ceva? — Presupun c-a văzut că sînt femeie È™i i-a fost de-ajuns, răspunse Sarah. — EÈ™ti sigură c-a vorbit cu tine? — Nu mai era nimeni prin preajmă. Gregory își făcuse între timp de lucru cu un È™iret care se înnodase, aÈ™a că ea insistă: — A fost foarte neplăcut. — Păi, nu-i bine să laÈ™i lucrurile astea să te macine. După ce își dezlegă È™iretul, îi căută glezna È™i i-o strînse prin cearceaf. — Credeam c-am trecut de faza asta. Te-ai făcut fetiță mare. Se încruntă în direcÈ›ia ei. — S-a întîmplat de-adevăratelea? — AÈ™a cred. — Hmm... dar nu eÈ™ti sigură. Poate că totuÈ™i n-ar fi rău s-o pun pe hîrtie. Gregory se aÈ™eză la măsuÈ›a de toaletă È™i scoase un caiet din sertarul de sus. Mîzgăli cîteva cuvinte, după care se rezemă în scaun È™i răsfoi niÈ™te pagini. Chipul lui reflectat în oglindă trăda un zîmbet satisfăcut. — Știi ceva, am avut baftă c-am dat peste tine, spuse el. Fii atentă de cît material de studiu mi-ai făcut rost. Cum să-È›i zic, È™tiu că nu-i singu- rul motiv, dar... gîndeÈ™te-te la ce avans o să am față de toÈ›i ceilalÈ›i. — Nu-i niÈ›el cam devreme să gîndeÈ™ti la modul ăsta? întrebă Sarah. — Aiurea. Dacă vrei cu orice preÈ› să ajungi sus de tot, trebuie să începi cît mai devreme. — TotuÈ™i, nu-i o cursă, nu? — Ca la toate cursele, È™i la cele cu oameni există învingători È™i învinÈ™i, declară Gregory, punînd deoparte caietul È™i scoțîndu-È™i cămaÈ™a. De cîte ori È›i-am spus asta? Spre propria ei surpriză, Sarah luă în serios întrebarea. —După socoteala mea, între cincisprezece È™i douăzeci de ori. — AÈ™a, vezi, zise Gregory, aparent mulÈ›umit de proiecÈ›ia statistică. E valabilă pentru toate — chiar È™i pentru locuinÈ›e. Te gîndeÈ™ti că nu-i mare lucru, dar Frank se duce la Londra peste o săptămînă È™i nici măcar nu È™i-a găsit unde sa stea. Pufni într-un rîs sceptic înainte de-a întreba : — Cum explici un asemenea tip de comportament? — Păi, spuse Sarah, poate că n-are norocul ca taică-său să-È™i permită să-i cumpere un apartament în Victoria. — Pimlico, nu Victoria. — Care-i diferenÈ›a? — Că tot mă-ntrebi, vreo douăzeci de mii de lire. Am ales foarte atent locul. La o distanță convenabilă de spital, într-un cartier excelent. Părîndu-i-se că Sarah nutrea un dispreÈ› nerostit, adăugă: — Pentru Dumnezeu, credeam c-o să apreciezi lucrul ăsfea la fel de mult ca ceilalÈ›i. în fond, o să stai acolo în fiecare week-end, nu? — Zău? — Păi, aÈ™a ziceam. — Știi c-o să trebuiască să-mi pregătesc lecÈ›iile È™i alte chestii. Semestrul ăsta am multă practică pedagogică. S-ar putea să fiu ocupată. — Nu văd cum poate să-È›i ia mult timp pregătirea cîtorva lecÈ›ii. — Unii oamem n-au nevoie să tragă din greu. La mine e altfel. Eu sînt truditoare din fire. Gregory se aÈ™eză pe pat lîngă ea. — Să È™tii că ai probleme serioase cu încrederea în forÈ›ele proprii, spuse el. Nu È›i-a trecut niciodată prin cap că tocmai din cauza părerii ăsteia proaste pe care-o ai despre tine nu eÈ™ti în stare să faci nimic? Lui Sarah îi trebuiră cîteva clipe ca să asimileze informaÈ›ia, însă nu găsi suficiente resurse să se enerveze.ÃŽn loc de asta, se întoarse cu gîndul la scena care avusese loc în bucătărie. — Azi l-am cunoscut pe unul dintre nou-veniÈ›i, zise ea. ÃŽl cheamă Robert. Pare foarte drăguÈ›. Ai apucat să-l vezi? — Nu. ÃŽntre timp, Gregory rămăsese în chiloÈ›i, iar acum își strecură absent o mînă pe sub cămaÈ™a de noapte a lui Sarah, lăsînd-o să se odihnească pe unul dintre sîni. — N-ai vorbit deloc cu el? Gregory scoase un oftat. — Sarah, mîine plec. O să stau la Londra. Ce rost are să-mi pierd vremea făcînd cunoÈ™tință cu oameni pe care n-o să-i mai văd niciodată? ÃŽÈ™i scoase chiloÈ›ii, se sui pe ea È™i îi trase cămaÈ™a de noapte în jos, în aÈ™a fel încît să rămînă cu sînii goi. ÃŽi puse mîinile pe sfircuri È™i începu să le frămînte simultan. Sarah îi cercetă expresia în timp ce facea acest lucru, străduindu-se să-È™i amintească unde mai văzuse ceva asemănător: fruntea îi era brăzdată atît de nerăbdare, cît È™i de concentrare, cam la fel cum fusese cu o seară în urmă, cînd îl urmărise cum umbla la butonul de contrast È™i la acordul fin de la televizorul de jos, încercînd să obÈ›ină o imagine bună pentru Știrile de la zece. Pentru asta, își aminti ea, avusese nevoie de vreo două minute, dar acum nu trecu nici un minut È™i îi prinse încheieturile delicate cu mîinile, îi fixă braÈ›ele de perna de sub cap È™i o pătrunse rapid. Sarah era uscată È™i încordată, iar senzaÈ›ia pe care o încercă fu una de disconfort. — Uite ce-i, Gregory, spuse ea, nu prea am chef. De fapt, n-am chef deloc. — E-n regulă, nu durează mult. — Nu. ÃŽi puse mîinile pe È™olduri È™i puse capăt miÈ™cărilor ritmice în tandem. — Nu vreau s-o fac. — Dar am trecut È™i de preludiu, È™i de toate alea. Avea o privire rănită, de om căruia nu-i venea să creadă. — leÈ™i, zise Sarah. — De unde - din tine, din pat, din cameră? Deruta lui părea netruca- tă. — Din mine, pentru început. O privi fix cîteva secunde, după care țîțîi ca pentru sine È™i se retrase fără nici un strop de gentileÈ›e, spunînd: — De groază ce mojică poÈ›i să fii cîteodată. ÃŽnsă nu se dădu jos de pe Sarah, care pricepu ce avea să urmeze. — ÃŽnchide ochii un minut. Ea îi înfruntă privirea, sfidătoare, dar neputincioasă. — Hai la spionat? Cu ochiul fermecat? — Gregory, nu. Nu acum. — Haide, zău aÈ™a. Știu că-È›i place. — Nu-mi place cîtuÈ™i de puÈ›in. Nu mi-a plăcut niciodată. De cîte ori trebuie să-È›i spun că nu mi-a plăcut niciodată? — E doar un joc, Sarah. E vorba de încredere. Doar ai încredere în mine, nu? — Dă-mi drumul, spuse ea. Avea ambele mîini prinse într-una dintre ale lui È™i fixate în continuare de pernă. Cealaltă mînă se miÈ™ca acum deasupra chipului ei, cu arătăto- rul È™i mijlociul întinse, apropiindu-i-se tot mai mult de ochi. — Hai, zise el. Arată că ai încredere în mine. ÃŽnchide ochii. Vîrfurile degetelor se apropiaseră atît de mult, încît nu avu de ales : închise ochii în mod refiex, iar apoi își strînse pleoapele cît putu de tare. ÃŽn scurt timp simÈ›i presiunea, la început uÈ™oară, a degetelor lui asupra globilor ei protejaÈ›i È™i se încordă, dîndu-È™i seama de teroarea familiară care fusese stîrnită din nou înăuntrul ei. Pusese la punct o metodă de abordare a acestei senzaÈ›ii, care presupunea golirea minÈ›ii de absolut toate ideile referitoare la momentul respectiv. Pentru Sarah, timpul era suspendat cîtă vreme Gregory se ghemuia deasupra ei, iar dacă totuÈ™i gîndurile i se îndreptau în vreo direcÈ›ie, aceasta viza ceea ce i se părea a fi (deocamdată) trecutul îndepărtat: primele zile ale relaÈ›iei lor, înainte de a se cantona în acest tipar al certurilor care se autoalimentau È™i al straniilor ritualuri de alcov. Cum reuÈ™iseră să ajungă de acolo aici? Sarah încă È›inea minte foarte bine prima lor întîlnire, care avusese loc în pauza unui concert, în barul Centrului de Arte. Nu avusese de gînd să meargă la concert, dar se vînduseră foarte puÈ›ine bilete, iar personalul centrului recursese la exp-dientul de a oferi intrare gratuită trecătorilor aflaÈ›i întîmplător în zonă, ca să umple sala È™i să nu-l pună pe interpretul invitat să concerteze într-o situaÈ›ie penibilă. Programul includea Arta fugii de J.S. Bach, o lucrare de care Sarah nu auzise pînă atunci, interpretată integral la clavecin. Pe rîndul ei se mai afla o singură persoană, un student înalt È™i neîndemînatic, cu părul negru tuns scurt, care stătea È›eapan la locul lui, purta un sacou de tweed, o cravată clasică È™i o vestă galbenă cu ceas de buzunar È™i asculta cu o concentrare rigidă, oftînd sonor sau scoțînd sunete dezaprobatoare o dată sau de două ori, fără vreun motiv anume. Dat fiind că nu păruse s-o bage în seamă pe Sarah, aceasta fusese foarte surprinsă cînd veni È™i se aÈ™eză la masa ei pe durata pauzei, iar surpriza căpătase proporÈ›ii È™i mai mari cînd, după o tăcere încordată de două-trei minute, i se adresase cu un accent scoÈ›ian scurt, spunîndu-i: — Absurzi timpii din al unsprezecelea contra-punctus, nu găseÈ™ti? Fuseseră cuvintele cele mai ciudate È™i mai greu de înÈ›eles pe care i le spusese vreodată cineva, dar duseseră la un fel de conversaÈ›ie, care la rîndul ei dusese la un fel de relaÈ›ie. ÃŽn cele cinci semestre la universitate Sarah nu avusese nici un prieten, iar viaÈ›a ei socială - atîta cîtă era - consta în ieÈ™iri zgomotoase È™i accidentale la localuri, în compania unor grupuri mari de prieteni de care era convinsă că nu o invitaseră niciodată din toată inima să facă parte din gaÈ™că. Faptul că era invitată la masă de Gregory, că îl însoÈ›ea la film sau la teatru, fusese pentru o bucată de vreme o experiență nouă È™i euforică. De cele mai multe ori mergeau la concert, È™i chiar dacă Sarah observase că gusturile muzicale ale lui Gregory arătau o înclinaÈ›ie pronunÈ›ată spre piese seci, pretenÈ›ioase È™i lipsite de fior emoÈ›ional, nu permisese acestui lucru s-o influenÈ›eze. ÃŽn orice caz, nu pînă cînd descoperise că È™i felul în care facea dragoste prezenta aceleaÈ™i particularități. Gregory o dezvirginase pe Sarah cam la o lună È™i jumătate după ce începuseră să iasă împreună. Fusese o experiență dificilă È™i dureroasă, lucru pentru care Sarah fusese pregătită; totuÈ™i, nu se aÈ™teptase ca È™i următoarele lor È™edinÈ›e amoroase să fie la fel de deficitare la capitolul plăcere. Gregory făcea dragoste cu aceeaÈ™i eficiență rece È™i inteligentă pe care o admira atît de mult în cele mai riguroase exerciÈ›ii de claviaturi ale lui Bach. TandreÈ›ea, flexibilitatea, expresivitatea È™i variaÈ›iile de tempo nu făceau parte din repertoriul lui. Lucrul cel mai bun la care se putea aÈ™tepta Sarah - È™i pe care era obligată să È™i-l dorească, după cîteva luni în care sexul arătase la fel - era momentul de osteneală postcoitală cînd, după ce se producea È™i își cheltuia energiile, Gregory îi vorbea uneori pe un ton dezmierdător È™i intim, pe care ea îl considera atipic È™i minunat. Și tocmai într-unul dintre aceste momente îi pusese o întrebare neaÈ™teptată. Stăteau în pat împreună, în toiul unei nopÈ›i calme, înăbuÈ™itoare, înlănÈ›uiÈ›i È™i încinÈ™i, Sarah sprijinindu-È™i capul pe umărul lui, iar Gregory o întrebase, aparent din senin, care crcdea că era cea mai frumoasă parte a corpului său. Sarah îl privise mirată È™i îi spusese că nu era sigură È™i că trebuia să se gîndească, moment în care el zisese (spre marea ei uÈ™urare, fiindcă, la drept vorbind, nu putea descoperi nici o parte a corpului său cu adevărat frumoasă): „Vrei să È™tii care e partea cea mai frumoasă a corpului tău?", iar ea răspunsese : „Da, spune-mi", după care timp de cîteva minute o făcuse să ghicească È™i sondaseră chicotind mai multe posibilități împreună, fără să ajungă la cea cu pricina, pentru ca într-un tîrziu ea să renunÈ›e, iar Gregory să-i zîmbească È™i să-i spună încet; „Pleoapele". La început Sarah nu-l crezuse, dar el ii zisese: „Asta fiindcă nu È›i le-ai văzut niciodată, È™i nici n-o să le vezi dacă n-o să le fac o poză" (lucru pe care nu-l mai făcuse pînă la urmă), la care ea îl întrebase: "Și, mă rog, cînd ai ajuns să-mi cunoÈ™ti atît de bine pleoapele?", iar el răspunsese: „Cînd ai dormit. ÃŽmi place să mă uit la tine în timp ce dormi". Acesta fusese primul simptom pe care îl detectase, primul indiciu referitor la înclinaÈ›ia lui de a sta deasupra oamenilor culcaÈ›i în paturi È™i de a se uita la ei în timp ce dormeau, un lucru pe care într-o primă fază îl considerase interesant, expresie a unei inteligenÈ›e cercetătoare, pînă cînd începuse în cele din urmă să se întrebe dacă nu exista È™i ceva sinistru, aproape fetiÈ™ist, legat de această dorință de a-i privi pe oameni cînd erau inconÈ™tienÈ›i È™i neputincioÈ™i, pe cîtă vreme el, privitorul, păstra un control deplin asupra propriei minÈ›i aflate în stare de veghe. După aceea îi venise mai greu să adoarmă, È™tiind că la orice oră din noapte Gregory putea să se dea jos din pat, să se aplece asupră-i È™i să-i studieze chipul adormit la lumina lunii. (lar asta se întîmpla înainte să-i stîrnească È™i mai abitir interesul povestindu-i despre visele ei, niÈ™te vise atît de reale încît uneori nici nu putea să le deosebească de întîmplările prin care trecea cînd era trează.) Dar se obiÈ™nuise cu ideea, aÈ™a cum bănuise că se acomodau oamenii cu orice, iar faptul că era conÈ™tientă de prezenÈ›a scrutătoare a lui Gregory nu-i mai modificase serios tiparele somnului timp de alte cîteva luni (sau poate săptămîni?), pînă cînd, înainte de zorii unei dimineÈ›i de decembrie, se trezise È›ipînd din cauza unuia dintre coÈ™marurile ei repetate în care visase broaÈ™te. De data asta era vorba de un batracian mare cît un om, care stătea ghemuit la marginea drumului de acces în campus, în vreme ce ea încerca să treacă în grabă pe lîngă el; animalul orăcăise oribil în direcÈ›ia ei, iar pe urmă i se fixase de pleoape cu capetele gemene ale limbii lui bifurcate, lipindu-È™i cîte unul pe fiecare ochi. Sarah se zbătuse să se trezească din coÈ™mar, dar începuse să plîngă pradă unei panici È™i mai mari, cînd își dăduse seama că, deÈ™i visul luase sfirÈ™it, senzaÈ›ia de apăsare de pe pleoape tot nu voia să dispară: chiar exista cineva - sau ceva - care se fixase de ele. ÃŽncercase să deschidă ochii, însă descoperise că îi era cu neputință. Ceva îi obstrucÈ›iona miÈ™cările pleoapelor. Apoi presiunea încetase brusc, iar ea deschisese ochii È™i-l văzuse pe Gregory aÈ™ezat alături, cu faÈ›a apropiată de a ei, cu mîna suspendată în aer, la cîțiva centimetri de chipul ei, È™i cu arătătorul È™i inelarul întinse. — Ce dracu' făceai? întrebase ea după vreo zece minute, cînd se trezise de-a binelea, respiraÈ›ia È™i bătăile inimii îi reveniseră la normal È™i se convinsese în cele din urmă că în cameră nu apăruse nici o broască uriașă. Ce tot făceai acolo? — Nimic, răspunsese Gregory. Mă uitam la tine, atîta tot. — Mă atingeai, zisese Sarah. — N-am vrut să te trezesc. — Păi atunci poate că n-ar fi trebuit să-mi vîri degetele alea afurisite-n ochi. După cîteva clipe Gregory murmurase „îmi pare rău" foarte încet - abia perceptibil - È™i îi strînsese mîna. Pe urmă se aplecase în față È™i o sărutase. — N-am vrut să te trezesc, repetase el. A trebuit să-i ating. E incredibil — în semiîntunericul din dormitor Sarah îi ghicise zîmbetul - există atîta viață în spatele ochilor ălora cînd dormi È™i am reuÈ™it s-o văd. Am vrut s-o È™i ating: am simÈ›it-o în vîrfurile degetelor. Să È™tii că am mai făcut-o È™i altădată, adăugase el. — Da, dar... m-a speriat. A fost atît de... real, rostise ea, continuînd pe un ton vag acuzator: Ai apăsat destul de tare. Gregory surîsese din nou. — Da, dar ai efectiv încredere în mine, aÈ™a-i? Știi că nu-È›i fac rău. Sarah își simÈ›ise mîna strînsă È™i încheietura mîngîiată. — Bănuiesc că da. — „Bănuiesc că da"? Apăsarea tăcerii lui ofensate fusese insuportabilă. — Da, bineînÈ›eles că am încredere. Dar nu asta-i problema, nu? — Ba cred că exact asta e problema. Ce credeai c-o să-È›i fac? Rostind aceste cuvinte, își apropiase din nou mîna de faÈ›a ei. Sarah închisese ochii de bunăvoie, iar el îi apăsase din nou pleoapele cu vîrfurile degetelor. — Hai la spionat, cu ochiul fermecat, È™optise el. Acum nu eÈ™ti speriată, nu? — N-nu, răspunsese dubitativ Sarah. Pe urmă Gregory apăsase mai tare. — Dar acum? AÈ™a începuse tot acel ritual căruia ajunseseră să-i spună „jocul" È™i care devenise tot mai strîns legat de momentele cînd făceau dragoste, pînă cînd începuseră să-l practice (mai bine zis, Gregory începuse să-l practice, fiindcă Sarah nu fusese niciodată altceva decît complicea lui pasivă) nu doar postcoital, ci È™i în timpul actului propriu-zis, în aÈ™a fel încît nu puÈ›ine fuseseră cazurile cînd Gregory juisase cocoÈ›at pe Sarah, aplecat asupra chipului ei È™i cu cele două degete lipite È™i mai ferm, È™i mai cercetător, de pleoapele ei închise. Sarah își aduse aminte de toate aceste lucruri acum, în cele cîteva clipe cînd rămase sub Gregory în noaptea asta, pe cînd el adopta poziÈ›ia de luptă încă o dată. Pentru ultima oară, după cum avea să se dovedeas- că: fiindcă dintr-o dată, luată în stăpînire de un elan rebel È™i de o forță corporală care îi surprinse pe amîndoi, Sarah scoase un È›ipăt scurt È™i final — „Nuuu!" - È™i îl împinse pe Gregory de pe ea, făcîndu-l să cadă din pat È™i să aterizeze în pielea goală pe podea. — Dumnezeule mare, femeie! Sarah se dădu jos din pat È™i își puse cămaÈ™a de noapte pe ea. — De ce mă-sa ai făcut chestia asta? ÃŽn clipa aceea Sarah își luă halatul din cîrligul de pe ușă È™i îl îmbrăcă, chinuindu-se puÈ›in pînă găsi mînecile. Gregory îngenunche lîngă pat, cu răsuflarea tăiată, cu mîna la frunte È™i străduindu-se să-È™i recapete suflul. — Ai de gănd să-mi răspunzi sau nu? Sarah deschise uÈ™a fără un cuvînt È™i alergă pe coridor în direcÈ›ia băii. ÃŽncuie uÈ™a, se aÈ™eză pe closet È™i începu să plîngă. Se legănă înainte È™i înapoi cîteva minute. Treptat, plînsul È™i legănatul încetară, după care Sarah se spălă pe față cu apă rece È™i se privi în oglindă. Avea ochii tiviÈ›i cu roÈ™u È™i buzele strînse într-o postură hotărîtă È™i, prin asta, neobiÈ™nuită. ÃŽncepu să repete formulele adecvate. Gregory, îmi pare rău, dar m-am săturat. Cred că ar fi bine dacă nu ne-am mai vedea. Pur È™i simplu nu mai merge, nu? Cred că de-acum încolo ar trebui să încercăm să fim doar prieteni. Ca o ciudățenie, după ce își compuse replicile în minte, își dădu seama că abia aÈ™tepta să le rostească; de fapt, nu făcea decît să antici- peze, cu o mîndrie vagă È™i timidă, satisfacÈ›ia pe care urma s-o aibă după ce va fi dinamitat cel puÈ›in una dintre presupunerile cele mai adînc înrădăcinate ale lui Gregory. ÃŽn cinci minute o să se termine totul, își spuse ea; È™i dintr-o dată i se păru incredibil că o relaÈ›ie care, cum-necum, rezistase mai bine de un an, aducînd cu sine aproape tot ce aflase Sarah despre fericire, dar È™i - din ce în ce mai mult, în ultimele luni — numeroase frustrări, putea fi încheiată în cîteva clipe, prin trei-patru fraze bine alese, deschizîndu-i uÈ™a spre - ce anume? - libertate, probabil, libertatea de a închega alte prietenii, mai reuÈ™ite (numele È™i figura lui Robert È™i - spre mirarea ei pasageră È™i neanalizată - a Veronicăi îi apărură în minte preÈ› de o secundă). ÃŽnsă acestea erau simple specula- È›ii: pe termen scurt nu anticipa nimic dincolo de simpla È™tergere a tuturor emoÈ›iilor; un vid al sentimentelor; bezna. TotuÈ™i, pînă È™i această perspectivă începuse să pară îmbietoare. ÃŽntunericul o înghiÈ›i cînd deschise încet uÈ™a dormitorului È™i intră. ÃŽntuneric È™i liniÈ™te: nici măcar sunetul respiraÈ›iei lui. Pipăi cu mîna după comutator, dar apoi se răzgîndi. ÃŽn loc de asta, își drese vocea È™i întrebă aproape È™optit: — Gregory? Veioza se aprinse imediat, dezvăluindu-l în capul oaselor, privind-o È›intă, cu braÈ›ele încruciÈ™ate È™i cu bluza de pijama încheiată - ca de obicei - pînă la gît. ÃŽnainte ca Sarah să poată rosti vreun cuvînt, el se È™i lansase într-un monolog scurt, cuprinzător È™i inexpresiv. — Vreau să-È›i spun un singur lucru, Sarah, È™i o să È›i-l spun chiar acum, cît mai repede È™i blînd cu putință, ca să nu te afecteze. Comporta- mentul tău din noaptea asta mi-a confirmat o bănuială pe care o nutresc de o bună bucată de vreme: bănuiala că eÈ™ti departe de a fi o parteneră convenabilă - ca să nu zic mai mult -, alături de care să mă simt în largul meu tot restul vieÈ›ii. ÃŽn consecință, mă văd nevoit să te informez că relaÈ›ia noastră a luat sfirÈ™it chiar din clipa asta. Din moment ce e prea tîrziu È™i n-ar fi rezonabil din partea mea să-È›i cer să-È›i găseÈ™ti alt loc unde să stai, o să-È›i permit să împarÈ›i acelaÈ™i pat cu mine, dar numai noaptea asta. PoziÈ›ia mea față de această chestiune nu e negociabilă, iar acum, că am lămurit-o È™i pe asta, vreau doar să-È›i aduc aminte că mîine mă aÈ™teaptă un drum lung cu maÈ™ina È™i doresc ca măcar din acest motiv, dacă nu È™i din altele, să mă laÈ™i toată noaptea să...— iar aici stinse lumina — ...dorm. Aici, pe doar cîteva sute de metri pătraÈ›i, oraÈ™ul încerca brusc să profite oarecum de poziÈ›ia lui marină È™i să împrumute, în fine, cîte ceva din aerul unei staÈ›iuni de vacanță. Douăzeci de cabine de plajă, zugrăvite destul de neinspirat în tonuri pale de galben, verde È™i albastru, se ridicau între esplanadă È™i plaja propriu-zisă. La un chioÈ™c se vindeau îngheÈ›ate È™i acadele. Din altă parte se puteau închiria È™ezlonguri. ÃŽnsă peste tot senti- mentul predominant era cel al lucrului de mîntuială, făcut în dorul lelii. Presupusa distracÈ›ie se consumase deja înainte de a fi început. PuÈ›ini erau cei care veneau să-È™i petreacă vacanÈ›a în acest loc; diversele pen-siuni cu vedere la mare aveau doar cîteva camere ocupate, chiar È™i în ceea ce se presupunea a fi vîrful de sezon. Iar astăzi, în această după-amiază de duminică destul de caldă È™i cu vînt puternic de la sfirÈ™itul lui iunie, în timp ce pachetele goale de fulgi se loveau neconsolate de pereÈ›ii tencuiÈ›i cu mortar de pietriÈ™ ai veceurilor publice, iar pescăruÈ™ii se ridicau È™i coborau o dată cu miÈ™cările ameÈ›itoare ale mării, pe plajă se desluÈ™eau doar două siluete. Una dintre ele, o tînără cam de douăzeci de ani, cu braÈ›ele dezgolite, încruciÈ™ate la piept, È™i un păr lung, fin È™i negru ca smoala, stătea la cîțiva paÈ™i de apă È™i scruta întinderea mării. Cealaltă, care poate că era cu cincisprezece-douăzeci de ani mai în vîrstă, era aÈ™ezată pe o bancă din apropierea cabinelor, cu fîșul împăturit cu grijă alături, o valijoară la picioare, ochii închiÈ™i È™i chipul îndreptat spre soarele care se vedea ici È™i colo printre nori. Femeia mai tînără se întoarse È™i începu să parcurgă în sens invers plaja cu pietriÈ™. Se opri, se aplecă È™i ridică o piatră cu o formă curioasă, însă apoi o aruncă la loc. Lovi din greÈ™eală o cutie de Pepsi, iar sunetul acesteia o făcu să-È™i dea seama de ce după-amiază liniÈ™tită avea parte. Auzind sunetul, femeia mai vîrstnică deschise ochii È™i se uită în jur. Pe plajă se găseau trei bănci, însă una dintre ele fusese vandalizată - de fapt, aproape demontată - È™i nu mai putea fi folosită, iar o alta era ocupată integral de un bărbat între două vîrste care dormea chircit, stacojiu la față È™i neras de cîteva zile, cu hainele mirosind a stătut È™i cu mîna dreaptă încleÈ™tată pe o cutie de cidru puternic alcoolizat. Cu toate acestea, femeia mai tînără voia să stea jos. — Vă deranjează dacă mă aÈ™ez aici? fu ea nevoită să întrebe într-un tîrziu. Femeia mai în vîrstă zîmbi, clătină din cap È™i își trase fîșul mai aproape. Cele două femei stătură fără să scoată o vorbă. Cea mai vîrstnică era obosită. Venise pe jos pe plajă tocmai de la gară È™i își cărase singură valiza. Transpira vîrtos È™i tocmai începea să suspecteze că pantofii cumpăraÈ›i cu doar două săptămîni în urmă erau cu o jumătate de număr mai mici decît ar fi trebuit. Și-i scosese imediat după ce se aÈ™ezase pe bancă È™i văzuse că pe picioarele goale avea niÈ™te dungi roÈ™ii, pronunÈ›ate, care începeau să dispară abia acum. Continuă să-È™i miÈ™te degetele È™i să savureze această noua formă de libertate, pînă cînd își dădu seama că femeia mai tînără își aÈ›intise privirea asupra picioarelor ei, fixîndu-le cu niÈ™te ochi în care se citea o fascinaÈ›ie extremă. ÃŽÈ™i încrucișă imediat picioarele È™i stătu cu ele sub bancă, departe de privirile tinerei. ÃŽÈ™i ura picioarele mari, bărbăteÈ™ti, cu glezne groase, ca È™i modul cum se holbau oamenii la ele - iar dintre oameni, în primul rînd femeile È™i îndeosebi cele de care (ca în cazul de față) se simÈ›ea ea însăși atrasă. Jenată, femeia mai tînără îi surprinse privirea È™i îi zîmbi sfios, în chip de scuză. Acum era limpede: aveau să-È™i vorbească. — Dacă n-aveÈ›i unde să staÈ›i, cred că pot să vă ajut, îndrăzni tînăra. Pot să vă recomand un loc. — Zău? Tînăra rosti numele unei pensiuni din apropiere. — Și, mă rog, prin ce diferă de celelalte? Tînăra pufni în rîs. — Prin nimic. Atîta doar c-o administrează mama. Fu rîndul celeilalte femei să zîmbească. — Ei bine, îți mulÈ›umesc, dar nu caut cameră. — Aha. AÈ™a mi-am zis, cînd am văzut valiza... — Am fost plecată, spuse femeia mai vîrstnică. Vin direct de la gară. ÃŽn felul cum rostise aceste cuvinte - îndeosebi „am fost plecată" - exis- ta ceva care o făcu pe tînără să creadă că interlocutoarea ei nu se referise la o simplă vacanță. Avea aerul că vorbise despre o perioadă de exil. — Aha, zise ea. o plecare mai lungă? — Două săptămîni în Italia. San Remo. Foarte frumos. Prin urmare, se înÈ™elase. — ÃŽnseamnă că locuiÈ›i aici? Femeii mai în vîrstă întrebările acestea începuseră să i se pară prea directe. Prin minte îi trecu un gînd nebunesc: era posibil - să fi fost oare cu putință - să fie o tentativă de agățare? Se decise să verifice ipoteza arătîndu-se cu totul deschisă, oferind toate informaÈ›iile care i se cereau È™i încercînd să vadă unde aveau să ajungă. — La vreo patru kilometri jumate de-a lungul țărmului, spuse ea. La Clinica Dudden. Acolo lucrez. — Zău? SînteÈ›i medic? — Psiholog. Scotoci în poÈ™etă după un È™erveÈ›el de hîrtie È™i se È™terse pe frunte. — Știi despre ce loc vorbesc? — Cred că da. Nu-i de foarte mult timp acolo, nu? — Doi ani, doi ani È™i ceva. — Ce fel de... spital e? — ÃŽi tratăm pe oamenii care au probleme cu somnul. Sau măcar încercăm. —Adică de-ăia care vorbesc în somn È™i alte chestii de-astea? — Oameni care vorbesc în somn, somnambuli, oameni care dorm prea mult sau prea puÈ›in, oameni care uită să respire în somn, oameni care visează urît... toate astea la un loc. — Și eu vorbeam în somn. — Li se întîmplă multor copii. Femeia mai vîrstnică se uită la ceas: exista un autobuz care trebuia să oprească la staÈ›ia de pe malul mării peste patru minute. Se aplecă în față È™i își puse pantofii în picioarele care continuau s-o doară. Apoi cotrobăi din nou prin poÈ™etă È™i spuse: — Uite o carte de vizită. Nu se È™tie, poate că la un moment dat o să vrei să ne faci o vizită. O să fii foarte bine primită dacă o să-mi pomeneÈ™ti numele. Tînăra nu È™tiu ce să zică. Nu-i mai dăduse nimeni o carte de vizită. — MulÈ›umesc frumos, reuÈ™i ea să îngaime, luînd cartonaÈ™ul imprimat din mîna celeilalte. Pe cînd femeia mai în vîrstă își lua rămas-bun, i se păru că-i citeÈ™te dezamăgirea în priviri: nu doar deziluzia trecătoare a unor aÈ™teptări nutrite È™i neîmplinite, ci, dincolo de ea, ceva mai profund È™i mai obiÈ™nuit. în timp ce se îndepărta cu valiza în mînă, văzu că mergea adusă de spate. Apoi se uită la cartea de vizită din mînă È™i citi cuvintele: „Dr. C.J. Madison, psiholog, Clinica Dudden". Dedesubt se aflau cîteva numere de telefon È™i de fax. Femeia mai în vîrstă uitase s-o întrebe cum o cheamă. Oricum, nu i-ar fi spus numele real nici în ruptul capului. Tînăra porni pe jumătate mergînd, pe jumătate alergînd, spre pensiunea mamei ei. UriaÈ™, cenuÈ™iu È™i impunător, Ashdown se afla pe un promontoriu, la nici douăzeci de metri de marginea falezei stîncoase, unde fusese ridicat cu peste o sută de ani în urmă. Cît era ziua de lungă, pescăruÈ™ii dădeau ocol fleÈ™elor È™i turnuleÈ›elor lui, jelindu-se răguÈ™iÈ›i nevoie mare. Toată ziua È™i toată noaptea, valurile se izbeau nebuneÈ™te de baricadele stîncoase, împrăștiind un vîjîit interminabil, asemănător celui dintr-un trafic intens, prin camerele îngheÈ›ate È™i pe coridoarele labirintice È™i însufleÈ›ite de ecouri ale casei vechi. Nici măcar cele mai pustii părÈ›i de la Ashdown - iar în prezent majoritatea erau pustii — nu își găseau vreodată liniÈ™tea deplină. ÃŽncăperile cele mai locuibile erau grupate la etajele unu È™i doi, dădeau spre mare, iar peste zi se vedeau inundate de lumina unui soare cu dinÈ›i. Bucătăria de la parter era lungă, în formă de L, È™i avea tavanul jos; avea doar trei ferestre mici È™i era învăluită într-o penumbră permanentă. FrumuseÈ›ea sumbră, care sfida stihiile naturii, a Ashdown-ului masca faptul că, în general, oamenilor le venea greu să locuiască acolo. Cei mai vechi È™i mai apropiaÈ›i vecini își aminteau, dar tot nu le venea să creadă că odinioară casa fusese reÈ™edinÈ›a personală a unei familii cu opt sau nouă membri. ÃŽnsă cu trei decenii în urmă ea fusese achiziÈ›ionată de noua universitate È™i folosită cîtva timp pe post de cămin studenÈ›esc; pe urmă studenÈ›ii fuseseră evacuaÈ›i, iar localul îi fusese repartizat doctorului Dudden ca sediu al clinicii lui private È™i al laboratorului de cercetare în domeniul somnului. La clinică puteau fi internaÈ›i treisprezece pacienÈ›i: o populaÈ›ie incertă, la fel de schimbătoare ca marea ale cărei valuri se spărgeau de stîncile de dedesubt, întinsă cît vedeai cu ochii, colorată într-un verde maladiv È™i unduindu-se sub apăsarea unei neliniÈ™ti infinite. ÃŽn dimineaÈ›a următoare, doctorul Dudden se opri în dreptul sălii unde colega lui È›inea un seminar cu trei dintre pacienÈ›i È™i ascultă vocile care se auzeau prin uÈ™a închisă. Corpul lui se crispă dezaprobator: atmosfera părea stridentă, ba chiar vulgară. Vocile se auzeau ca un fel de bălmăjeală cvasicontinuă, întreruptă destul de des de hohote zdravene de rîs în mijlocul cărora distinse fără probleme chicotitul baritonal È™i atît de aparte al doctoriÈ›ei Madison. Pe urmă o auzi lansîndu-se într-un monolog care dură cam o jumătate de minut È™i fu urmat, de data asta, de cîteva valuri succesive de rîs isteric, însoÈ›it de bătăi cu pumnul în masă È™i de toate celelalte sunete ale unei bune dispoziÈ›ii imposibil de controlat. Doc-torul Dudden se îndepărtă de ușă È™i se cutremură de furie. Circula de cîtăva vreme zvonul că pacienÈ›ilor doctoriÈ›ei Madison le plăceau seminariile, iar aceasta era dovada concretă. Era un lucru scandalos È™i, mai mult decît atît, neÈ™tiinÈ›ific. Ceva ce nu putea fi tolerat. La prînz o chemă pe doctoriÈ›a Madison la el în birou. Acesta era o încăpere mohorîtă din spatele casei, care dădea spre un petic de grădină de care nu se mai îngrijise nimeni. Un calendar È™i un grafic elaborat acopereau jumătate din peretele cel mai mare, iar de-a lungul lui se afla un plan de etaje al casei, care conÈ›inea camerele de zi, dormitoarele È™i numele pacienÈ›ilor care le ocupau la momentul respectiv. Tot acolo se găseau patru rafturi pline cu cărÈ›i È™i colecÈ›ii de reviste de specialitate, pe cînd ceilalÈ›i pereÈ›i erau umpluÈ›i — neputîndu-se folosi cuvîntul „învese- liÈ›i" - cu afiÈ™e obÈ›inute de la diverse întreprinderi farmaceutice È™i de la cîțiva producători americani de soft-uri. Fondul muzical era asigurat de o piesă barocă interpretată la claviaturi È™i reprodusă de un casetofon. Prima întrebare a lui Dudden fu: — AÈ›i adus È™i CES-urile? Chestionarul de ConÈ™tientizare a Somnului era un document producÈ›ie proprie, pe care pacienÈ›ii trebuiau să-È™i evalueze în fiecare dimineață diversele aspecte ale somnului din noaptea precedentă, pe o scară de la unu la cinci. Ei erau întrebaÈ›i dacă avuseseră gînduri în derulare rapidă la ora de culcare, dacă trebuiseră să urineze în timpul nopÈ›ii, dacă suferiseră palpitaÈ›ii sau observaseră miÈ™cări incontrolabile ale picioarelor, dacă avuseseră coÈ™maruri sau perioade îndelungate de trezie, la care se adăugau alte optzeci de întrebări. Chestionarul trebuia completat la începutul fiecărui seminar de dimineață, urmînd să stea la baza oricăror discuÈ›ii ulterioare. — Nu, spuse doctorita Madison. — Mi se pare neobiÈ™nuit. — N-am avut timp să le completăm pe toate. — Asta mi se pare È™i mai neobiÈ™nuit, zise doctorul Dudden, fiindcă din ce-am auzit, se pare c-aÈ›i avut timp berechet să spuneÈ›i bancuri, să chicotiÈ›i È™i să bîrfiÈ›i întruna ca niÈ™te spălătorese. Spălătorese? își zise doctoriÈ›a Madison, fără să facă vreun comentariu. — Din moment ce n-aÈ›i fost cu noi în sală, spuse ea apoi, presupun c-aÈ›i tras cu urechea de cealaltă parte a uÈ™ii. Și din moment ce-aÈ›i tras cu urechea de cealaltă parte a uÈ™ii, presupun că n-aÈ›i auzit despre ce vorbeam. Dacă aÈ›i fi auzit, vi s-ar fi părut cît se poate de legat de profilul clinicii. DoctoriÈ›a puse un accent fin È™i glacial pe cuvîntul „profil", pe care doctorul Dudden fie că nu-l sesiză, fie că-l lăsă să treacă neobservat cu bună È™tiință. — Nu asta e problema, rosti el. Sînt dispus să cred că vă limitaÈ›i pe durata acestor sporovăieli la subiectul fixat. Dar daÈ›i-mi voie să vă amintesc că aÈ›i fost angajată aici - de către mine - ca să abordaÈ›i chestiunea din punctul de vedere al psihologului clinician, nu al artistului de varieteu. — Nu prea înÈ›eleg, spuse doctoriÈ›a Madison, netezindu-È™i fusta cu un aer preocupat. — Acum cîteva minute am stat de vorbă cu domniÈ™oara Granger, una dintre pacientele dumneavoastră de la seminarul de dimineață. Am întrebat-o ce anume a provocat o distracÈ›ie atît de mare È™i, deÈ™i nu prea i-a convenit, pînă la urmă mi-a spus. De fapt, a citat o remarcă pe care aÈ›i făcut-o, zise Dudden, aplecîndu-se în față È™i citind din bloc-notesul de pe birou. „în fiecare marÈ›i, domnul doctor Dudden îi invită pe pacienÈ›ii de aici din clinică să asiste la una dintre prelegerile lui de la universitate. Săptămîna asta plictiseala a fost atît de mare, încît chiar È™i narcolepticii au rămas treji pînă la capăt." ÃŽÈ™i ridică privirea. — NegaÈ›i că aÈ›i făcut remarca asta? —Nu. — CredeÈ›i, probabil, că am luat-o ca pe o jignire personală. Ei bine, chiar am luat-o, dar nu asta-i problema. — A fost doar o glumă. — A, îmi dau seama. CredeÈ›i-mă, doamnă doctor Madison, È™tiu să recunosc o glumă. ÃŽn cazul ăsta, însă, pot să vă întreb dacă priviÈ›i È™i narcolepsia însăși ca pe - ca să folosesc chiar cuvîntul dumneavoastră - „o glumă", sau o priviÈ›i - aÈ™a cum mărturisesc c-o fac eu - ca pe o dereglare psihofiziologică serioasă È™i dăunătoare, care le provoacă numeroase traume È™i necazuri celor atinÈ™i de ea? — Sînt specialistă în narcolepsie, domnule doctor, È™i am o experiență de ani de zile. O È™tiÈ›i de fapt foarte bine. Prin urmare, nu văd cum mi se pot pune la îndoială implicarea activă în tratarea acestei dereglări sau seriozitatea, zise doctoriÈ›a Madison È™i scoase un oftat. ÃŽn plus, sînteÈ›i conÈ™tient, presupun, că de fapt cataplexia produsă de rîs este unul dintre simptomele cele mai neplăcute È™i mai stînjenitoare sub aspect social ale sindromului. Menirea seminariilor ăstora este să-i ajute pe pacienÈ›i să rezolve această problemă, să încerce să-i repună în armonie cu propriul rîs. Mi s-a părut evident că într-un asemenea proces umorul este un instrument terapeutic esenÈ›ial. — O explicaÈ›ie ingenioasă, aprecie doctorul Dudden după o pauză. Dar nu È™i satisfăcătoare. ÃŽÈ™i încrucișă braÈ›ele la piept È™i se întoarse uÈ™or cu tot cu scaun, în aÈ™a fel încît să nu i se mai adreseze direct. — Vă aduceÈ›i aminte că de dimineață am condus o discuÈ›ie de grup cu patru insomniaci cronici. ȘtiÈ›i ce-aÈ›i fi auzit dacă v-aÈ›i fi oprit în faÈ›a uÈ™ii mele cu această ocazie? — Probabil niÈ™te sforăituri, răspunse doctoriÈ›a Madison, neputînd să se abÈ›ină. Doctorul Dudden avu un tremur uÈ™or în colÈ›urile gurii; în afară de asta, nu trădă nici un fel de emoÈ›ie. — Constat că È™i apneea din timpul somnului e pe lista subiectelor pe seama cărora vă place să glumiÈ›i. Trebuie să-mi notez È™i asta. Chiar simulă că scrie ceva în blocnotes, în timp ce doctoriÈ›a Madison îl privea cu o incredulitate crescîndă. Pe urmă spuse: — La drept vorbind, ceea ce aÈ›i fi auzit, dacă v-aÈ›i fi străduit suficient, ar fi fost sunetul creioanelor la contactul cu hîrtia de scris, în timp ce patru Chestionare de ConÈ™tientizare a Somnului erau completate corespunzător, iar după aceea sunetul mai multor voci care se auzeau pe rînd, pe tonalități rezonabile È™i ponderate, pe cînd se comparau È™i se analizau rezultatele chestionarelor. DoctoriÈ›a Madison decise că nu mai rezista È™i se ridică în picioare, sperînd să scape. — Am înÈ›eles mesajul, domnule doctor. Dacă asta a fost tot... — Mă tem că n-a fost. StaÈ›i jos, vă rog. Dudden aÈ™teptă aferat ca doctoriÈ›a să se aÈ™eze la loc. — Vreau să vă aduc aminte că după-masă trebuie să-l asistaÈ›i pe doctorul Goldsmith la interviul preliminar cu domnul Worth. E limpede? — O fi limpede, dar mă tem că e È™i imposibil. Am deja programate cîteva consultaÈ›ii, plus o grămadă de restanÈ›e... — Am înÈ›eles. Dudden puse mîna pe un creion È™i începu să bată uÈ™or cu el în masă, în timp ce obrajii i se îmbujorau de supărare. — Prin urmare, vă menÈ›ineÈ›i obiecÈ›iile, nu? — ObiecÈ›iile, domnule doctor? — V-aÈ›i precizat deja atitudinea față de această internare. Sau aÈ›i uitat discutia pe care-am purtat-o chiar înainte să plecaÈ›i? DoctoriÈ›a Madison nu o uitase cîtuÈ™i de puÈ›in, deÈ™i nu fusese altceva decît ultima dintr-o serie de confruntări din ce în ce mai aprinse. Doctorul Dudden îi arătase un articol, dintr-un număr recent al ziarului Independent, scris de un colaborator pe nume Terry Worth, care lucra, se pare, pentru cîteva publicaÈ›ii cu difuzare naÈ›ională, scriind de obicei despre filme, dar abordînd uneori È™i subiecte mai generale. ÃŽn articolul respectiv, Worth își anunÈ›ase intenÈ›ia de a participa la o competiÈ›ie care urma să aibă loc la o cinematecă din Londra, unde avea să se organizeze un „Cineton" de zece zile. Filmele aveau să fie proiectate non-stop, douăzeci È™i patru de ore pe zi, iar spectatorul care efectua cea mai lungă vizionare neîntreruptă primea un premiu. Dezvăluind că era deja un insomniac pe perioade lungi, Worth susÈ›inuse că avea să rămînă treaz pe durata tuturor celor o sută treizeci È™i patru de filme, motiv pentru care, la citirea anunÈ›ului, doctorul Dudden luase imediat legătura cu ziarul È™i ceruse să stea de vorbă cu el. — GîndiÈ›i-vă la posibilitățile de cercetare, dacă nu È™i la altceva, se entuziasmase el în faÈ›a doctoriÈ›ei Madison. O să-l aducem aici imediat după ce se termină vizionarea. ÃŽI instalăm rapid într-un dormitor È™i pe urmă... un dispozitiv din È™apte electrozi pentru evaluarea tulburărilor È™i a tiparelor somnului... È™aisprezece canale pentru consemnarea electroencefalogramei... înregistrarea manuală a comportamentului în somn pe disc optic È™i un chestionar complet de conÈ™tientizare a somnului, bineînÈ›eles. E o ocazie fără pereche să vedem ce efecte are expunerea continuă la imagini mediatice asupra conÈ›inutului viselor. —Asta să fie singurul motiv? întrebase doctoriÈ›a Madison. — E un motiv suficient de puternic, nu? Ce vreÈ›i să insinuaÈ›i? — Mă întrebam doar dacă nu v-aÈ›i gîndit È™i la impactul mediatic al unui asemenea eveniment. Cît despre domnul Worth, o să-È™i plătească singur tratamentul? — Asta n-are nici un fel de importanță. — Și o să scrie despre noi la ziar? Face parte din învoială? — Nu există nici o învoială, doamnă doctor Madison. E o insinuare cît se poate de deplasată. Și chiar dacă ar exista, v-aÈ™ ruga să È›ineÈ›i cont că această clinică funcÈ›ionează în cea mai mare parte ca instituÈ›ie privată, că depindem de pacienÈ›i pentru realizarea veniturilor È™i că ideea unei mici doze de publicitate ici È™i colo nu are nimic rău în sine. ÃŽÈ™i deschisese agenda de pe birou la o pagină unde se afla deja un semn de carte albastru. — Domnul Worth o să ajungă aici de luni în două săptămîni, înainte de prînz. Văd că vă veÈ›i fi întors deja din concendiu cu o zi înainte, aÈ™a că vă sugerez să conduceÈ›i împreună cu doctorul Goldsmith prima discutie în cursul după-amiezei. Vă trec aici, da? — Cum vreÈ›i, răspunse ea, dînd nepăsătoare din umeri, iar insolenÈ›a acelor cuvinte È™i a gestului care le însoÈ›ise îi reveni acum în minte doctorului Dudden, în timp ce se uita la doctoriÈ›a aflată de partea cealaltă a biroului, aproape tremurînd de furie. — Să nu credeÈ›i, rosti el încet, să nu presupuneÈ›i cîtuÈ™i de puÈ›in că bunătatea mea nu are limite. — Nici nu mi-a dat prin cap, spuse doctoriÈ›a Madison. După cîteva secunde de tăcere, își dădu seama că discuÈ›ia luase sfirÈ™it. Se ridică È™i plecă, închizînd uÈ™a uÈ™or în urma ei. La puÈ›in timp după miezul nopÈ›ii, pe cînd era trează, È›inînd fereastra deschisă ca să lase să intre vîntul cald dinspre mare È™i observînd lumina lunii care îi năvălise în cameră, doctoriÈ›a Madison auzi un zgomot de paÈ™i pe terasa din față. ÃŽÈ™i puse halatul È™i se uită pe fereastră. Afară se afla un bărbat care stătea rezemat de balustradă È™i fuma o È›igară. Vîrful ei auriu, un punct luminos minuscul, se aprindea È™i se stingea în funcÈ›ie de pufăiturile bărbatului. Acesta nu arăta înfricoșător È™i nu părea un intrus. DoctoriÈ›a Madison se decise să coboare È™i să vadă cum stăteau lucrurile. Pe drum fu oprită de Lorna, una dintre tehniciene, care alerga mîncînd pămîntul pe coridor, cu o expresie din cale-afară de neliniÈ™tită. — Tocmai voiam să-l trezesc pe domnul doctor Dudden, spuse ea. S-a întîmplat ceva ciudat. M-am ocupat de pacientul din dormitorul nouă È™i l-am dus la culcare acum o oră. L-am supravegheat ceva vreme È™i n-a dat semne că vrea să adoarmă, dar părea mulÈ›umit. Stătea în pat È™i era calm. După aceea m-am dus să-mi fac un ceai È™i, cînd m-am întors, plecase. — Plecasc? Adică È™i-a scos singur electrozii? — Cred că da. — Dormitorul nouă - ocupantul din seara asta e domnul Worth, nu? DoctoriÈ›a Madison coborî în grabă la dormitorul în cauză È™i descoperi un tablou care corespundea destul de mult celui descris de Lorna: patul gol, aÈ™ternutul în dezordine, reÈ›eaua de fire È™i electrozi încîlcită la capul patului È™i lăsînd urme de lipici pe perne. Era un lucru extrem de neobiÈ™- nuit: deÈ™i pacienÈ›ii insomniaci voiau frecvent să se dea jos din pat, se întîmpla foarte rar să înÈ™ele vigilenÈ›a tehnicienilor È™i să rezolve problema pe cont propriu. — Nu-È›i face griji, zise doctoriÈ›a Madison. Cred că È™tiu unde e. O să mă duc să stau de vorbă cu el. — Și domnul doctor Dudden? — Nu-l trezi. Nu cred că e cazul să afle. Se îndreptă spre salonul situat în partea din față a casei, unde o fereastră-ușă dădea direct pe terasă. ÃŽI văzu pe bărbatul care ieÈ™ise È™i se plimba pe întuneric. Ferestrele erau folosite destul de des, dar țîțînile le ruginiseră È™i scoteau un scîrțîit asemănător unui guiÈ›at. Bărbatul se întoarse tresărind È™i se uită la doctoriÈ›a Madison, care se apropia, înaintînd hotărîtă în beznă. Chiar È™i pe întuneric, chipul strălucitor al bărbatului era mai palid decît luna. Deasupra terasei se găsea un bec, însă doctoriÈ›a Madison nu-l aprinsese. — Domnul Worth, presupun? întrebă ea. — Exact. Ca È™i ea, Terry Worth purta pijama È™i un halat. — Sînt doctoriÈ›a Madison. Un fel de Vineri al lui Robinson Dudden, ca să zic aÈ™a. Se opri ca să observe reacÈ›ia celuilalt È™i să vadă dacă îi remarcase tonul uÈ™or ironic. Luna È™i vîrful aprins al È›igării îi iluminară suficient de mult chipul ca să dezvăluie urma unui zîmbet. — Se pare că aÈ›i fugit din post. — Da. N-am putut să adorm. — Nici nu ne aÈ™teptam. — ȘtiÈ›i, nu prea am obiceiul. — TotuÈ™i, cred că È™tiÈ›i că trebuia să cereÈ›i voie înainte să vă daÈ›i jos din pat. — Da, mi s-a spus, dar nu mi s-a părut ceva foarte important. — Păi, echipamentul la care aÈ›i umblat e foarte delicat È™i costisitor. ÃŽn plus, văd că aveÈ›i numai lipici prin păr È™i nu cred că vă place. Bărbatul își atinse prudent părul, tresărind dezgustat. — Asta e, am făcut-o. ÃŽmi pare rău. Sper că n-am produs pagube. — De data asta nu. Dar mai e ceva - nu ne place să vedem cum ne pleacă pacienÈ›ii la plimbare după ce se-ntunecă. Credeam că v-a explicat cineva È™i lucrul ăsta. Marea mugi supărată undeva în zare. Valurile se spărgeau de stînci cu o lipsă de regularitate deconcertantă. Worth le ascultă cîteva clipe, înainte de-a explica. — Trebuia să mă destind cumva. — Da, înÈ›eleg. Nu vă faceÈ›i griji. N-am de gînd nici să vă trimit la carceră, nici să vă dau de scris de o sută de ori că n-o să mai faceÈ›i. Acum bărbatul rîse È™i întrebă: — Ce-ar fi să-mi spuneÈ›i Terry? — MulÈ›umesc, aÈ™a o să fac, zise doctorita Madison, care însă, în loc să-È™i dezvăluie propriul prenume, aÈ™a cum se aÈ™teptase Terry, continuă cu o întrebare: Ai reuÈ™it? — Poftim? — La maratonul cinematografic. Cele zece zile È™i o sută treizeci È™i patru de filme. Cum te-ai descurcat? — A, acolo. Da, am reuÈ™it. Fără probleme. Cred c-o să intru în Cartea Recordurilor. — Felicitări. Terry avu impresia că doctoriÈ›a ar fi vrut să intre la loc în casă, dar că exista ceva care o reÈ›inea, un impuls care o determina, oarecum contrar propriei voinÈ›e, să prelungească discuÈ›ia. — Domnul doctor Dudden o să fie încîntat, zise ea. EÈ™ti deja favoritul lui. — Zău? — Asta-i specialitatea lui, privarea de somn, explică ea, adăugînd după o pauză: Șobolani. Dar-ar dracii. Terry înÈ›elese greÈ™it È™i întrebă: — V-a căzut ceva? —Nu, asta foloseÈ™te. Șobolani. Nu-i lasă să doarmă, ca să vadă ce se-ntîmplă. — Ce hobby minunat. Și ce se-ntîmplă? — De obicei, mor. Dar sacrificiul lor nu e inutil, fiindcă mai apucă să-È™i adauge o lucrare sau o comunicare È™tiinÈ›ifică la bibliografie. — ÃŽncep să cred că acest Vineri al lui Robinson Dudden nu e cel mai devotat dintre slujitori, zise Terry. — Să nu uit, tot ce vorbim aici rămîne între noi. — BineînÈ›eles. ÃŽn ciuda acestei asigurări, doctoriÈ›a Madison păru să se îndepărteze în continuare de el, aproape imperceptibil, lăsîndu-se învăluită într-un întuneric È™i mai dens. Terry nu-i mai distingea faÈ›a deloc. — Știi, nici măcar nu e vorba de vindecarea oamenilor, spuse ea. ÃŽI interesează cunoaÈ™terea È™i-atîta tot. N-o să te vindece. — AÈ™a o fi, acceptă Terry. Dar poate c-o să-mi fie de folos locul. PreÈ› de o clipă, cei doi percepură din nou năvala murmurată a valuri- lor, defilarea norilor în lumina lunii È™i imensitatea mării. Stingîndu-È™i È›i- gara, Terry se linse pe buze È™i savură gustul sărat care venea dinspre apă. — Da, casa asta are o... atmosferă aparte, confirmă doctoriÈ›a Madison. O să È›i se pară foarte odihnitoare. Cît rămîi aici? — Am fost internat pentru două săptămîni, răspunse Terry. Dar nu asta am vrut să spun. Mai există un motiv pentru care ziceam că ar putea să... mă rog, nu să mă vindece... Se întrerupse, iar doctoriÈ›a Madison aÈ™teptă. — ȘtiÈ›i, a fost o vreme cînd am locuit aici. — Ai locuit aici? — Nu foarte mult. Pe cînd eram student. Acum doisprezece ani. De atunci n-am mai dat pe-aici. Cred că ăsta e unul dintre motivele – princi- palul motiv, de fapt - pentru care m-am hotărît să vin. Din curiozitate. — Ei bine, înscamnă că ai ceva în comun cu domnul doctor Dudden, rosti laconic doctoriÈ›a Madison. — Cum adică? — Și el a fost student tot aici. — Zău? Cînd anume? — Nu cred că aveaÈ›i cum să vă nimeriÈ›i în aceeaÈ™i perioadă. — Parcă poÈ›i să È™tii? Care-i numele mic? — Gregory. — Gregory Dudden... Nu-mi spune nimic... Oricum, mintea lui se fixase asupra unei alte amintiri. — Pe vremea aia aveam o prietenă - ciudat, nu m-am mai gîndit niciodată la ea de-atunci, dar acum, că am dat cu ochii de Ashdown, am revăzut... ÃŽn orice caz... Ea ar trebui să se-ntoarcă aici, fiindea avea cel mai ciudat... sindrom, cred că aÈ™a-i spuneÈ›i. — ÃŽn ce fel? — Avea tot felul de vise - incredibil de vii — atît de vii, că nu putea să facă deosebirea între lucrurile pe care le visa È™i alea care i se întîmplau de-adevăratelea. — HalucinaÈ›ii hipnagogice, spuse doctoriÈ›a Madison. Cunoscute È™i drept vise de dinaintea somnului. — Au È™i un nume? VreÈ›i să spuneÈ›i că-i vorba de ceva obiÈ™nuit? — Nu, nu-i deloc obiÈ™nuit. Poate fi unul dintre simptomele narcolepsiei. Era narcoleptică? — Nu sînt sigur. — Ai cunoscut-o bine? — Da, aÈ™a cred. Am trăit puÈ›in împreună - cîteva săptămîni, nu mai mult - în anul cînd am absolvit. — Cînd spui că aÈ›i trăit împreună... — Adică am împărÈ›it apartamentul ăsta, nu altceva. Nu am... Cuvintele i se stinseseră într-o tăcere ambiguă — pe jumătate nepăsătoare, pe jumătate plină de regrete. Abia cînd adăugă „O chema Sarah" în voce i se ghici o nuanță neaÈ™teptat de blîndă È™i meditativă. Apoi glasul îi redeveni sigur È™i energic. — lertaÈ›i-mă, probabil că vă reÈ›in. Cred că sînteÈ›i obosită. — Nu cine È™tie. Tu eÈ™ti? Terry rîse sonor. — Sînt obosit mereu È™i niciodată, spuse el. Mă tem că ăsta-i blestemul meu. ÃŽn orice caz, acum nu-mi arde să dorm. ÃŽn ce mă priveÈ™te, avem toată noaptea în față. — ÃŽn regulă, acceptă ademenitor doctoriÈ›a Madison. PovesteÈ™te-mi despre Sarah È™i despre ce visa. — PovesteÈ™te-mi despre ce visezi, îi spusese cîndva Gregory lui Sarah, pe cînd stăteau pe aceeaÈ™i terasă, într-o frumoasă dimineață de noiembrie, cu mulÈ›i ani în urmă. AÈ™ vrea să È™tiu de cît timp durează chestia asta. Sarah își încălzise mîinile lipindu-È™i-le de cană, se înfiorase uÈ™or din cauza vîntului care venea dinspre ocean È™i îl privise cu afecÈ›iune. Asta se întîmpla în primele luni ale relaÈ›iei lor, cu mult înainte să intervină răceala. Pe vremea aceea Sarah credea în continuare despre el că putea să fie din cale-afară de cumsecade. ÃŽncă îl privea ca pe un bărbat înÈ›elept È™i înÈ›elegător. AÈ™ezată în apropierea lui pe terasa aceea È™i aplecîndu-se instinctiv spre el în aÈ™a fel încît să li se atingă genunchii, simÈ›ise cum neliniÈ™tile începeau să se destrame. Uitase deja că în ultima vreme se certaseră tot mai des È™i din motive din ce în ce mai neînsemnate. Cît despre sex, își spusese că lucrurile aveau să arate mai bine pe măsura trecerii timpului. ÃŽncercase să nu bage de seamă că, pe cînd i se adresa lui Gregory, acesta îi transcria cuvintele într-un caiet pe a cărui copertă stătea scris „PROBLEMA PSIHOLOGICà A LUI SARAH". ÃŽn orice caz, era emoÈ›ionată, fapt care nu putea fi contestat; asta fiindcă tocmai făcuseră o descoperire importantă împreună. Dăduseră din întîmplare peste o explicaÈ›ie a unui lucru care o nedumerea pe Sarah de cinci ani încoace, dacă nu cumva chiar de mai mult. ÃŽÈ™i dăduseră amîndoi seama, chiar în dimineaÈ›a aceea, că era incapabilă să facă vreo deosebire între vise È™i amintirile din lumea reală. — PovesteÈ™te-mi despre ce visezi, o rugase Gregory. AÈ™ vrea să È™tiu de cît timp durează chestia asta. AÈ™a că Sarah trăsese adînc aer în piept È™i îi spusese. Totul începuse, îi declarase ea, cînd avea paisprezece sau cincispre- zece ani. Nu-i plăcea deloc la È™coală, se chinuia din greu să își termine temele È™i nutrea o groază colosală față de profesorul de istorie, un oarecare domn Mountjoy. Spre sfirÈ™itul unei seri dificile, după ce își dăduse seama că era cu desăvîrÈ™ire incapabilă să scrie o lucrare despre cauzele Războiului Franco-Prusac - pe care urma să o citească a doua zi în clasă -, se dusese la culcare cu ochii în lacrimi, hotărîtă în disperarea ei fie să tragă chiulul în dimineaÈ›a următoare, fie să se dea bolnavă. în loc de asta, se trezise cu un sentiment de deplină uÈ™urare È™i cu amintirea îndepărtată a faptului că scrisese lucrarea, dar nu oricum, ci -È™tia dincolo de orice dubiu - la un nivel cu totul remarcabil: parcă o vedea în caiet, avînd patru pagini È™i jumătate, cu cîteva È™tersături pe pagina trei, însă în rest îngrijită È™i prezentabilă, cu titlul subliniat cu două linii de cerneală roÈ™ie È™i chiar È™i cu niÈ™te note de subsol introduse mai pe la sfirÈ™it, ca să-i dea o spoială È™tiinÈ›ifică. Abia pe la unsprezece È™i jumătate în aceeaÈ™i zi, în prima oră de după pauză, deschisese caietul cu puÈ›in tirnp înainte de a i se cere să vorbească în faÈ›a clasei È™i descoperise că — incredibil - lucrarea nu exista. ÃŽn orice caz, asta fusese concluzia pe care se văzuse nevoită s-o tragă: la început crezuse că făcuse o greÈ™eală pro-stească È™i o scrisese într-un alt caict, aÈ™a că scotocise febril prin ghiozdan, uitîndu-se în caietele de engleză, geografie È™i franceză, iar panica ei crescuse atît de vizibil È™i audibil, încît domnul Mountjoy trebuise să-l întrerupă în miezul lucrării pe elevul care citea atunci È™i s-o întrebe ce se întîmplase. ÃŽi explicase că-È™i lăsase, probabil, lucrarea în dulăpior È™i ceruse voie să se ducă s-o ia. Fusese lăsată, dar nici răsfoirea caietelor de matematică, germană, biologie È™i fizică în liniÈ™tea neobiÈ™nuită a vestiarului pustiu unde se găseau dulăpioarele nu se soldase cu descoperirea atît de necesarei lucrări; iar pe urmă, cuprinsă de o buimăceală vecină cu isteria, ieÈ™ise din clădirea È™colii È™i dăduse fuga în parcul municipal unde, cu capul în mîini, se străduise zadamic să pună întîmplările într-o ordine logică È™i începuse să se întrebe serios, pentru prima dată, dacă nu cumva își pierduse minÈ›ile. Lucrarea nici nu mai apăruse vreodată, aÈ™a că Sarah fusese consemnată la È™coală întreaga săptămînă, dat fiind că domnul Mountjoy nu crezuse o iotă din ce i se povestise; È™i chiar dacă toată lumea dăduse uitării incidentul, ea una nu-l uitase, deÈ™i nu mai vorbise nimănui despre el, chit că pe durata următorilor ani mai trecuse prin pățanii de soiul ăsta la intervale neregulate. O dată, cîteva semestre mai tîrziu, o certase zdravăn pe Angela, cea mai bună prietenă a ei, fiindcă nu venise la întîlnirea pe care-o fixaseră la ieÈ™irea din bazinul acoperit; Angela negase existenÈ›a unui asemenea rendez-vous, iar discuÈ›ia lor dusese la o ruptură peste care nici una dintre ele nu fusese în stare să treacă definitiv. Altă dată Sarah își nedumerise întreaga familie, oprindu-se la o farmacie în drum spre casă È™i aducînd - la cererea expresă a mamei sale, după cum È›inuse să preci- zeze - È™ase tuburi de pastă de dinÈ›i pentru fumători, zece plicuri de ceai din amestec de fructe È™i supozitoare cît să le ajungă pentru cel puÈ›in un an. DeÈ™i îi era atît de ruÈ™ine, încît nu putea s-o recunoască nici măcar față de cele mai bune prietene sau față de propria familie, Sarah se convinsese că era victima vedeniilor - elanuri vii È™i incontrolabile ale imaginaÈ›iei, pe care la început nu avusese de ce să le pună în legătură cu visele (asta È™i fiindcă de obicei visele de care își aducea aminte nu aveau mare legătură cu lumea reală, ci înclinau, ca la toată lumea, spre grotesc È™i fantastic: de pildă, visa de multe ori È™erpi, deÈ™i coÈ™marurile cele mai rele erau cele cu broaÈ™te). Adevărul ieÈ™ise brusc la iveala abia în dimineaÈ›a aceea pe terasă, cu ajutorul lui Gregory. Și chiar dacă pe Sarah o necăjise cearta pe care-o avuseseră cu o seară în urmă, într-un fel era efectiv recunoscătoare, fiindcă tocmai disputa cu pricina È™i straniile ei consecinÈ›e descuiaseră în cele din urmă uÈ™a acestui mister. Necazurile începuseră cu o după-amiază în urmă, cînd Gregory îi spusese lui Sarah că fuseseră invitaÈ›i la o cină onomastică la un restaurant din zonă (care încă nu fusese stabilit) de către unul dintre colegii studenÈ›i la medicină, cineva pe nume Ralph, pe care se părea că Gregory nu-l cunoÈ™tea foarte bine. Sarah întrebase dacă fusese invitată nominal, iar Gregory se văzuse nevoit să răspundă negativ; din cîte își dădea seama, Ralph nu È™tia că erau împreună È™i se mulÈ›umise să-i spună că putea să vină cu o prietenă dacă avea chef. Mă gîndeam eu, zisese Sarah. Gregory o rugase să-È™i explice reacÈ›ia, iar ea îi spusese că fusese prietenă cu Ralph pînă în urmă cu vreo cîteva luni, cînd avusese loc un episod jenant, după care nu-È™i mai vorbiseră. — Știi restaurantul ăla pescăresc din zona portului? întrebă ea. Planetarium îi zice, îl È™tii? (I se spunea aÈ™a datorită tavanului boltit din salonul principal, pe care un artist de prin partea locului pictase un cer noctum de la un capăt la altul.) — Ei bine, odată m-a invitat acolo. Pe mine È™i pe părinÈ›ii lui, care veniseră-n vizită în week-end. Dumnezeu È™tie de ce m-a ales taman pe mine pentru o asemenea onoare; mă gîndesc că e posibil să-i fi căzut niÈ›el cu tronc. Oricum, era sîmbătă seara, puhoi de lume, iar pe cînd eram pe terminate cu masa È™i ajunseserăm la cafea a început să-mi fie rău. Da' rău, nu glumă. Cred că de la midii mi s-a tras. M-am dus la closet È™i m-am gîndit c-o să vărs, da' nu s-a-ntîmplat nimic. AÈ™a c-am urcat înapoi pe scări, lumea tocmai se pregătea să plece, mie-mi era tot rău în draci, da' pîn' la urmă ne-am luat pardesiele È™i ne-am oprit pe treptele restau- rantului să ne spunem la revedere. ÃŽnÈ›elegi, ai lui voiau să se-ntoarcă în oraÈ™ la hotel. Mă rog, stăteam frumuÈ™el cu toÈ›ii acolo, sporovăiam È™i ne pregăteam să ne despărÈ›im, È™i deodată am È™tiut c-o să-mi vină să vărs. Dintr-o clipă-n alta. Și taman cînd vorbeam mai cu foc, nu zici că mă-ndoi ca briceagu' È™i vomit tot ce era-n mine pe trepte È™i pe trotuar? Uite-aÈ™a, tot ce-nfulecasem, împrăștiat pe scările restaurantului, să vadă toată lumea. Da' chestia cea mai ciudată a fost că Ralph È™i părinÈ›ii lui nici măcar nu s-au oprit din discuÈ›ie. Zi È™i tu, dacă nici asta nu-i educaÈ›ie aleasă, atunci care mai e? Au continuat ca È™i cum nu s-ar fi întîmplat absolut nimic. Singura chestie pe care-a făcut-o mama lui Ralph a fost să-mi dea un È™erveÈ›el de hîrtie ca să mă È™terg la gură. Pe urmă au mai trăncănit cîteva minute, s-au înÈ›eles ce-aveau să facă a doua zi, i-au zis noapte bună È™i l-au pupat, după care taică-său s-a aplecat spre mine să-mi zică noapte bună È™i să mă pupe, È™i exact în clipa aia am pățit-o iar, mi s-a făcut rău È™i, pînă să-mi dau seama ce se-ntîmplă, am mai vomitat o dată pe trepte, numai că de data asta jumătate a ajuns pe pantalonii È™i pe pantofii lui taică-său. Și ce să vezi, părinÈ›ii lui Ralph nici măcar n-au clipit. N-au scos o vorbă. După aia i-au mulÈ›umit pentru seara minunată, sau ceva de genul ăsta, È™i s-au dus în treaba lor, iar noi am pornit într-o cu totul altă direcÈ›ie È™i tot ce mi-a zis el a fost „Acum È›i-e bine?" cu vocea aia rece ca un sloi. Pe urmă ne-am urcat într-un taxi È™i ne-am întors în campus, dar nici măcar nu ne-am sărutat înainte de culcare. Mi s-a părut c-a crezut că toată treaba a avut un haz de-ăla răutăcios, fiindcă ai lui erau stilaÈ›i iar eu nu, È™i a avut impresia că făcusem o demonstraÈ›ie distractivă despre cum se poartă neciopliÈ›ii în faÈ›a ălora cu fasoane. — Nu, eÈ™ti nedreaptă cu el, spuse Gregory. Nu-l È™tiu foarte bine pe Ralph, dar sînt sigur că nici prin cap nu i-ar trece să se comporte în felul ăsta. — Și-atund de ce n-a mai vorbit cu mine din ziua aia? Gregory nu găsi nici un răspuns la această întrebare, însă își petrecu o bună parte din următoarele cîteva ore liniÈ™tind-o pe Sarah È™i spunîndu-i că nu avea de ce să se teamă de invitaÈ›ia la cină. Cu toate acestea, la opt fără un sfert, cînd ajunseră amîndoi în faÈ›a căminului unde stătea Ralph, fata tot nu scăpase de îndoieli. — Dacă-i duce pe toÈ›i la acelaÈ™i restaurant? — Și ce-i cu asta? — Pai, ar fi groaznic de jenant, nu? — Nu pot să nu mă gîndesc că faci din țînÈ›ar armăsar, Sarah. ÃŽntre timp, începuseră să urce scările. — Þi-e uÈ™or să vorbeÈ™ti. Problema e că È™tiu, pur È™i simplu È™tiu, că È™i-a distrat toÈ›i prietenii cu povestea aia. Parcă-l văd spunîndu-le totul de la cap la coadă È™i făcîndu-i să rîdă-n hohote. Or să se umfle de rîs de fiecare dată cînd or să se-ntîlnească. — Asta-i o prostie, rosti Gregory pe un ton categoric. Ajunseseră deja pe coridorul lui Ralph. — Mă pregătesc să devin psihiatru, Sarah. Adică un specialist în felul cum lucrează mintea omului. Și dacă am cît de cît idee despre ce înseamnă firea omenească, pot să-È›i garantcz că n-a suflat o vorbuliță nimănui. Toată chestia aia e doar un exemplu în plus al paranoiei È™i-al maniei persecuÈ›iei de care eÈ™ti atinsă. Oprindu-se în faÈ›a uÈ™ii lui Ralph, smulse un bileÈ›el prins la intrare È™i îl citi cu voce tare. — Prietenii lui Ralph, spuse el. Ne vedem la opt jumate la Vomitarium. Din acest moment relatările lui Gregory È™i Sarah începeau să nu mai coincidă, deÈ™i nimeni nu-È™i dădu seama pînă a doua zi dimineață, cînd Sarah se trezi destul de devreme È™i descoperi că Gregory nu mai era în pat lîngă ea. Se dădu jos È™i trase draperiile. ÃŽÈ™i coborî privirile È™i-l văzu stînd pe terasă, cu ochii aÈ›intiÈ›i asupra mării, îmbrăcat cu paltonul gros de culoare albastru-închis pe care È™i-l încheiase pînă la ultimul nasture. Sarah își puse niÈ™te haine pe ea È™i coborî în bucătărie, unde făcu două căni mari de cafea. Le duse afară, ieÈ™ind pe terasă pe fereastra-ușă din camera cu televizorul. — Poftim, spuse ea, punînd cana pe masă, lîngă caietul în care scrisese Gregory. Arăți îngheÈ›at. S-a-ntîmplat ceva? — N-am putut să dorm, răspunse el, sorbind recunoscător din cafea. De fapt, abia am pus geană pe geană toată noaptea. —Zău? — Da. M-ai trezit tot timpul. — Ce vrei să spui? se miră Sarah. — M-ai È›inut treaz. Ai avut niÈ™te somnilocvii. — Ce-am avut? — Somnilocvii. Ai vorbit în somn. — Nu fac aÈ™a ceva. — Mă rog, azi-noapte ai făcut. — VorbeÈ™ti serios? Și ce-am spus? — A, nu È™tiu. Căscă pînă-i trosniră fălcile È™i pe urmă se încruntă. — Ceva gen „pă cine să-nălbească ofticat". — Ce ciudat. — Foarte. Treptat, cafeaua începu să-l învioreze È™i în cele din urmă întrebă: — Ia zi, pîn' la coadă cum te-ai distrat ieri? — A fost bine, răspunse Sarah după o pauză provocată de un moment de surprindere. — Recunosc că mi-a plăcut de Harriet, încercă Gregory s-o facă să vorbească. — Harriet? —Da. Haioasă, aÈ™a mi s-a părut. A însufleÈ›it niÈ›el atmosfera. — Și cine e, mă rog? Gregory îi aruncă o privire uÈ™or iritată. — Harriet. Noua prietenă a lui Ralph. Ai stat lîngă ea toată seara. — Lîngă ea? Unde? — La restaurant. Sarah suflă uÈ™or peste cafeaua din cană. Ajunse la concluzia că Gregory începuse cine È™tie ce joc plictisitor. — Habar n-am de cine vorbesti. — Uite ce-i, rosti el exasperat. A fost o observaÈ›ie È™i-atîta tot. Doar nu-i cazul să fiu pedepsit doar fiindcă... fiindcă am spus ceva frumos despre altă femeie, nu? — Păi, din moment ce nu È™tiu cine-i femeia, nu-mi permit să comentez. Gregory se întoarse cu faÈ›a spre ea. — Vorbesc despre aseară, Sarah. Vorbesc de femeia lîngă care-ai stat È™i cu care-ai discutat toata seara. Fără să mai scoată vreun cuvînt, Sarah se ridică, se întoarse pe călcîie È™i dispăru de pe terasă, lăsîndu-l pe Gregory să spumege È™i să își bea cafeaua, măcinat de presupunerea mohorîtă că încălcase o lege nescrisă a prieteniei dintre un băiat È™i o fată. Cînd se înapoie după zece minute, Sarah arăta îngrijorată È™i gata să-È™i ceară scuze. Se insinuă cu grijă pe scaunul de lîngă el È™i spuse: — Știu c-o să È›i se pară ciudat, dar nu-mi aduc cîtuÈ™i de puÈ›in aminte să fi mers cu tine la restaurant aseară. Ce s-a petrecut există È™i-n memoria mea, numai că e cu totul altfel. Gregory o fixă cu o privire intensă. — Am avut fel de fel de experienÈ›e ciudate în ultimii ani, încă din ado- lescență. Þin minte lucrurile altfel decît au avut loc. ÃŽmi imaginez o mulÈ›i- me de chestii. Inventez. Nu È™tiu cum se-ntîmplă. N-am spus nimănui des- pre treaba asta. Tu eÈ™ti primul. Iar È›ie pot să-È›i spun — îl privi, iar vocea începu să-i tremure - fiindcă am încredere în tine. Fiindcă te iubesc. Gregory își È›uguie buzele; preÈ› de o clipă, Sarah crezu că avea de gînd s-o sărute. ÃŽn loc de asta, puse mîna pe pix, deschise din nou caietul È™i-l răsfoi grăbit pînă la prima pagină albă. — Bine, dar e fascinant, zise el. Vrei să spui că nu È›ii minte deloc c-ai fost la restaurant? Că ai stat lîngă Harriet? Că ai cîntat „MulÈ›i ani trăiască"? Că ai comandat raci? Sarah începu să-È™i încreÈ›ească fruntea. —Nu È™tiu... E ceva familiar... Vag familiar... Dar mai există o amintire, una mult mai puternică. — Un fel de memorie alternativă? — Da, bănuiesc că da. — Ei bine, spuse Gregory, mîzgălind furibund, asta e ceva genial, să dea dracii. Nu-È›i pică o pleaÈ™că de soiul ăsta în fiecare zi. Bun, acum zi-mi ce crezi tu că s-a-ntîmplat aseară. Amintirile lui Sarah coincideau cu ale lui Gregory doar pînă cînd descoperiseră biletul prins de uÈ™a lui Ralph. După aceea, susÈ›inu ea, se certaseră rău de tot, iar ea refuzase să meargă cu el la cina onomastică. Gregory se dusese singur, în timp ce Sarah își croise drum pînă la Jonah's, un local cu autoservire foarte căutat în tot campusul. — Cînd ai ajuns acolo? întrebă Gregory, continuînd să consemneze tot ce i se spunea. —Habar n-am, să fi fost pe la opt... — Și cît ai stat? — Destul de mult. Nu prea aveam ce să fac. Știu eu, cam o oră. — Ce-ai mîncat? — Chiar e nevoie È™i de asta? Are vreo importanță? — Totul are importanță. E esenÈ›ial să stabilim cît de precise au fost... halucinaÈ›iile astea. ÃŽnc-o dată, ce-ai mîncat? — Supă, atîta tot. — Doar supă? Păi nu-È›i era foame? — Nu mai aveau foarte mult de mîncare. Nu m-a atras nici unul dintre felurile principale. — Ce erau? — Hm, plăcintă țărănească ori ficat. Gregory începu să scrie, dar se opri la jumătatea primului cuvînt. ÃŽÈ™i ridică privirea, iar ochii îi străluceau. — Bine, dar exact asta ai spus azi-noapte în somn. — Ce anume? —N-a fost „Pă cine să-nălbească ofticat", ci „plăcintă țărănească ori ficat". Lăsă pixul din mînă È™i scoase un rîset mai degrabă triumfător decît amuzat. — Toată povestea a fost un vis, Sarah. Ai visat. Gregory avu nevoie doar de cîteva minute ca s-o convingă pe deplin că era explicaÈ›ia cea mai raÈ›ională, cea mai plauzibilă È™i de fapt singura care putea fi concepută. AÈ™a află Sarah că nu era defel victima vedeniilor, ci că de multe ori avea vise atît de reale, încît nu le putea deosebi de întîmplările prin care trecea cînd era trează ; mai mult, erau atît de reale, că aveau puterea să È™teargă din memorie lucrurile care avuseseră loc de-adevăratelea, aÈ™a încît trebuiau È›inute minte prin vise, recuperate de undeva de sub ele È™i privite prin suprafaÈ›a lor ceÈ›oasă È™i răzuitoare, aÈ™a cum te uitai la cuvintele originale ale unui palimpsest. — Dar asta explică totul, spuse ea. Toate chestiile ciudate care mi s-au întîmplat. Toate neînÈ›elegerile alea... — Fiindcă s-au inai petrecut È™i înainte? întrebă Gregory. Ai mai avut vise de-astea È™i pîn-acum? — Da. De multe ori. Gregory dădu încă o pagină a caietului È™i scrise o rubrică nouă, cu majusculele acelea tipice, îngrijite È™i mici din cale-afară. — Ia să te-aud, Sarah, spuse el cu un zîmbet febril. PovesteÈ™te-mi despre ce-ai mai visat. RelaÈ›ia dintre Sarah È™i Gregory se încheie unsprezece luni mai tîrziu, în primele zile ale anului postuniversitar al fetei. ÃŽn acea perioadă somnul ei, care oricum nu excela prin regularitate, devenise È™i mai agitat, iar visele ei se dovediseră în continuare derutante È™i nedemne de încredere. Adeseori aceste vise erau extrem de veridice È™i înÈ™elătoare în zilele cînd avea parte de grave tulburări emoÈ›ionale, ca de pildă în noaptea despărÈ›irii de Gregory. Sarah nu avea de unde să È™tie, dar în noaptea aceea începuse să viseze foarte repede, la doar cîteva minute după ce se furiÈ™ase în pat fără tragere de inimă: i se întîmplase să se cufunde, cu o repeziciune nefirească, într-un somn profund, însoÈ›it imediat de unul dintre cele mai amăgitoare vise pe care le avusese în viaÈ›a ei. DimineaÈ›a, cînd se trezise, substanÈ›a visului i se întipărise pe scoarță ca o amintire vie, dulce-amăruie. Era convinsă că lucrul pe care-l visase avusese loc în realitate. ÃŽn ciuda cuvintelor pompoase È™i ofensate ale lui Gregory, în ciuda faptului că el È™i nimeni altul se afla lîngă ea în pat È™i respira È™uierat în somn, Sarah nu pe el îl visase, ci pe Robert, noul prieten pe care-l întîlnise în bucătăria în formă de L de la Ashdown. Visase că era extrem de necăjit È™i că ea era singura persoană care È™tia de ce. Visase că sora lui Robert murise. ÃŽn dimineaÈ›a următoare se aÈ™teptă să-l vadă în bucătărie la micul dejun, însă nu-l găsi acolo. Gregory plecă la Londra pe la zece, fără să-È™i ia rămas-bun, iar după aceea Sarah intră în campus È™i își găsi un loc în bibliotecă, unde stătu cîteva ore fără să reuÈ™ească să lucreze ceva. Se gîndi puÈ›in la Gregory, dar gîndurile îi zburară mult mai des la Robert, facînd-o să se întrebe cum se descurca după primirea acelei veÈ™ti cumplite. Probabil că plecase deja acasă: trebuia să-È™i aline părinÈ›ii È™i să facă pregătirile pentru înmormîntare. Rămase la bibliotecă pînă după-masă la patru, meditînd la întorsă- tura nefericită pe care-o luaseră lucrurile. ÃŽncă nu se deprinsese să-È™i monitorizeze visele È™i să vegheze atent la graniÈ›a dintre lumea onirică È™i cea reală, aÈ™a că nu-i trecu prin cap că s-ar fi putut ca moartea surorii lui Robert să fie doar un vis. De asemenea, nu se gîndi că s-ar fi putut ca această fantezie înÈ™elătoare să fi fost inspirată de suferinÈ›a exprimată de Robert cînd murise pisica familiei, combinată cu deviza răutăcioasă -„Moarte Surorilor" - pe care i-o repetase de atîtea ori. ÃŽn orice caz, nu-È™i amintea cu precizie întîlnirea pe care o avuseseră în bucătărie cu o seară în urmă - visul îi dislocase amintirea. DeÈ™i Robert ar fi fost fără îndoială miÈ™cat dacă ar fi aflat că ea stătea în bibliotecă È™i se gîndea la el, făcîndu-È™i griji ca nu cumva viaÈ›a lui de-acum încolo să fie marcată de moartea prematură a surorii lui, de fapt nu era nevoie de aÈ™a ceva; căci în clipa aceea Robert stătea în baie la Ashdown, iar singura lui preocupare era o vagă nesiguranță legată de locul unde avea să ia cina. ÃŽn cele din urmă, Sarah fu trezită din reverie de zgomotul surd al unor obiecte lăsate să cadă pe pupitrul de alături. Cineva trîntise trei cărÈ›i pe el, iar acum stătea lîngă ea, cu un zîmbet care sugera emoÈ›ie È™i mulÈ›umire de sine. Era Veronica, femeia aceea ciudată È™i prietenoasă de la Cafe Valladon. — Eram sigură c-o să te găsesc aici, spuse ea. Þi-am adus ceva care să-È›i dea de gîndit. CărÈ›ile erau Al doilea sex de Simone de Beauvoir, Politica sexelor de Kate Millett È™i Femeia lui Sade de Angela Carter. Sarah citise deja două dintre ele. — Fă o-ncercare È™i pe urmă vino să stăm de vorbă, spuse Veronica. Mă găseÈ™ti la cafenea în cele mai multe zile, în special după-masa. — Mersi, rosti Sarah, prea surprinsă ca să poată adăuga È™i altceva. — Cu plăcere, zise Veronica. Pe cînd dispărea în întuneric între două rafturi cu cărÈ›i, lui Sarah îi rămase în minte imaginea spatelui ei lung È™i suplu. Apa din cadă începuse să se răcească, în vreme ce Robert se pregătea să termine bărbieritul. Ca de obicei, lăsase la urmă părtile preferate - gîtul È™i îndeosebi mărul lui Adam. ÃŽn apa tulbure din cauza săpunului È™i a murdăriei propriului corp, apăruseră ici È™i colo firiÈ™oare de păr negru. Clăti lama de ras la robinet, străduindu-se s-o cureÈ›e în întregime. Vîntul urla în jurul zidurilor de la Ashdown, pe cînd Robert se cufunda È™i mai mult în apa în curs de răcire: cel puÈ›in în felul ăsta se apăra de frigul zdravăn din baia care, în mod absurd, era de departe cea mai mare È™i mai înaltă încăpere de pe tot etajul. Cu un aer visător, își plimbă din nou lama de ras pe obraji, după care scoase din apă un picior, îl întinse È™i-i cercetă subÈ›irimea È™i albeaÈ›a cu dezgust. Firele de păr i se lipiseră inerte de gambă È™i de coapsă. După ce stătu pe gînduri preÈ› de o clipă, își fixă un punct imediat sub genunchi È™i începu să miÈ™te aparatul de ras de acolo în jos. Nu trecu mult È™i reuÈ™i să dezgoleaacă un petic de piele de vreo cinci centimetri pătraÈ›i. Această operaÈ›iune de epilare i se păru la început captivantă, apoi însă pur mecanică. ÃŽncetă să se concentreze asupra miÈ™cărilor moi È™i totodată abrazive ale aparatului de ras È™i-È™i lăsă mintea să hoinărească la întîmplare. ÃŽntr-o primă fază se gîndi la Muriel. De cînd se È™tia, familia lui avusese trei pisici, însă aceasta fusese favorita lui: era cea mai blîndă È™i cea mai afectuoasă. Dar chiar È™i aÈ™a, era È™ocat - È™i într-o oarecare măsură îi era efectiv ruÈ™ine - cînd se gîndea cît de grav afectat fusese ieri, cînd aflase că murise. Era sigur că Sarah îl surprinsese plîngînd cînd stătusc de vorbă cu el în bucătărie. Probabil că deja îl dispreÈ›uia. Asta-i spunea taică-său de fiecare dată cînd plîngea: „Dac-o să te vadă o femeie aÈ™a, o să te dispreÈ›uiască. Femeilor nu le plac bărbaÈ›ii slabi. Trebuie să fii respectat. Iar pe plîngăcioÈ™i nu-i respectă nimeni." Parcă auzea È™i acum cuvintele acelea, rostite pe singurul ton pe care își amintea să-l fi folosit taică-său cînd i se adresa: încărcat de dispreÈ› È™i neiertător. Cu toate acestea, Sarah nu părea să-l dispreÈ›uiască. Poate că de fapt nici nu observase; poate că fusese adîncită în propriile ei probleme. Povestea aceea despre bărbatul care o insultase pe stradă fusese din cale-afară de ciudată. Spera că încetase să-È™i facă griji din cauza ei. Oricum, avea ochi frumoÈ™i: metalici, albastru-deschis, bătînd un pic spre cenuÈ™iu. Lama folosită nu era dintre cele mai sigure, aÈ™a că o usturime bruscă undeva în regiunea gambei îl făcu să tresară. Se tăiase destul de rău: un firicel de sînge se prelingea deja în apa din cadă. Pînă la urmă, bărbierirea picioarelor nu era o activitate relaxantă È™i exclusiv automată, aÈ™a cum îi plăcuse să creadă: tot era nevoie de un strop de concentrare. ÃŽnsă chiar È™i aÈ™a, avea ceva profund mulÈ›umitor, un fel de îndreptățire primordială. Nu pricepuse niciodată care era hazul picioarelor păroase. Le ceruse tuturor prietenelor lui de pînă atunci părerea cu privire la acest subiect È™i constatase uimit că toate le considerau atrăgătoare. Pînă la urmă, era tot un drac; dar nu avea cum să nu privească fenomenul ca pe expresia unei inexplicabile lipse de gust. ÃŽntre timp, aproape că terminase: îi mai rămăseseră gleznele, pentru care mai era nevoie de un efort. Pînă atunci însă, putea să se odihnească puÈ›in. Se cufundă la loc în apa cenuÈ™ie, plină acum de fire negre de păr, È™i-È™i lăsă ochii să se plimbe pe faianÈ›a crăpată È™i murdară de pe perete. ÃŽi amintea de duÈ™urile de la È™coală, care la rîndul lor evocau alte episoade neplăcute: spălatul la un loc cu ceilalÈ›i, tachinările, comparaÈ›iile făcute pe furiÈ™... Robert stătea în baie de mai bine de-o oră - timp suficient pentru ca Sarah să plece de la bibliotecă, să prindă un autobuz care venea dinspre campus È™i să se întoarcă la Ashdown, nerăbdătoare să se spele pe cap. UÈ™a de la baie nu avea încuietoare. Cine voia s-o blocheze trebuia să lipească suportul pentru prosoape de ea, dar Robert, care era nou-venit, încă nu descoperise procedeul. Din această cauză fata dădu buzna peste el, fără măcar să bată la ușă. Totul avu loc la repezeală. Sarah scoase un È›ipăt speriat È™i oripilat, pe cînd strigătul lui Robert fu unul de durere, fiindcă tocmai își rădea glezna stîngă, cu piciorul ridicat în aer. ÃŽn momentul deschiderii bruÈ™te a uÈ™ii îi fugise mîna, iar cele două lame gemene ale aparatului de ras i se înfipseseră adînc în picior de două ori, în unghi drept, lăsîndu-i o dublă cicatrice pe care urma s-o aibă pentru tot restul vieÈ›ii, ca niÈ™te croÈ™ete dintr-un text dactilografiat. De data asta nu se mai prelinse doar un firicel de sînge, ci o cantitate incomparabil mai mare, care țîșni È™i se amestecă imediat cu apa din cadă, colorînd-o în trandafiriu cît ai clipi din ochi. Sarah îl privi È›intă, îngrozită È™i pietrificată, iar timp de o secundă lui Robert i se păru că avea să-i sară în ajutor. ÃŽnsă reuÈ™i s-o împiedice, strigînd: — Nu-i nimic! E-n regulă! Mă epilam, atîta tot. —lartă-mă, mă... mă-ntorc după ce termini. Se îndreptă spre ușă, dar se opri cînd ajunse lîngă ea. ÃŽÈ™i ferea ochii È™i se uita în altă parte. — N-ai pățit nimic? Vreau să spun, ai nevoie de ceva? ÃŽn dulăpiorul ăla e o trusă de prim-ajutor. — MulÈ›umesc. o să fie totul în regulă. Acum... lasă-mă singur, bine? Sarah ieÈ™i din baie, dar se opri încă o dată pe coridor. — Credeam c-ai plecat deja, spuse ea repede È™i enigmatic, după care se făcu nevăxută. Robert nu-È™i pierdu vremea încercînd să descopere sensul acestor cuvinte. leÈ™i din cadă È™i opri sîngele care-i curgea din gleznă cu hîrtie igienică, iar pe urmă se bandajă cît putu de strîns. Era ud leoarcă È™i-i clănțăneau dinÈ›ii de frig. Se uscă repede cu prosopul lui mic, care începuse să se rărească, È™i se întoarse È™chiopătînd la el în cameră. Sarah îl vizită cîteva minute mai tîrziu, imediat după ce se îmbrăcase. Era proaspăt spălată pe cap È™i-È™i pieptănase părul, dar nu-l uscase, aÈ™a că părea È™i mai negru decît È›inea el minte din seara trecută, de parcă ar fi fost dat cu catran. ÃŽntr-un fel, acest lucru avu darul să-l impresioneze, dacă nu cumva se apropia deja de acea vulnerabilitate sufletească în care pînă È™i detaliile cele mai neînsemnate se metamorfozau È™i deveneau luminoase. Indiferent care ar fi fost cauza, cînd Sarah se aÈ™eză pe pat. Robert simÈ›i că-l strînge ceva în furca pieptului È™i preÈ› de o clipă nu mai fu în stare să deschidă gura. ÃŽi veni greu È™i să respire la început. — Te mai doare? întrebă ea. —Ã... foarte puÈ›in. Nu-i nimic. Spera din capul locului că nu avea să-l întrebe ce-i venise să se epileze pe picioare. —N-am vrut să... iartă-mă c-am dat năvală. Știi, lumea sprijină de obicei suportul pentru prosoape de ușă. — Aha. AÈ™a, deci. Bine, o să È›in minte pentru data viitoare. Sarah încuviință din cap. Lucrurile nu mergeau deloc aÈ™a cum È™i-ar fi dorit. Se întrebă cum ar mai fi putut ajunge din nou la atmosfera lejeră, de încredere reciprocă, a discuÈ›iei din seara trecută. — Oricum, zisc ea, de fapt am venit să văd dacă n-ai pățit nimic. Mă rog, erai destul de... turtit aseară È™i voiam să È™tiu cum reziÈ™ti. — Cum rezist? — Da, cred că È›i-e tare greu. Abia acum Robert își luă inima-n dinÈ›i È™i se uită la ea, curios din cauza undei de preocupare sinceră pe care i-o ghicise în voce. Ce Dumnezeu se întîmpla de fapt? ÃŽl credea cumva genul de bărbat pe care putea să-l dea peste cap zile întregi moartea unei pisici? Oare chiar atît de jalnic arăta? Incapabil să deducă din întrebarea ei dacă îi purta într-adevăr de grijă sau dacă pur È™i simplu se distra pe seama lui, se văzu nevoit să dea un răspuns precaut: — A, nu-i chiar atît de grav, zău. O să-mi revin. Ce atitudine tipic bărbătească, să te prefaci împăcat È™i să nu laÈ™i să se vadă nimic, își zise Sarah. Oare bărbaÈ›ii chiar credeau că nu aveau voie să-È™i dea frîu liber sentimentelor nici măcar cînd vorbeau despre moartea cuiva apropiat - în cazul ăsta, cel mai apropiat cu putință? SimÈ›i cît de încordat È™i neliniÈ™tit era Robert în prezenÈ›a ei, cît de mult îl deranja faptul că această pavăză a lipsei de sensibilitate avea să fie dată în lături, lăsînd să se vadă firea blîndă, adevărată, pe care încerca s-o ascundă. ÃŽÈ™i dădu seama însă că era în interesul amîndurora dacă insista. — Cînd am zis că eram sigură că plecaseÈ™i, m-am gîndit că... mă rog, că probabil nu mai e mult pînă la înmormîntare, continuă ea. — ÃŽnmormîntare? făcu Robert. —Mă gîndeam la... iartă-mă, am uitat cum o chema... — A, la Muriel? — Exact. La Muriel. Robert ridică din umeri È™i rîse stingherit. — A, nu cred c-o să facem mare tam-tam, spuse el. Am cam întrece măsura, nu găseÈ™ti? Luată pe nepregătite preÈ› de cîteva clipe, Sarah îngăimă: —Mda... cum credeÈ›i că e mai bine. — Nu de alta, dar cînd ni s-a mai întîmplat aÈ™a ceva nu ne-am apucat de înmormîntări sau mai È™tiu eu ce. — S-a mai întîmplat? întrebă ea îngrozită. — Da, de două ori. —Dumnezeule mare, Robert, nu... nici nu È™tiu ce să zic. E cumplit. Să te gîndeÈ™ti că viaÈ›a unui om poate fi atît de... încercată, È™i totuÈ™i, să mergi mai departe. — Ce-i drept, cu Muriel e cel mai greu. Se aplecă în față, mai aproape de Sarah, È™i își freca inîinile, încălzindu-se la flacăra compasiunii sale. —Cred c-am fost cel mai apropiat de ea. — Da, îmi dau seama. Robert își îngădui un surîs nostalgic. — Știi, în fiecare seară venea la mine-n cameră È™i se ghemuia pe pat lîngă mine. O mîngîiam pe căpÈ™or È™i... începeam să-i vorbesc. Cîteodată-i vorbeam ore-n È™ir. — Ce frumos. — ÃŽntr-un fel — acum Robert rîse — sigur că-i o prostie, dar într-un fel mă cunoÈ™tea mai bine decît propriii mei părinÈ›i. ÃŽn orice caz, mai bine decît taică-meu. — Nu È›ineau la ea la fel de mult ca tine? — Taică-meu în nici un caz, asta-i sigur, răspunse el È™i scoase un oftat. N-au reuÈ™it să se împace cu nici un chip. Mă rog, sărăcuÈ›a avea unele mici obiceiuri care-l scoteau din sărite. — Ce anume? — De pildă, nu suporta s-o vadă pișîndu-se pe covorul din camera de zi. Sarah prelucră informaÈ›ia încet È™i cu grijă. ÃŽn mintea ei prindea contur un alt fel de tablou: un copil cu o disfuncÈ›ionalitate È™i o familie care poate că nu reuÈ™ise să înveÈ›e să se adapteze corespunzător, sau poate că nici nu izbutise s-o considere o ființă omenească în adevăratul sens al cuvîntului. SituaÈ›ia era mult mai dureroasă È™i mai tragică decît își închipuise la început. Abia acum prinse să priceapă sensul adevărat al cuvintelor nedumeritoare pe care le rostise Robert mai devreme. — Uite, Robert, rosti ea atentă. ÃŽn legătură cu ce-ai spus adineauri, că o înmormîntare ar însemna să-ntreceÈ›i măsura - cred că e foarte important, cum să-È›i zic, ca familia ta să... să marcheze moartea asta într-un fel. — Mda, am È™i vorbit aseară cu taică-meu la telefon despre - Robert făcu o grimasă — cum să rezolvăm problema. Voiam să È™tiu dacă putem s-o incinerăm cumva. —Și? — L-a apucat rîsul. Mi-a zis că-s jalnic È™i ca vai de mine. Pe urmă a spus c-o să sape-o groapă-n fundul grădinii È™i-o s-o pună-ntr-o cutie. La fel cum a făcut cu celelalte. Sarah îl fixă cu o privire sinceră cîteva secunde care parcă nu se mai terminau, iar pe urmă spuse cu mare grijă È™i accentuînd aproape fiecare cuvînt: — Dar tu crezi că nu aÈ™a se procedează, nu? Știi că nu aÈ™a se procedează. Robert dădu din cap. — Da. Da, È™tiu. — Bine. Sarah se ridică de pe pat È™i se opri lîngă ușă. —Uite ce-i, Robert, în ce mă priveÈ™te, discuÈ›ia asta... mă cam depășeÈ™te, aÈ™a că mă duc niÈ›el pînă jos. Dar vreau să te gîndeÈ™ti la ce È›i-am spus È™i È›ine minte că, mă rog, oricît de rău au stat lucrurile la tine-n familie, poÈ›i să vii să stăm de vorbă cînd vrei. Mă găseÈ™ti aici în permanență. Chiar în timp ce ea pleca, se priviră amîndoi în ochi pentru prima dată; iar în clipa aceea se întîmplă ceva, se făcu un fel de legătură care dură o fracÈ›iune de secundă, înainte ca Sarah să se răsucească pe călcîie È™i să plece din cameră, uÈ™urată la vederea refugiului pe care i-l oferea coridorul È™i la gîndul că urma să iasă la aer în siguranță, îndreptîndu-se spre È›ancurile stîncoase si spre vîntul de toamnă. Ascultîndu-i paÈ™ii care se îndepărtau, Robert își recăpătă la rîndul lui răsuflarea È™i începu să respire din nou lung È™i inegal. După acea întîlnire n-o mai văzu timp de cîteva zile; È™i chiar dacă era posibil s-o fi zărit de la fereastră, în timp ce pleca sau se întorcea acasă, sau dacă o mai surprindea dispărînd în dormitor sau trecînd prin bucătăria în formă de L, nu mai avu ocazia să stea de vorbă cu ea È™i se convinse că-l evita cu bună È™tiință. ÃŽntr-o seară, spre sfirÈ™itul săptămînii, o descusu în această privință, iar ea admise că fusese È™ocată de comportamentul lui — în mod special de faptul că nu se întorsese acasă după ce-i murise sora. BineînÈ›eles că, după sesizarea confuziei, le veni uÈ™or să È™i-o explice. Robert pufni în rîs de îndată ce-È™i dădu seama ce se întîmplase, dar Sarah fu prea jenată ca să mai vadă partea amuzantă a lucrurilor È™i, pe lîngă asta, se arătă tulburată de această nouă dovadă a perfidiei propriilor vise. ÃŽÈ™i ceru scuze pe un ton destul de rece È™i nu făcu nici un efort să prelungească discuÈ›ia. Cu toate acestea, în cursul aceleiaÈ™i nopÈ›i, mult după culcarea celorlalÈ›i studenÈ›i, Robert se uită pe geam È™i o văzu pe Sarah stînd singură pe terasa luminată de lună. Scruta întunericul È™i se sprijinea de balustrada pe care dădea impresia că È›inea în echilibru un pahar plin cu vin alb. Coborî să stea cu ea È™i ajunse pe terasă folosindu-se de fereastra-ușă din camera cu televizorul, ale cărei balamale ruginite scoteau un scîrțîit care te călca pe nervi. Sarah se întoarse cînd îl auzi apropiindu-se È™i-i adresă un zîmbet încurajator. ÃŽncepură să stea de vorbă pe terasă, continuară în bucătărie È™i abia pe la patru dimineaÈ›a își spuseră în sfirÈ™it noapte bună, urcînd fiecare în camera lui. Probabil că, la momentul respectiv, fusese cea mai lungă discuÈ›ie pe care o purtase Robert de cînd se È™tia. Tăcerea melancolică în care se cufundase mereu acasă - alături de o mamă timidă È™i deferentă È™i de un tată pe cît de ursuz, pe atît de tacitum - nu-l pregătise pentru asemenea schimburi de confidenÈ›e îndelungi È™i nestăvilite. Cînd terminară, el unul avea impresia că se îmbătase de atîta vorbit È™i că ar fi fost în stare să mărturisească orice. Oricum, se părea că discutaseră despre toate È™i nu-È™i ascunseseră absolut nimic. ÃŽncepuseră cu destră-marea relaÈ›ici dintre Sarah È™i Gregory, după care se ocupaseră fără o ordine anume de iubire, prietenie, familii È™i sexe, în aÈ™a fel încît intimitățile împărtășite È™i dezvăluite despre sine deveniseră tot mai dense È™i mai repezi, pe măsură ce subiectele de conversaÈ›ie creÈ™teau È™i acumulau în complexitate, pînă cînd Robert își dădu seama că-i încredinÈ›ase lui Sarah secrete despre el însuÈ™i, despre părinÈ›i È™i despre viaÈ›a de acasă care nu i se păruserăpotrivite cu o destăinuire. FAZA ÃŽNTÃŽI I se păruse că era ceva ciudat la camerele de la Clinica Dudden, iar acum își dădu seama în ce consta ciudățenia: deÈ™i conÈ›ineau È™ifoniere, chiuvete, măsuÈ›e de toaletă, birouri, fotolii È™i toate celelalte componente ale acestui tip de încăperi, nu aveau paturi. FireÈ™te, era cît se poate de logic. Fix la zece È™i jumătate seara, spălaÈ›i È™i îmbrăcaÈ›i în pijamale, cei treisprezece pacienÈ›i părăseau camerele de zi È™i se culcau în condiÈ›ii de laborator în cele treisprezece dormitoare simple, de dimensiuni reduse È™i flancate de cîte o cameră de observaÈ›ie, care ocupau aproape tot parterul. De paturi nu era nevoie nicăieri altundeva. Oricum, tot era ciudat că nu găsise nici un pat lipit de peretele din faÈ›a intrării în această cameră pe care își dădu seama acum că È™i-o amintea ca fiind încăperea în care stătuse Robert în ultimul lui an de studenÈ›ie È™i care în rest părea absolut neschimbată. Chiar È™i mobilierul era acelaÈ™i; ba mai mult, fiecare piesă își păstrase cu sfinÈ›enie poziÈ›ia. Pe Terry îl surprinse că È›inea minte camera lui Robert mai bine decît figura lui. ÃŽncercă să-È™i aducă aminte ultima dată cînd îl văzuse, iar gîndurile îi zburară dintr-o dată, fără o focalizare foarte precisă, la o dimineață cenuÈ™ie de duminică din timpul ultimei lor veri petrecute împreună, cînd Robert stătea aproape de marginea falezei stîncoase È™i vorbea cu Sarah, arătînd la fel de obosit È™i palid ca ea. Asta se întîmplase cu doisprezece ani în urmă. După aceea Robert dispăruse : recursese la o scamatorie de anvergură È™i neechivocă pe care, analizînd-o acum, Terry o consideră impresionantă. Pe atunci nu prea îi dăduse atenÈ›ie, dat fiind că preocuparea lui de căpătîi din vara aceea fusese debutul în propria carieră glorioasă. Sarah, își aminti el acum, făcuse eforturi sporadice să-l localizeze. Fără sorÈ›i de izbînda, totuÈ™i. Terry se aÈ™eză la biroul cu vedere spre mare È™i își deschise computerul PowerBook. Nu È™tia ce avea să scrie, dar soliditatea compactă a maÈ™inăriei, textura ei laminată È™i contururile ei simple È™i sexy îl stîrneau È™i-l consolau de fiecare dată. Scoase cablul din servietă È™i căută din priviri o priză, Singura disponibilă se găsea în spatele È™ifonierului; dar chiar dacă între manÈ™onul prizei È™i spatele È™ifonierului exista loc suficient pentru un cap cu trei mufe, adaptorul greoi de curent alternativ al lui Terry nu avea cum să încapă. Era nevoie de mutarea È™ifonierului. Acesta era făcut din lemn de tec È™i foarte greu. Terry se sprijini cu toată greutatea de una dintre părÈ›ile lui laterale È™i-l împinse cu vreo cincisprezece centimetri de-a lungul peretelui, aÈ™a încît priza principală rămase complet liberă; însă în aceeaÈ™i clipă mai observă un lucru. Pe perete fusese scris ceva acoperit pînă atunci de È™ifonier. Mesajul se afla cam la un metru de soclul de lambriu È™i era continuat de o pată făcută de o substanță maronie imposibil de identificat. Era vorba de două cuvinte. — Fermecător, își spuse Terry cu voce tare, decis să-l anunÈ›e pe doctorul Dudden, în ideea că în acest fel putea să-i intre pe sub piele. Apăsă pe cîteva taste È™i parcurse în grabă o mulÈ›ime de dosare, miÈ™cînd mouse-ul cu o mînă transpirată È™i nervoasă. ÃŽn computer se găseau peste o mie de documente, grupate în treizeci È™i ceva de dosare, însă nu găsi de data asta nimic de natură să-l inspire. Apoi scoase un aide-memoire electronic din buzunarul de la haină, îl puse în funcÈ›iune È™i căută în agendă. Nu se mai uitase la el de la începerea Cinetonului, iar de data asta ceva îi atrase imediat atenÈ›ia. Vîrî mîna din nou în buzunarul sacoului lăsat pe spătarul fotoliului, dădu la iveală un telefon mobil È™i apăsă pe cîteva taste ca să facă rost de un număr aflat în memoria aparatului. Persoana sunată răspunse aproape imediat. — Alo, Stuart? Sînt Terry. — Nu-i rău. Deocamdată fără efecte negative. — Ascultă, de ce nu mi-ai cerut să scriu despre filmul ăsta nou al lui Kingsley? Iese acum, vineri. —Armstrong? Te-ai È›icnit? Habar n-are de el. Zero barat. N-are idee de nimic. — Concediu pe dracu'. Stau unde-a dus mutu' iapa, nu fac nimic toată ziua È™i mor de plictiseală. AÈ™ putea să-È›i scriu tot ziarul, futu-i. — Cine-l scoate? Fox? Păi, frumos era să-mi trimită È™i mie o casetă, nu? — Sigur că pot. Cînd ai nevoie? — Nici o problemă. — Lasă, o să-i sun personal. Chiar acum. — A avut destule pauze. Nu-i mai trebuie È™i altele. De talent are nevoie, nu de pauze. — Nu, nu, îi sun eu. O rezolv, stai liniÈ™tit. Nici o grijă. Mîine după-masă. — Nu, nu-i nevoie de asta. — E simplu: dacă nu te mai sun juma' de oră de-acum încolo, înseamnă că-mi trimit caseta È™i-È›i scriu articolul. AÈ™teaptă o jumătate de oră, iar pe urmă sună-l pe Armstrong È™i spune-i să se ducă-n mă-sa. — Da. Simplu. — Ciao. Galvanizat, Terry închise telefonul mobil È™i coborî scările în grabă. Fosta cameră cu televizor din vremea studenÈ›iei lui se transformase în salon al pacienÈ›ilor. ÃŽntr-un colÈ› se afla È™i acum un televizor - unul color, cu diagonală mare È™i cu volumul redus, pe ecranul căruia un bărbat cu aspect de punkist È™i o bonetă de bucătar tăia niÈ™te legume È™i vorbea încet pentru pereÈ›i — dar Terry sperase să găsească altceva. Plescăi nerăbdător din limbă È™i se duse să caute un membru al personalului. ÃŽntr-una dintre camerele de observaÈ›ie o găsi pe Lorna, tehniciana. Aceasta stătea pe un scaun, cu un clipboard în poală È™i o cană de ceai la care își încălzea mîinile, uitîndu-se la ecranul unui televizor montat pe o polită de deasupra echipamentului polisomnografic. ÃŽl observă pe Terry stînd în prag È™i-i aruncă o privire, însă nu-i permise să-i distragă în nici un alt fel atentia. ÃŽmpreună, cei doi priviră în tăcere ecranul cîteva secunde. Imaginile ceÈ›oase, în alb-negru, prezentau o femeie îmbrăcată cu o cămașă de noapte, care dormea într-un pat, avînd capul împodobit cu electrozi. Femeia era perfect nemiÈ™cată, ca de altfel È™i camera de luat vederi. O dată sau de două ori imaginea de pe ecran tremură slab. Terry se uită la Lorna, care privea concentrată, după care contemplă din nou ecranul un minut sau două, în timp ce imaginea rămînea neschimbată. — Să dea dracii, rosti el în cele din urmă. Filmele astea europene de artă sînt oribile, nu? Lorna zîmbi, puse mîna pe o telecomandă È™i apăsă pe stop-cadru. — N-aveÈ›i voie să vă uitaÈ›i la asta, spuse ea. Ce doriÈ›i? — După chestia asta se face-acum o versiune nouă la Hollywood cu Tend Danson È™i Goldie Hawn? —V-a căutat domnul doctor Dudden, îl informă Lorna. Acum cîteva minute. — Da, È™tiu. Trebuia să stau de vorbă cu dînsul la unsprezece. Acum pe bune, de ce vă uitaÈ›i la aia? PuteÈ›i să-mi spuneÈ›i? — Doar dacă încalc clauza de confidenÈ›ialitate. TotuÈ™i, după un moment de ezitare, Lorna arătă spre un teanc de hîrtii scoase pe imprimantă, pline de semnele făcute de polisomnograf. — Din ce ne arată aparatul, explică ea, a existat o scurtă perioadă de activitate la È™apte È™i jumătate dimineaÈ›a. AÈ™a că am crezut c-o să văd ceva pe casetă - cum își miÈ™că picioarele sau altceva. Dar n-am găsit nimic. — De ce e imaginea alb-negru? Monitorul nu poate să redea color? întrebă Terry, aplecîndu-se să cerceteze videocasetofonul. —Ba da, dacă e cazul. — Și sonorul? Sonorul unde-i? — Monitorul are È™i un buton lateral pentru volum. — ÃŽnseamnă că-i un video obiÈ™nuit, nu? Adică, pentru casete normale. — FireÈ™te. — Și aveÈ›i aÈ™a ceva la fiecare dormitor? — Da. — Pot să folosesc È™i eu unul mîine dimineață? — Mă rog, deocamdată dormitorul trei e liber, fiindcă unul dintre pacienÈ›i a decomandat. AÈ™a că, tehnic vorbind, aparatul respectiv n-o să funcÈ›ioneze. Dar am mari dubii că domnul doctor Dudden... — Cînd vine poÈ™ta aici? întrebă Terry. — Pe la nouă jumate. — Splendid. Asta voiam să È™tiu. Activă din nou telefonul mobil, formînd un număr în timp ce se îndrepta spre ieÈ™ire. — Mersi, spuse el, întorcîndu-se în prag È™i continuînd după o ultimă privire în direcÈ›ia ecranului: AnunÈ›aÈ›i-mă cînd încep scenele dezbrăcate, bine? După ce luă legătura cu cei de la publicitate È™i convinse pe cineva de acolo să-i trimită recomandat o copie pe casetă VHS a filmului, Terry își dădu seama că întîrziase deja douăzeci de minute la întrevederea cu doctorul Dudden, care, după ce-i văzu chipul a cărui expresie cerea iertare pe muÈ›eÈ™te iÈ›indu-se în cadrul uÈ™ii, se mulÈ›umi să reia lectura textului dactilografiat pe care-l împrăștiase pe tot biroul È™i murmură: — IntraÈ›i, domnule Worth, intrati. După ce Terry se aÈ™eză, doctorul adăugă, prefăcîndu-se în continuare cufundat în studiul documentelor: — Mi-o fi luat-o ceasul înainte, dar din ce văd e unsprezece È™i douăzeci È™i trei. — Da, aveÈ›i dreptate. Am întîrziat. Doctorul Dudden își ridică în sfirÈ™it privirile. — ÃŽnÈ›eleg. — Cred c-am dormit prea mult. Cuvintele lui Terry fură întîmpinate cu o privire neclintită. Tînărul se pierdu È™i dădu înapoi vîrtos. — Probabil că auziÈ›i mereu poante din astea, spuse el cu o voce stinsă. — Din cînd în cînd, preciză doctorul Dudden. Colega mea, doctoriÈ›a Madison, crede cu strășnicie în virtuÈ›ile terapeutice ale umorului. Poate c-ar fi bine să organizăm o discuÈ›ie în grup pe tema asta. Rămas momentan fără glas, Terry nu putu decît să dea din cap. — AÈ™a. Doctorul Dudden strînse paginile dactilografiate într-un teanc ordo- nat, iar apoi puse mîna pe un dosar pe care era scris numele lui Terry. — leri la sosire, doctorul Goldsmith v-a făcut un examen medical complet. Nu au fost descoperite neregularități; de fapt, concluzia lui pare să fi fost că sînteÈ›i într-o formă excelentă. — Bravo. — TotuÈ™i, observ că în raport există È™i niÈ™te lucruri neobiÈ™nuite. De pildă, susÈ›ineÈ›i că beÈ›i în medie între treizeci È™i patruzeci de cafele pe zi. — AÈ™a este. — AÈ›i băut vreo cafea de cînd aÈ›i ajuns aici? — Nu. Am impresia că nu aveÈ›i aÈ™a ceva în dotare. — Le permitem pacienÈ›ilor să bea cafea doar în cadrul unui experiment controlat, ca să vedem în ce fel le afectează tiparele somnului. ÃŽnseamnă că v-aÈ›i dus să căutaÈ›i, aÈ™a e? — Da. — Și cum vă simÈ›iÈ›i, după ce n-aÈ›i mai băut nici o cafea de... nouăsprezece ore? — Deloc în largul meu. — ÃŽntre treizeci È™i patruzeci de ceÈ™ti pe zi mi se pare exagerat. De ce beÈ›i atît de mult? — Mă ajută să rămîn treaz. — ÃŽnÈ›eleg. Ei bine, zise doctorul Dudden, asta e o observaÈ›ie cu totul aparte. Din cîte È™tiu, majoritatea insomniacilor caută soluÈ›ii care să-i ajute să doarmă, nu să rămînă treji. Văd din raport că nu aÈ›i luat nici un fel de medicament împotriva acestei afecÈ›iuni. — ÃŽntocmai. — Și că, de fapt, n-aÈ›i consultat nici un medic. — Nu. — Pentru cei mai mulÈ›i, insomnia este o maladie deprimantă, iar în unele cazuri devastatoare. N-aÈ›i avut acelaÈ™i sentiment? — Mi se întîmplă foarte des să mă simt obosit È™i să-mi fie somn în timpul zilei. De aceea vreau cafea. Dar nu-i o problemă capitală. — V-aÈ›i gîndit vreodată că s-ar putea să nu fiÈ›i insomniac? — Nu pricep. — Una dintre deosebirile cele mai importante - aÈ™ spune fundamenta- le - care trebuie efectuate în această fază a diagnosticării, zise doctorul Dudden, este cea dintre insomnia psihofiziologică È™i insomnia subiectivă. — Subiectivă? —Da. — Adică... s-ar putea să-mi imaginez toate astea. Să mă prefac. Să simulez. — Cu tot respectul, acest cuvînt e inutil în cazul nostru. Să-È›i imaginezi că trăieÈ™ti fără somn poate fi un lucru la fel de dăunător ca renunÈ›area efectivă la el. Și nu-i deloc ceva neobiÈ™nuit. MulÈ›i pacienÈ›i vin aici, își petrec noaptea în laborator È™i susÈ›in că n-au închis un ochi. E momentul în care îi uimesc, prezentîndu-le dovezi È™tiinÈ›ifice că au dormit buÈ™tean - uneori pînă la È™ase sau È™apte ore. — Figura asta probabil că vă oferă o mare satisfacÈ›ie, spuse Terry. — Am întotdeauna o mare satisfacÈ›ie cînd îi ajut pe oameni, declară sec doctorul Dudden, punînd mîna pe telefon È™i formînd un interior. Lorna? Vrei, te rog, să-mi aduci electroencefalograma de azi-noapte a domnului Worth? Puse brusc telefonul în furcă È™i continuă: — Bănuiesc că aveÈ›i impresia că n-aÈ›i dormit deloc azi-noapte. După ce-o să vină asistenta mea cu datele tehnice, o să vedem cum au stat de fapt lucrurile. ÃŽntre timp... Puse mîna din nou pe raportul medical despre Terry. — Mă întreb dacă puteÈ›i să mă lămuriÈ›i într-o altă privință. Din ce i-aÈ›i spus ieri doctorului Goldsmith, se pare că în somnul dumneavoastră a apărut o schimbare extraordinară acum... doisprezece ani. — Da, în 1984. — Perioadă înaintea căreia sustineÈ›i că dormeaÈ›i frecvent chiar È™i paisprezece ore pe zi. —Da. — Asta se întîmpla pe cînd eraÈ›i student. —Da. —Student... chiar la această universitate, din cîte văd. —Exact. La fel ca dumneavoastră. ÃŽn ochii doctorului Dudden pîlpîi un licăr scurt: semnul unei precau- È›ii bruÈ™te È™i dovada limpede că nu-i plăcea ca pacienÈ›ii să-i facă surprize. — Presupun că e un lucru pe care vi l-au servit documentariÈ™tii, spuse el. — Nu, îl contrazise Terry. Am aflat aseară de la doctoriÈ›a Madison. — Am înÈ›eles. Prin urmare, aÈ›i apucat s-o cunoaÈ™teÈ›i pe colega mea. — Superficial. Terry È™i doctorul Dudden se priviră în ochi, fiecare încercînd să descifreze zîmbetul celuilalt. — De fapt, chiar am locuit în casa asta. Cîteva luni. — Și eu la fel, zise doctorul Dudden. Am stat aici doi ani. — Asta da, coincidență. Dar nu ne-am nimerit în aceeaÈ™i perioadă. —Nu cred. Altminteri... — Altminteri sînt sigur că ne-am fi amintit unul de altul. — Exact. — Am avut o prietenă pe care-o chema Sarah, spuse Terry. Sarah Tudor. lar ea a fost combinată la un moment dat cu un tip pe nume Gregory. Gregory, ăsta-i È™i prenumele dumneavoastră, nu? — Da, aÈ™a e. — AÈ™a. VedeÈ›i, doctoriÈ›a Madison mi-a spus asta azi- — ...noapte. BineînÈ›eles. în timp ce făceaÈ›i cunoÈ™tință superficial. —Da. — Să mă gîndesc... Doctorul Dudden se lăsă în scaun È™i își îndreptă privirile spre tavan, simulînd evident o tentativă de a-È™i aduce aminte. — A existat într-adevăr o fată pe nume Sarah, aveÈ›i dreptate. Și parcă ne-am văzut de cîteva ori. Dar n-aÈ™ spune c-am fost... combinaÈ›i. — DoctoriÈ›a Madison crede că e posibil să fi fost narcoleptică. — A cunoscut-o È™i doctoriÈ›a Madison? PrudenÈ›a din atitudinea doctorului Dudden începu să se transforme în ceva înrudit cu panica. — Nu, nici vorbă. Atîta doar că aseară i-am spus că Sarah asta avea niÈ™te foarte vii... Cei doi fură întrerupÈ›i de o bătaie în ușă È™i de sosirea Lornei, care aduse un teanc de hîrtii ieÈ™ite din imprimantă, Doctorul Dudden păru mulÈ›umit de această diversiune. —A, minunat, minunat. Asta-mi place să văd. EficienÈ›a tăcută. Totul merge ceas. EÈ™ti o comoară la casa omului, Lorna. O cunoaÈ™teÈ›i pe Lorna, domnule Worth? Pe tehnicianul È™i polisomnografistul nostru principal? — Nu, răspunse Terry, ridicîndu-se È™i strîngîndu-i mîna. ÃŽmi pare bine. Lorna îl privi uimită. — Dar am stat de vorbă adineauri. Despre videocasetofon. Văzînd că Terry încă n-o recunoÈ™tea, adăugă: —V-am dus la culcare aseară. Și v-am conectat la electrozi. Terry rîse. —Da. FireÈ™te. ÃŽntrerupînd tăcerea delicată, doctorul Dudden luă hîrtiile din mîinile Lornei È™i-i spuse că nu mai avea nevoie de ea. După plecarea ei, îl întrebă pe Terry dacă i se întîmpla frecvent să nu È›ină minte figurile noi. — Nu È™tiu. De fapt, nici nu m-am gîndit la asta. — VreÈ›i să spuneÈ›i că n-aÈ›i observat deloc acest lucru? — Nu prea am obiceiul să-ntîlnesc atît de multă lume nouă. — Credeam că, în meseria dumneavoastră, faceÈ›i mereu cunoÈ™tință cu o mulÈ›ime de oameni. — Mda, aÈ™a e, dar după ce-i cunosc nu prea mai am ocazia să-i revăd. AÈ™a că nu se pune problema. — Dar există o problemă? — Nu, nu cred. Era pentru prima dată că doctorul Dudden îl vedea pe Terry dînd semne de slăbiciune. — Sînt foarte obosit, să È™tiÈ›i. N-am mai băut cafea de nouăsprezece ore. Nici nu-i de mirare că nu recunosc pe nimeni. — PreferaÈ›i să beÈ›i cafea în loc să dormiÈ›i? — V-am mai spus deja, nu dorm. Nu dorm niciodată. N-am mai dormit de ani de zile. — Bine, hai să vedem cum stau lucrurile. Doctorul Dudden se uită la biletul pe care Lorna îl ataÈ™ase de partea de sus a primei pagini È™i în care își prezenta sintetic concluziile, după care răsfoi celelalte pagini cu gestu- ri bruÈ™te, dar cu o expresie atentă. Foile erau acoperite de linii neregula- te, făcute cu cerneluri de diferite culori, È™i - judecînd după mormăiturile pe care le emitea din cînd în cînd - doctorul păru să le considere întru- cîtva surprinzătoare. — Există aici un interval lung în care nu se consemnează absolut nimic, spuse el la un moment dat. — Da. Mă plictiseam, aÈ™a că mi-am scos firele È™i am ieÈ™it din cameră. — Sper că nu fără ajutor, zise doctorul Dudden, neaÈ™teptînd din fericire să i se răspundă. Ei bine, continuă el, punînd deoparte hîrtiile È™i făcînd cîteva însemnări rapide, s-ar părea că percepÈ›ia dumneavoastră subiectivă a fost corectă, cel puÈ›in azi-noapte. N-aÈ›i dormit deloc. Nu s-a instalat MVR -ul din timpul somnului, aÈ™a cum ne-am fi aÈ™teptat. Nici Faza întîi. Și nici măcar starea de somnolență. Ceea ce trebuie să spun că e un lucru remarcabil, È›inînd cont È™i de experienÈ›a cu maratonul cinematografic. — Doar v-am spus, nu dorm, zise Terry. — Toată lumea doarme, domnule Worth. Sper că n-o să încercaÈ›i să mă convingeÈ›i, acum sau altă dată, că nu dormiÈ›i deloc de doieprezece ani încoace. — Am dormit foarte puÈ›in, spuse Terry. DeÈ™i, cum ziceÈ›i, poate că doar mi-am imaginat. Sau am visat, sau mai È™tiu eu ce. Se întîmplă ca oamenii să viseze că nu dorm? — Cu siguranță. Se întîmplă în mod frecvent. TotuÈ™i, în cazul dumneavoastră mi se pare puÈ›in probabil. HaideÈ›i să verificăm cîteva dintre lucrurile pe care le-aÈ›i discutat cu doctorul Goldsmith. SînteÈ›i alcoolic? — Din cîte È™tiu, nu. — Potrivit cifrelor pe care le am aici, aveÈ›i un consum zilnic exagerat de alcool. Dar aÈ™ spune că nu ăsta e motivul principal al greutăților prin care treceÈ›i. DependenÈ›a de cofeină am pomenit-o deja... Văd că nu sînteÈ›i alergic la nimic... Nu vă supără deloc picioarele în timpul nopÈ›ii? Nu simÈ›iÈ›i nevoia să le miÈ™caÈ›i întruna? — Nu. — Și nici nu sforăiÈ›i? — De unde să È™tiu? — Vi s-ar putea plînge partenera. — N-am nici o parteneră. — Aha. Cu depresiile cum staÈ›i? Vă consideraÈ›i o persoană depresivă? — N-aÈ™ zice. Dacă am trecut vreodată printr-o depresie, cred c-a fost înainte să-nceapă povestea asta. Pe vremea cînd eram student. Și tot ce mi-am dorit a fost să dorm. — AveÈ›i vreo teorie care să explice dorinÈ›a asta de a dormi atît de mult? — Presupun că eram mai fericit cînd dormeam decît cînd eram treaz. Visam foarte frumos. — AÈ™a, deci, spuse doctorul Dudden, notîndu-È™i acest lucru. Foarte interesant. Despre ce erau visele astea? — Nu È™tiu. N-am reuÈ™it să le È›in minte niciodată. — Și-atunci de unde È™tiÈ›i că erau frumoase? — Rămîneam cu un... sentiment anume. După ce mă trezeam. — Hm. Iar pe urmă lucrul ăsta a luat sfirÈ™it, nu? ÃŽn 1984? — Da. — Poate că-mi povestiÈ›i ceva despre viaÈ›a dumneavoastră în perioada aceea. —Păi... Terry se foi în scaun, ca È™i cum subiectul i s-ar fi părut stînjenitor. ÃŽn acelaÈ™i timp, în colÈ›ul buzelor i se ghici urma unui surîs nostalgic È™i afectat. — După ce-am terminat universitatea - cîteva săptămîni mai tîrziu — am făcut rost de-o slujbă È™i-n foarte scurt timp am produs o... criză, cred că ăsta-i cuvîntul. — Ce fel de criză? — Am făcut o revistă să-È™i înceteze apariÈ›ia. De unul singur. — Și cum aÈ›i reuÈ™it aÈ™a ceva? — Era o revistă de cinematografie care a publicat un articol pe care trebuia să-l fi verificat personal. Din păcate, a lăsat să apară cîteva... greÈ™eli care s-au dovedit a fi defăimătoare. Ne-am trezit cu È™apte procese pentru calomnie. — Șapte. — Da. Nu-i È›in minte pe toÈ›i cei implicaÈ›i, dar È™tiu precis c-au fost Denis Thatcher, Norman Wisdom, Vera Lynn... — Am înÈ›eles. —...Cliff Richard, Kingsley Amis, Edward Heath... — Autorul a reuÈ™it să-i calomnieze pe toÈ›i aceÈ™ti oameni printr-un singur articol? — Da, din cauza unei neatenÈ›ii din partea mea. Mai bine zis... Zîmbetul afectat de pe chipul lui Terry se lăți È™i deveni misterios. —Mă rog, cred c-a fost vorba de ghinion. Un mare ghinion È™i-atîta tot. Asta a fost toată frumuseÈ›ea. După ce se lămuri că Terry nu avea de gînd să dea È™i alte detalii, doctorul Dudden spuse: — Și probabil că aÈ›i rămas fără slujbă. — Atunci am început să colaborez pe ici, pe colo. Avusesem de gînd să scriu o carte. Subiectul urma să fie un regizor - unul destul de obscur, despre care nu se scrisese mare lucru - dar È™i... alte lucruri. Probleme de teorie. Voiam să scriu despre pierdere, într-un fel. Despre ideea de pierdere. — Dar n-aÈ›i terminat-o? — Nici n-am început-o. Trebuia să trag din greu ca să mă întreÈ›in... Lucram de cele mai multe ori pînă la miezul nopÈ›ii, iar la un moment dat mi-am dat seama că - fapt destul de bizar - nu prea eram obosit la sfirÈ™itul zilei de muncă. AÈ™a că, în loc să mă culc, rămîneam treaz toată noaptea. Și mă uitam la casete video. De fapt, aÈ™a a început. — ÃŽn cazul ăsta, apuse doctorul Dudden, nu sînteÈ›i de acord că foloseaÈ›i casetele video ca pe un înlocuitor al viselor pe care la un moment dat... Micul ceas deÈ™teptător de pe birou începu să sune È™i îl întrerupse la jumătatea frazei. Doctorul Dudden lăsă creionul din mînă È™i închise dosarul lui Terry cu un mic oftat de nemulÈ›umire. —Mă tem că asta a fost, spuse el. — Poftim? — Nu mai avem timp. E unsprezece patruzeci È™i doi, iar la douăspre- zece fără un sfert am altă consultaÈ›ie. — Bine, dar tocmai începuse să fie interesant. — Avem un program strict, domnule Worth. Dacă n-aÈ›i fi întîrziat douăzeci È™i trei de minute, am fi putut face progrese mult mai mari. Acum o să trebuiască sa aÈ™teptăm pînă mîine. — Nu se poate să nu mai aveÈ›i măcar trei minute. — Ba se poate. Pe durata primei întrevederi, în minutele acestea trebuie să vă pun cîteva întrebări practice. De exemplu... Se opri, iar pe chip îi apăru o expresie golită de conÈ›inut. După două-trei secunde în care privi în gol, căută într-unul dintre sertarele biroului È™i în cele din urmă scoase o foaie de hîrtie pe care fuseseră tipărite cîteva întrebări. — A, da. Ciudat, parcă uit de fiecare dată de ele, zise el, citind apoi prima întrebare: „Cum v-aÈ›i acomodat la Clinică?" — Foarte bine, mulÈ›umesc, răspunse Terry, privindu-l acum cu o oarecare uimire. — „A fost personalul politicos È™i îndatoritor?" — Absolut, confirmă Terry, hotărîndu-se să nu spună că, deocam- dată, acest lucru nu era valabil È™i pentru doctorul Dudden. — „AveÈ›i o cameră curată È™i confortabilă?" Abia în această clipă Terry ezită. — Confortabilă, da, rosti el. Se opri cîteva secunde, ca să savureze groaza care începuse deja să apară pe chipul doctorului Dudden. După aceea îi spuse de cuvintele scrise pe perete. — Psst! făcu o voce. DoctoriÈ›a Madison se opri pe coridor È™i privi în jur. Nu își dădea seama de unde venea sunetul. — Psst! auzi ea din nou. Din pragul unei uÈ™i se ivi un deget care o chemă printr-un gest È™i apoi dispăru. DoctoriÈ›a Madison se conformă È™i intră în salonul 9, unde îl găsi pe doctorul Dudden care o aÈ™tepta, alb la față de furie (o imagine deloc neobiÈ™nuită) È™i avînd o poziÈ›ie a corpului care trăda toate semnele unei neliniÈ™ti ruÈ™inate. —VeniÈ›i aici, È™uieră el. DoctoriÈ›a se apropie de el lîngă È™ifonier. —la uitaÈ›i-vă la asta, spuse el. UitaÈ›i-vă bine. ÃŽi arătă cuvintele PROST FUTU-I, care fuseseră mîzgălite cu cerneală pe perete. Lîngă ele se găsea o pată mare de culoare cafenie. — E descoperirea domnului Worth, continuă el. Un afurisit de ziarist a trebuit să dea peste asta, fir-ar să fie. Nu e tipic? N-avem norocul ăsta de fiecare dată? — De ce n-a observat nimeni pînă acum? — Erau ascunse în spatele È™ifonierului. — Și ce treabă a avut domnul Worth să mute È™ifonierul? Doctorul Dudden nu luă în seamă întrebarea, spunînd în schimb: —Știu că n-o să vă placă, doamnă doctor, dar asta îmi confirmă punctul de vedere. lată motivul pentru care trebuie să fim atenÈ›i ce... fel de oameni internăm. Exact asta se întîmplă cînd laÈ™i să intre toÈ›i prăpă- diÈ›ii. — Vă referiÈ›i cumva la pacienÈ›ii făra asigurare medicală? întrebă doctoriÈ›a Madison. — Nu cred că e nevoie să vă spun pe litere, zise doctorul Dudden. Femeia aia de la dumneavoastră din grup, bunăoară. Cea din Brixton. Nu vreau să par snob, dar... la ce ne putem aÈ™tepta de la o asemenea persoa- nă? Nu tu stil, nu tu caracter... — Asta nu e camera Mariei Granger. — Nu m-am gîndit la ea în mod special, e vorba de un principiu. Se uită mai de aproape la pata de pe perete È™i strîmbă din nas. — Ce fel de om, spuse el, ce fel de drojdie a societății ar mînji pereÈ›ii unei camere cu propriile excremente? — O persoană cu tulburări de comportament, probabil. Adică exact genul de oameni pe care se presupune că-i ajutăm. Aruncă o privire superficială petei, după care se dădu înapoi. — Oricum, cred că-i sînge. — O să mă duc la domnul Worth, spuse el. Sub nici o formă n-are voie să pomenească despre asta în articol. Trebuie să facem orice ca să-È™i È›ină gura. — Sînt sigură că domnului Worth nici nu-i trece prin cap... — VorbiÈ›i cu femeia de serviciu. Imediat. Să nu mai văd porcăria asta. După plecarea lui, doctoriÈ›a Madison rămase cîteva minute în salonul 9, cu privirea aÈ›intită asupra cuvintelor de pe perete È™i asupra petei; È™i indiferent dacă din cauza furiei provocate de lipsa de sensibilitate a colegului ei sau din compasiune față de făptura amărîtă care simÈ›ise nevoia nedefinită de a murdări camera în acest fel, ochii i se umplură de lacrimi în scurtă vreme, È™i dintr-o dată se trezi frecînd peretele cu mîneca halatului, pradă unei enervări bruÈ™te, violente È™i de-a dreptul frenetice. Cu cîteva săptămîni în urmă, scrise Terry, am auzit fără să vreau una dintre atît de desele conversaÈ›ii de la dineurile simandicoase despre cine este „cel mai mare" regizor în activitate. Cei doi participanÈ›i erau critici: unul dintre ei, provenit din vechea È™coală, se pronunÈ›a în favoarea veteranului portughez Manoel de Oliveira, pe cînd celălalt, care părea să se simtă bine în rolul lupului tînăr, îl susÈ›inea - cum altfel? - pe Quentin Tarantino. A fost... ei bine, cum a fost? A fost ca È™i cum m-aÈ™ fi uitat la două echipe de orbi care încercau să joace fotbal pe un teren lăsat în paragină, fără ca nimeni să fi avut bunul-simÈ› să le spună că porÈ›ile nu mai erau acolo de ani de zile. Cel pentru care mi-a părut cu adevărat rău a fost tarantinistul. Cel puÈ›in, poziÈ›ia adversarului său avea un soi de coerență prăfuită. ÃŽnsă cît despre lup (poate că n-ar fi rău să brevetăm o formulă nouă pentru acest specimen: Lupul Bătrîn), acesta n-a părut să-È™i dea seama cît de aberant era punctul de vedere susÈ›inut — anume că, prin „revitalizarea" cliÈ™eelor din filmele de doi bani, Tarantino a ajuns de fapt la un fel de (ei bine, da, chiar a folosit cuvîntul) „originalitate". Ba chiar cred că, Dumnezeu să-l aibă în pază, e posibil să fi pomenit È™i de postmodernism cînd a ajuns în culmea disperării. Cititorule, n-am avut curajul să le fac pe cele două triste figuri să nu se mai chinuie. Compasiunea tacită mi s-a părut singura reacÈ›ie adecvată la spectacolul acestor Don Quijote vlăguiÈ›i, care continuau să vîneze stafia originalității din cinematograful modern. Sfatul pe care li l-aÈ™ da, dacă ar citi întîmplător aceste rînduri, ar fi să se uite cît mai repede la Chalk È™i Cheese 4 (AP') de Joe Kingsley È™i să tragă învățămintele cuvenite. Terry efectuă o numărătoare rapidă a cuvintelor pe calculator È™i constată că folosise deja aproape o treime din spaÈ›iul alocat recenziei. Nu că ar fi avut mare importanță: îi plăcea să-È™i prezinte teoriile în acest fel. Totusi, probabil că era bine că izbutise în sfirÈ™it să ajungă È™i la filmul propriu-zis. Kingsley, se înÈ›elege de la sine, este maestrul cliÈ™eului. Pe lîngă el, Tarantino pare un amator stîngaci, iar asta din cauză că nu s-a lăsat momit de sofismul neoumanist potrivit căruia vechilor convenÈ›ii li se pot găsi valenÈ›e noi. Cît despre seria Chalk È™i Cheese, ea este cliÈ™eul însuÈ™i - doi poliÈ›iÈ™ti care nu seamănă deloc intre ei, puÈ™i să rezolve acelaÈ™i caz - redus la esenÈ›a cea mai pură È™i mai îndestulătoare. Numărul 3, regizat de Kevin Wilmut, un englez stabilit în străinătate, a comis greÈ™eala fundamentală de a încerca să aducă un suflu proaspăt printr-un subsidiar romanÈ›ios È™i o intrigă secundară de resort politic : în acest fel s-a văzut imediat È™i pretutindeni mîna moartă a studiilor È™i a educaÈ›iei lui Wilmut. Evident, însă, cuiva de la Fox i-a venit mintea la cap È™i l-a readus pe Kingsley la cîrma acestei serii care l-a propulsat în carieră È™i pe care, paradoxal, È™i-a asumat-o sclipitor din acel moment. Patru sute optsprezece cuvinte. Și acum? se întrebă Terry. Să rezume intriga? (Dar bineînÈ›eles că nu exista nici o intrigă.) Să discute interpretarea rolurilor? (Dar actorii din acest film nu interpretau, ci se făceau că joacă.) Să menÈ›ioneze dialogul? (Dar dialogul era exact acelaÈ™i din filmele anterioare.) La drept vorbind, filmul aproape că nu reuÈ™ise să atingă nici măcar primul strat al conÈ™tiinÈ›ei lui Terry. De îndată ce pachetul sosise cu poÈ™ta de dimineață, acesta îl dusese la camera de observaÈ›ie de lîngă dormitorul trei, unde Lorna îi arătase cum să pună în funcÈ›iune videocasetofonul. Teoretic, filmul de pe casetă dura nouăzeci È™i È™apte de minute, dar nu-i trebuise atît de mult ca să-l vadă. Se uitase ca în transă la genericul de început, savurase prima scenă (un schimb de focuri prelungit, care îi făcuse È™i pe alÈ›i pacienÈ›i să se îngrămădească în cameră ca să afle de unde venea zgomotul), iar apoi vizionase în derulare rapidă prima scenă expozitivă È™i dialogurile ulterioare, care duraseră treizeci de secunde, felicitîndu-se pe deasupra pentru faptul că vedea filmul exact aÈ™a cum își propuseseră realizatorii lui, care nu slăbeau din ochi piaÈ›a video a momentului. Ar fi o exagerare, scrise acum Terry, trăgîndu-È™i scaunul înapoi în partea acoperită de umbră a clădirii (fiindcă soarele, reflectat de luciul mării, începea să-i bată orbitor in ecranul computerului PowerBook), să susÈ›inem că recent apărutul Chalk È™i Cheese 4 e un film fără cusur. Detractorii lui Kingsley - ale căror critici obtuze sper că nu înseamnă nimic pentru el - pretind că filmele lui seamănă cu niÈ™te videoclipuri pop de nouăzeci de minute. Avem aici, de fapt, un compliment sublim, la care regizorul (încă) nu È™i-a cîștigat dreptul pe deplin. Filmul are cîteva „burÈ›i" È™i anumite momente de lîncezeală: cronometrînd aleatoriu cîteva secven- È›e, am descoperit surprins că multe dintre ele durau mai mult de È™ase secunde. ÃŽnsă la cincisprezece minute după vizionare, criticul nu se plînge: mă simt în continuare atras de ireverenÈ›a emanată, de dispreÈ›ul vesel pentru public, de ura contagioasă față de corectitudinea politică sau de oricare alta, de energia lui huliganica. O energie care, întîmplător (ca să revenim la dueliÈ™tii noÈ™tri de la dineul simandicos), este singura disponibilă pentru realizatorii de filme din ziua de azi. E vorba de energia nebunească, dementă, a taurului care, la finalul luptei, deÈ™i rănit de moarte, se repede în continuare înainte, animat doar de durere, de furie È™i de voinÈ›a inconÈ™tientă de a trăi. Aceasta este starea - terminală, dar frenetică, „fără suflu, dar într-un fel vie" - a cinematografiei americane în aceste zile de sfirÈ™it de secol douăzeci. Iar Kingsley este maestrul ei. O umbră străbătu monitorul computerului, făcîndu-l pe Terry să-È™i ridice privirile. Doctorul Dudden, care ieÈ™ise în liniÈ™te pe terasă, aÈ™tepta să i se adreseze. — Un cuvinÈ›el, domnule Worth. Nu vă reÈ›in. Departe de mine gîndul să vă deranjez de la lucru. — Nici o supărare, spuse Terry, mijindu-È™i ochii în lumina soarelui. — Să îndrăznesc oare să sper — să îndrăznim, de fapt, cu toÈ›ii - că aceasta e ciorna, primul pas, de tatonare, spre redactarea articolului? — Articolului? — Despre ceea ce facem aici. — Aha. Terry nu se gîndise cîtuÈ™i de puÈ›in la asta. La momentul respectiv, nici măcar nu era sigur că activitatea Clinicii era suficient de interesantă ca să merite un semnal în pagina de diverse. — Nu, mai am de gîndit pe marginea lui. — Aha, sînteÈ›i încă în faza de schiÈ›are. Doctorul Dudden se sili să arboreze un zîmbet în care lipsa de sinceritate îndelung exersată se com-bina cu o nevoie disperată de a i se face simpatic interlocutorului. — Cînd o să începeÈ›i să-l scrieÈ›i — È™i ferească-mă Dumnezeu să dictez sau măcar să încerc să vă influenÈ›ez sau să... contribui în vreun fel — dar, cînd o să începeÈ›i să-l scrieÈ›i, sper că mica... neregulă din camera dumneavoastră n-o să diminueze sau, mă rog... — Neregulă? întrebă Terry. — Mă refer, bineînÈ›eles, la acel nefericit... ăă... graffito asupra căruia aÈ›i avut amabilitatea È™i gentileÈ›ea de a... — A, de ăla vorbeaÈ›i, zise Terry cu un zîmbet liniÈ™titor. Păi, È™tiÈ›i, nu pot să consemnez decît ceea ce văd: iau lucrurile aÈ™a cum sînt, altfel spus... — Hmm. Zîmbetul de răspuns al doctorului Dudden era fragil È™i nesigur. — Atunci, înseamnă că ne înÈ›elegem omeneÈ™te. Văzînd că acest lucru nu era nici confirmat, nici refuzat de Terry, doctorul Dudden se întoarse, È™ovăi, se opri în loc, se mai întoarse o dată, avu o nouă ezitare È™i în cele din urmă reuÈ™i să spună: — Apropo, avem niÈ™te veÈ™ti bune. — Da? — O mică breșă azi-noapte, conform electroencefalogramei. — Cum adică? — AÈ›i intrat în Faza întîi a somnului. Timp de douăsprezece minute, în jurul orei trei noaptea. — Și e prima dată că s-a-ntîmplat? — De cînd sînteÈ›i la mine sub observaÈ›ie, da. Cum am spus, o mică breșă. FireÈ™te, nu pot să-mi arog nici un merit. Deocamdată nu m-am ocupat în nici un fel de tratamentul dumneavoastră. AÈ™teptă (în zadar) ca Terry să manifeste o doză cît de mică de entuziasm, după care adăugă: — Oricum, mi-am zis că v-ar face plăcere să È™tiÈ›i. După ce doctorul Dudden se întoarse în clădire, Terry reciti ultimele rînduri ale recenziei È™i deodată nu își mai dori decît să încheie articolul cît mai repede cu putință. Din cine È™tie ce motiv, pomenirea acelei breÈ™e îl tulburase, aÈ™a că acum îi veni greu să se concentreze È™i să ajungă din nou la gradul de implicare datorită căruia rezistase pe durata ultimului paragraf. Nerăbdă- tor È™i plictisit brusc, se decise să facă un lucru comod - să încheie cu un cliÈ™eu flagrant È™i să presupună că publicul cititor avea să-l interpreteze ca pe o autoironie conformă punctului de vedere al recenziei în ansamblu. Vă recomand acest film cu toată căldura, scrise el. E de tot hazul, face furori È™i e o gură proaspătă de aer stătut. Pe scurt: distracÈ›ie pentru toată familia. Apoi făcu să apară un tipizat pe monitor È™i își completă factura. RE: recenzia de la Chalk È™i Cheesp. 4 654 cuvinte x o liră = 654 lire Plus TVA@17,5% = 114, 45 Total == 768,45 lire. Cînd ajunse la jumătatea calculelor, Terry fu întrerupt de zgomotul unei ferestre deschise dintr-o dată undeva sus. Se întoarse, își lungi gîtul È™i constată că recunoÈ™tea fereastra. AparÈ›inea, de fapt, unei camere pe care Terry avea de gînd s-o exploreze din nou de îndată ce i se ivea prilejul; încăperea în care stătuse odinioară, sus la etajul trei - o mansardă lungă È™i joasă, care (își aminti acum) dădea direct pe acoperiÈ™. Cineva deschisese fereastra, însă Terry nu văzu cine era. O clipă mai tîrziu, ceva zbură — sau fu aruncat - pe fereastră. La început Terry își zise că era un pescăruÈ™, apoi un porumbel-voiajor: un contur nelămurit È™i un filfiit alb, profilat pe albastrul perfect al cerului la amiază. ÃŽnsă dacă era o pasăre, nu mai È™tia să zboare, căci după ce pluti cîteva clipe graÈ›ie curenÈ›ilor de aer, începu să se îndrepte spre pămînt în spirale lente, din ce în ce mai mici. Cînd ajunse mai aproape, Terry văzu că era un avion mare de hîrtie, care acum se roti scurt deasupra capului său, se întoarse brusc È™i o zbughi spre mare, pentru ca după aceea să descrie o rotire perfectă de 180 de grade, să se îndrepte glonÈ› spre pieptul lui, iar apoi să piardă înălÈ›ime, să coboare È™i în cele din urmă, folosind tastatura computerului ca pistă de aterizare, să i se oprească graÈ›ios în poală. Terry auzi fereastra închizîndu-se la loc. Se ridică È›inînd în mînă avionul de hîrtie, își duse cealaltă mînă streaÈ™ină la ochi È™i încercă să desluÈ™ească o eventuală siluetă în spatele geamului de sus, care reflecta razele soarelui. ÃŽnsă era prea tîrziu. Apoi netezi bucata de hîrtie È™i citi mesajul mîzgălit pe ea: ÃŽNTREABÃ-L DE STEPHEN WEBB. Lungile conversaÈ›ii nocturne ale lui Robert cu Sarah aveau un efect profund. Păstrînd ca pe o comoară amintirea bunătății ei cînd îl ascultase È™i susurul blînd al glasului ei cînd îi făcuse la rîndu-i confidenÈ›e, tînărul se cufunda repede într-o comă romantică din care nu părea să fie capabil să-È™i revină. ÃŽÈ™i făcea de lucru prin bucătărie, aÈ™teptînd-o să apară, pîndea pe coridor, lîngă uÈ™a de la dormitorul ei, bîntuia prin camera cu televizorul seară de seară È™i făcea plimbări inutile pe potecă de-a lungul falezei stîncoase la ora la care presupunea că Sarah își terminase orele, repetînd diverse formule de salut care să mimeze surpriza. ÃŽi cumpăra cadouri È™i le arunca aproape imediat, considerîndu-le nepotrivite, alăturea cu drumul; se pieptăna în fiecare oră È™i se bărbierea de două ori pe zi (inclusiv pe picioare, chit că n-o făcea pentru ea). ÃŽnsă în cea mai mare parte a zilei stătea pur È™i simplu la el în cameră, neglijîndu-È™i munca, È™i se uita pe pereÈ›i, în timp ce mintea lui devenea un ecran cinematografic personal, pe care se proiectau scene din ce în ce mai ațîțătoare: scene în care o mîngîia pe păr, încercînd pentru prima dată s-o È›ină de mînă cu un aer temător, înfiorîndu-i cu buzele curbura perfectă a urechii, sărutîndu-i puful de pe ceafă. Zile în È™ir rămînea în cameră È™i visa în acest fel. Zile în È™ir se convingea că, la momentul proximei întîlniri, dragostea lor împărtășită avea să iasă la iveală brusc, spontan, într-o revărsare blîndă È™i irezistibilă. TotuÈ™i, exista o problemă. Se părea că Sarah dispăruse. Nimeni din casă nu își aducea aminte s-o fi văzut în ultima vreme, iar din cele declarate de doamna Sharp, soÈ›ia îngrijitorului, patul ei era neatins de o săptămînă. După opt zile petrecute în acelaÈ™i mod, Robert își dădu seama că nu mai rezista: trebuia să iasă din casă È™i s-o caute prin campus. Epuizanta cercetare preÈ› de o oră È™i jumătate a Bibliotecii, a Centrului de Arte È™i a clădirii Uniunii nu se soldă, totuÈ™i, cu nici un rezultat, aÈ™a că în cele din urmă luă un autobuz pînă în oraÈ™ È™i se îndreptă spre singurul alt loc unde puteau fi găsiÈ›i studenÈ›ii în dimineÈ›ile ploioase de sîmbătă: Cafe Valladon. Aici nu dădu peste nici un client, în afara vechiului său prieten Terry, care stătea într-un colÈ› È™i își acoperise masa cu o mulÈ›ime de notiÈ›e aÈ™ezate într-o dezordine totală. Cei care intrau pentru prima dată în local se aÈ™teptau de obicei la ceva esenÈ›ialmente galic È™i sofisticat, gen cafe noir È™i pain au chocolat. ÃŽn loc de asta, găseau mese È™i banchete masive din lemn de pin, sticle vechi de lapte pe care se depusese ceara lumînărilor, niÈ™te pereÈ›i acoperiÈ›i cu instrumente nautice de demult È™i rînduri întregi de cărÈ›i cartonate sau broÈ™ate, care fuseseră cumpărate cu preÈ› redus. Găseau ditamai turtele cu ovăz pe care aproape că nu le puteau dovedi, felii de pîine cu cereale cu brînză topită È™i È™uncă glazurată cu miere, precum È™i ceÈ™ti imense în care abureau cafeaua neagră sau ceaiul dulce È™i aromat. Găseau un inte-rior în permanență întunecat, cavernos, unde Slattery stătea în spatele tejghelei È™i nu se ridica niciodată să-l servească pe următorul client pînă nu termina de citit fraza din scrierile filozofice în care era adîncit în momentul respectiv. Și trebuie spus că, din punctul de vedere al vieÈ›ii sociale È™i intelectuale, găseau ceva mai vibrant decît acest tînăr slab, gălbejit È™i cu înfățiÈ™are de tocilar, care studia cinematografia È™i care, la intrarea lui Robert, își ridică privirea È™i, în loc de bun venit, își împinse în față cana pe trei sferturi goală, mormăind „Încă una, bine?" È™i cufundîn- du-se la loc în studierea însemnărilor. Robert nu prea îl văzuse pe Terry în acest semestru È™i observă, după ce luă cana umplută din nou È™i se întoarse la masa lui, că arăta chiar mai nesănătos È™i mai palid ca de obicei. Avea niÈ™te pungi mari sub ochi È™i, în timp ce umplea hîrtiile cu un scris furibund, era silit să se întrerupă cam de două ori pe minut È™i să caÈ™te cu gura pînă la urechi, suspendîndu-È™i temporar buna funcÈ›ionare a tuturor celorlalte facultăți. După cum aflase Robert în decursul prieteniei lor de doi ani, Terry detesta pătimaÈ™ lumina soarelui È™i se simÈ›ea cu adevărat bine doar în trei locuri: înăuntrul unei săli de cinematograf, la Cafe Valladon (unde semiîntunericul obiÈ™nuit îi convenea de minune) È™i - mai presus de toate - în interiorul cufundat în beznă al propriului dormitor, locul unde prefera de fapt să stea în cea mai mare parte a zilei - căci în această perioadă a vieÈ›ii lui, Terry însuÈ™i susÈ›inea că avea nevoie de minimum paisprezece ore de somn pe zi, fără de care nu era bun de nimic. Iar asta nu fiindcă ar fi considerat somnul o experiență cît de cît relaxantă, È™i nici fiindcă ar fi fost principalul obiectiv pe care È™i-l fixase. ÃŽn cazul lui, dormitul era echivalentul unei explorări nocturne, È™i probabil că aÈ™a se explica expresia flămîndă È™i roasă de griji care i se citea în ochii bîntuiÈ›i de o oboseală nesfîrÈ™ită. Căci Terry era năpădit de vise: vise, insista el, ale unei frumuseÈ›i cvasiparadisiace; vise despre grădini scăldate în lumina soarelui, priveliÈ™ti dumnezeieÈ™ti, picnicuri stropite cu ambrozie È™i partide perfecte de sex, care combinau oarecum extazul carnal cu ino-cenÈ›a adamică. Vise care împrumutau prospeÈ›imea celor mai pure È™i mai idealizate amintiri din copilărie, aflate dincolo de puterea de invenÈ›ie a celui mai rodnic, împlinit È™i asiduu fantezist. ÃŽn fiecare noapte avea parte de asemenea vise. ÃŽn fiecare noapte îl seduceau È™i-l chinuiau, măcar de atîta lucru era sigur. Totodată, însă, nu reuÈ™ea niciodată să ofere detalii precise, fiindcă tocmai asta era ciudățenia lor, în fiecare dimineață îi dispăreau din memorie în cele cîteva secunde fatale de care avea nevoie ca să redevină conÈ™tient. Terry era dependent de propriile vise : acestea reprezentau cea mai pură, vitală È™i preÈ›ioasă parte a vieÈ›ii lui, È™i din cauza asta petrecea minimum paisprezece ore zilnic urmărindu-le prin mintea lui adormită. Dar se enerva teribil fiindcă își aducea aminte doar de fragmentele care îl sîcîiau cel mai mult, aÈ™a încît nu putea să le descrie nimănui È™i nici să scape de amintirea lor după ce se trezea. Ce-i drept, se întîmpla uneori ca anumite crîmpeie de vis să iasă deodată la suprafață, iar atunci le consemna cît mai repede cu putință, pe orice avea la îndemînă; prin urmare, însemnările lui despre construirea feminității în le film noir, de pildă, erau presărate cu formule criptice de genul: „miros de trandafiri, răsuflarea caldă a unui leu", „o vale, o femeie, puf de scai" sau „goală, între crengile unui păr". ÃŽnsă aceasta era doar o palidă consolare care, simÈ›ea el, nu compensa nici pe departe teribila conÈ™tiință a faptului că i se ofereau în fiecare noapte viziuni ale unei lumi mai bune, la care soarta voia să nu poată ajunge niciodată. — Arăți groaznic, spuse Robert, în timp ce se aÈ™eza. — AÈ™a mă È™i simt. Nici tu nu eÈ™ti mai breaz, să È™tii. Ce faci aici? — Caut pe cineva. Tu? — O aÈ™tept pe Lynne. Lynne era cea mai recentă prietenă a lui Terry. Acesta se obiÈ™nuise să înceapă diverse relaÈ›ii È™i să le pună punct cu aceeaÈ™i viteză, fără ca vreuna dintre ele să dureze mai mult de o lună-două; femeile care îl considerau interesant într-o primă fază se săturau în scurt timp, după cît se părea, de tabieturile lui excentrice legate de somn È™i de obsesia lui pentru cinematograf. (ÃŽn zilele proaste, nu era capabil să discute despre nimic altceva.) Terry nu observa aproape niciodată intrarea acestor relaÈ›ii în impas È™i se arăta întotdeauna mirat È™i nedumerit cînd primea în cele din urmă dovada incontestabilă a încheierii lor: de exemplu, dispariÈ›ia bruscă din dulap a tuturor hainelor prietenei lui sau, după ce ieÈ™ea la lumina soarelui de după-amiază din întunericul unei săli de proiecÈ›ie din cadrul Catedrei de Film, conÈ™tientizarea bruscă a faptului că trecuse mai bine de o săptămînă de cînd o văzuse ultima oară pe femeia care, chipurile, stătea cu el în cameră. Robert nu avea idee cînd avea să se întîmple ceva asemănător È™i cu Lynne. De aceea se mulÈ›umi să întrebe complezent: — Ce mai face? — Bine, spuse Terry, sorbind prudent din cana de ciocolată fierbinte (nu bea niciodată cafea, fiindcă îl È›inea treaz) È™i încruntîndu-se după cîteva clipe. ÃŽn după-masa asta tre' să facem o plimbare cu maÈ™ina. Să admirăm natura, cum ar veni. — Sună bine. Terry clătină din cap. — Pierdere de vreme. Unde mai pui că e un film de Douglas Sirk pe BBE2. Se uită la Robert cu speranță în priviri. —Bănuiesc că nu vrei să vii È™i tu, nu? E loc berechet pentru trei. Poate că ne-am simÈ›i mai bine. Robert mai fusese în excursie cu Terry È™i prietenele lui. Perspectiva de a asista la cîteva ore de împunsături reciproce nu îl atrăgea defel. — Nu, mulÈ›umesc, zise el. Știi cum e, cînd chibiÈ›ezi pe lîngă o pereche... Mai mult v-aÈ™ încurca. — Bine, dar cu mine È™i Lynne lucrurile stau altfel, insistă Terry. La ora asta ne înÈ›elegem de minune. Fără certuri, doar... tăceri prietenoase. Nu te-ai simÈ›i deloc în plus. Se ridică È™i se căută prin buzunare. — Mi-ar prinde bine niÈ™te mîncare. Ai ceva bani? La un calcul atent, resursele lor comune se cifrau la puÈ›in peste trei lire, iar Terry aprecie că urma să aibă nevoie de o mare parte din sumă pentru benzină. TotuÈ™i, aruncînd o privire conspirativă prin local, spuse „Nu intra în panică" È™i, dintr-un raft de deasupra mesei vecine, scoase un exemplar vechi È™i cartonat din Marile speranÈ›e. Deschizînd cartea cu grijă, îi zise celuilalt: — la uite-aici - pagina două sute douăzeci. în carte se găsea o bancnotă de zece lire. Robert fu impresionat. — Cînd ai pus-o acolo? — Cam acum È™ase luni, răspunse Terry. Cînd stăteam mai lejer cu banii. Am presimÈ›it c-or să prindă bine. Du-te È™i ia niÈ™te sandviÈ™uri, da? La putin timp după aceea, pe cînd Terry era jos la toaletă, își făcu apariÈ›ia Lynne. — M-a rugat să vin cu voi, îi spuse Robert, dar nu cred c-o să merg. Nu-mi place să-mi bag nasul. — A, te rog frumos, hai È™i tu, stărui ea. Zău c-ar fi mai bine să avem pe cineva cu noi, relaÈ›ia noastră scîrțîie rău de tot. Am impresia că nu mai avem ce să ne spunem unul altuia. — Și, mă rog, unde mergeÈ›i? — Ceva mai sus pe coastă. Știu că acum e cam urît, dar au zis la meteo că mai tîrziu se face frumos È™i iese soarele. După două ore în care merseră cu maÈ™ina pe o ceață umedă, ploaia deveni torenÈ›ială pe la trei, moment în care Terry descoperi că È™tergătoa- rele de parbriz nu funcÈ›ionau. IeÈ™iră de pe drum È™i opriră în dreptul unei parcări. Lynne le oferi un pachet de Polo reprezentînd singurele provizii pe care le aveau la ei. — Grozav, mustăci Terry. E mult mai bine decît să stăm la mine-n cameră È™i să ne uităm la Mesaj purtat de vînt. Robert È™terse condensul apărut pe geamul din spate È™i se uită la porÈ›iunea mohorîtă de coastă care aproape că nu se mai desluÈ™ea din cauza ploii dese. — Oricum, cred că l-am mai văzut, spuse el. O melodramă în toată regula, cu Rock Hudson în rol de magnat al petrolului. Un fel de Dallas mai siropos din anii '50. — Mă rog, asta crede unul ca tine, zise Terry condescendent. — Ce vrea să însemne asta, de fapt? — Adevăratul cineast, explică Terry, È™tie că Sirk e unul dintre cei mai importanti regizori care au lucrat la Hollywood. Pînă È™i o vizionare psihanalitică de bază te lămureÈ™te că omul a înÈ›eles profund nevrozele sexuale pe care s-a întemeiat visul american. — Vrăjeală, rosti Robert, întorcîndu-se spre geam. — Nu È›i-a dat niciodată prin cap, spuse Lynne, adresîndu-i-se lui Terry, dar fără să se uite la el, că în toate filmele astea umbli după ceva care de fapt nu există? ÃŽn vocea ei se ghicea o doză de amărăciune È™i lehamite. — N-am spus că filmele lui sînt perfecte, declară Terry. Se gîndi la această afirmaÈ›ie, iar apoi începu să brodeze pe marginea ei, în stilul unei autentice prelegeri universitare: — BineînÈ›eles, ne putem gîndi la un film perfect. Asta nu înseamnă că va fi neapărat ceva agreabil sau înălțător. E posibil să iasă cel mai deprimant lucru care s-a făcut vreodată. Important este să aibă o viziune consecventă È™i fără cusur. Sînt convins că un asemenea film există. Deocamdată nu fac decît să acumulez deprinderile cu ajutorul cărora să-l caut. — E ca È™i cum ai încerca să-È›i aduci aminte visul perfect, îi sugeră Robert. — Aoleu, nu-l face s-o dea pe vise, pentru Dumnezeu, spuse Lynne. M-am săturat de visele lui pînă peste cap. Dacă-l auzi, zici că-i singurul om din lume care a visat vreodată. — Eu, unul, n-am mai visat aproape deloc în ultimul timp, mărturisi Robert. — Eu visez mereu. — Despre ce? — Păi, în primul rînd, despre o discuÈ›ie de zece minute cu Terry, în care să nu pomenească de Ingmar Bergman. Dar asta-i mica mea fantezie È™i-atîta tot. Lynne căzu pe gînduri cîteva clipe. —Știu È™i eu... banalități, prostioare... Acum cîteva nopÈ›i, de pildă, am visat că stăteam într-un pat de spital lîngă Winston Churchill. Mînca mazăre È™i din cînd în cînd îmi arunca È™i mie cîte-o boabă. Pe urmă spitalul s-a transformat în bungaloul bunică-mii È™i-au apărut o grămadă de pompieri care cîntau tema principală din Hello, Dolly. Văzu că Terry nu era impresionat. — Nu te uita aÈ™a la mine. Nu putem s-avem toÈ›i cele mai profunde vise din lume. — N-am zis nimic. — Și È™tii ceva, ce-ar fi să ieÈ™i din maÈ™ină È™i să repari naibii È™tergătoa- rele alea? Măcar o dată fă È™i tu ceva folositor. Bombănind enervat È™i strîngîndu-È™i haina pe lîngă corp cît putu de tare, de parcă în acest fel ar fi reuÈ™it să se ferească de ploaie È™i de frig, Terry se dădu jos din maÈ™ină È™i pierdu cîteva minute trăgînd de È™tergătoarele de parbriz È™i sucindu-le fără chef. ReparaÈ›iile auto nu se numărau printre punctele lui forte. — Odată am visat È™i eu un spital, spuse Robert între timp. De fapt, e cam singurul vis de care-mi aduc aminte. Cred că aveam nouă sau zece ani... Mă găseam într-un loc foarte arid, deluros È™i îmbîvsit. Și mai era o femeie, o femeie între două vîrste, cu o uniformă de asistentă medicală, care stătea pe marginea drumului È™i arăta cu mîna, arăta undeva departe. Mai încolo pe drum, în faÈ›a noastră, se ridica o clădire mare - în direcÈ›ia ei arăta. Vedeam construcÈ›ia ca prin ceață È™i È™tiam că-i un spital, un fel de spital militar, de fapt. Iar în spatele femeii se afla un indicator. Stătea însă chiar în faÈ›a lui, aÈ™a că nu puteam să-l citesc pe tot. — Știai ce era scris pe indicator? întrebă Lynne. — Nu. Era doar un cuvînt, dar nu-l vedeam. Asta mă scotea din minÈ›i. Nu È™tiam decît că era într-o altă limbă. — Se mai întîmpla È™i altceva în visul ăsta? — Nu, atîta tot. Lynne chibzui asupra detaliilor. — Ce crezi, asistenta medicală îți spunea să te duci la spital? — Nu È™tiu. Presupun că da. — Ei bine, cred c-ar trebui să pui pe cineva să-È›i analizeze visul. Dacă încă-l È›ii minte după atîția ani, înseamnă că încearcă să-È›i spună ceva. Terry deschise uÈ™a È™i se trînti murat de ploaie la volan. — Pierdere de vreme în toată regula, spuse el. După aceea tăcură cu toÈ›ii, ascultînd zumzetul intermitent al maÈ™inilor care treceau pe lîngă ei È™i È™uieratul cauciucurilor pe asfaltul ud. Lui Robert i se păru cel mai deprimant sunet din cîte existau; îi amintea de vacanÈ›ele petrecute cu familia în Devon, cînd maică-sa È™i taică-său se ciondăneau pe locurile din față È™i beau termosuri întregi de cafea, în timp ce maÈ™ina cu geamurile aburite era oprită într-una dintre parcările cu vedere la mare, iar vremea era urîtă chiar È™i în iulie. Seara mîncau la cîte un restaurant ieftin, taică-său bea vin È™i tărie pînă se îmbăta, iar maică-sa trebuia să se aÈ™eze la volan È™i să-i ducă înapoi la cabană sau la pensiune. Deodată, avu o imagine vie a lui taică-său urinînd seara tîrziu pe zidul unei pensiuni, în timp ce proprietăreasa deschidea o fereastră-ghilotină de la etajul doi È™i striga la el. „Chem poliÈ›ia!" îl ameninÈ›ase ea în cele din urmă, la care el chicotise È™i-i replicase: „Eu sînt poliÈ›ia!" Oricum, nu mai stătuseră acolo decît pînă dimineață. Terry încercă să dea drumul la radio, dar nu prinse decît niÈ™te muzică de operă È™i comentariul unui meci de fotbal. După puÈ›in timp închise aparatul, căscă È™i se întoarse spre Robert, întrebîndu-l: — După cine-ai zis că umblai de dimineață la Cafe Valladon? — N-am zis. Era cineva din casă. — Aha, spuse Terry, căruia probabil că-i fusese stîrnit interesul de felul cum răspunsese Robert. Băiat sau fată? — Fată. N-a mai văzut-o nimeni de-o săptămînă. M-a cam pus pe gînduri. Lynne se uitase pe geam, fără să ia parte la discuÈ›ie È™i plictisită de moarte. ÃŽnsă acum se învioră È™i spuse: — Nu cumva o cheamă Sarah? Sarah Tudor? Robert deveni brusc atent pe bancheta din spate. — De unde È™tii? Lynne surîse mulÈ›umită. — IntuiÈ›ia. — Se întîmplă s-o cunoÈ™ti? întrebă Robert. — Ba bine că nu. ÃŽn anul întîi am fost colege de palier. Toată lumea o cunoaÈ™te pe Sarah. Robert nu ghici sensul real al cuvintelor lui Lynne, dar ceea ce auzi nu-i făcu plăcere. — Cum arată? se interesă Terry. — Micuță, răspunse Lynne. Slăbănoagă. Ochi albaÈ™tri, spălăciÈ›i. Poartă mereu o geacă de blugi. Blondă, înălÈ›ime medie, ba chiar scundă, cam ca paiul. — Nu-i deloc ca paiul, protestă Robert. — Ba e exact ca paiul. De-aia i se zice Worzel. — Cine-i zice Worzel? — Toată lumea. De la Worzel Gummidge, sperietoarea. E doar una dintre porecle, normal. ÃŽngrozit cu anticipaÈ›ie la gîndul răspunsului, dar incapabil să se abÈ›ină, Robert întrebă: — Celelalte care-s? —Păi, unii îi spun Sarah Vomă, după o chestie de pomină, cînd s-a dus la restaurant È™i a vărsat peste toÈ›i ăilalÈ›i de la masă. AlÈ›ii îi zic Gregoriana, de cînd îi trăgea clopotele un individ nesuferit pe care-l chema Gregory. Și mai sînt cîțiva care-i spun Rip van Winkle, fiindcă are fermecătorul obicei de-a adormi chiar în timp ce vorbeÈ™ti cu ea, dacă n-o interesează ce-i spui. Robert se încruntă. — S-ar putea ca asta să nu fie din cauza ei, o scuză el. Cred că există un fel de boală... —Dar cei mai mulÈ›i, zise Lynne, care nu își încheiase pomelnicul poreclelor, cei mai mulÈ›i îi spun Sarah Nebuna. Robert avu o strîngere de inimă È™i mai mare. — Și de ce, mă rog? întrebă el inutil. — Fiindcă e țăcănită de-a binclea. Le spune oamenilor c-a stat de vorbă cu ei È™i c-au făcut nu È™tiu ce chestii împreună, È™i cînd colo, toate sînt invenÈ›ii. A luat-o pe miriÈ™te rău de tot. Robert hotărî că deja se sărea peste cal. — Asta n-o mai cred. — E adevărat, spuse Lynne. De aceea m-am È™i gîndit că persoana pe care-o căutai ar fi putut fi Sarah, fiindcă ne-am întîlnit acum cîteva zile È™i mi-a povestit de tine. A zis tot f'elul de lucruri, È™i pun pariu că jumătate sînt bazaconii. Robert nu putu să nu fie emoÈ›ionat de faptul că Sarah nu-l uitase, deÈ™i nu-l mai văzuse de o săptămînă, È™i că - pe deasupra - îl considera suficient de interesant ca să discute despre el cu prietenele. — De ce, ce-a spus? — Păi, a spus că nu de mult È›i-a murit pisica È™i că ai fost foarte amărît. — Da, aÈ™a e. — Și că pe urmă ai stat cu ea cîteva ore noaptea pe terasă, pe un frig cumplit, È™i-aÈ›i vorbit despre sensul vieÈ›ii. — Chiar am vorbit. — Unde mai pui că bate toba pe la toÈ›i că ai o soră geamănă. Se lăsă o tăcere mustind de aÈ™teptare. Terry se întoarse È™i îi aruncă o privire glumeață, provocatoare. — Ei, bine? — Ei bine, ce? — Doar n-o să ne spui că È™i treaba asta e adevărată. Robert îl privi la rîndul lui, conÈ™tient în acelaÈ™i timp de ochii iscoditori ai lui Lynne. — Dacă vreÈ›i să È™tiÈ›i, este, spuse el. Terry rămase cîteva clipe - foarte puÈ›ine — cu gura căscată. Se uită de la Robert la Lynne È™i de la Lynne la Robert, încercînd să-È™i dea seama dacă nu cumva cei doi puseseră la cale vreo farsă. — Am fost la tine acasă, rosti el. Þi-am cunoscut familia. N-ai nici fraÈ›i, nici surori. — Ce-a mai spus despre ea? întrebă Robert, ignorîndu-l deocamdată pe Terry. Lynne îi răspunse: — Din cîte zice Sarah, ai avut o soră geamănă pe nume Cleo, dar părinÈ›ii nu aveau cum să vă crească pe amîndoi, aÈ™a că au încredinÈ›at-o spre adopÈ›ie cind tu aveai doar cîteva zile, iar de-atunci n-ai mai văzut-o niciodată. Robert nu spuse nimic, deÈ™i expresia de pe chipul lui sugera că se adîncise în niÈ™te gînduri cu totul personale, care i se cristalizau cu destule reÈ›ineri. Terry observă acest lucru È™i își propuse să-i smulgă adevărul cu forÈ›a. — la zi, minte? Sînt scorneli? — BineînÈ›eles că nu. Cum ar putea cineva să inventeze una ca asta? — Ai o soră geamănă pe care-o cheamă Cleo È™i nu mi-ai spus? — De ce È›i-aÈ™ fi spus? N-am văzut-o în viaÈ›a mea. — Mă cunoÈ™ti de doi ani - sîntem prieteni de doi ani — È™i nu mi-ai spus că ai o soră geamănă. ÃŽn schimb, nimereÈ™ti peste-o ciudată, stai de vorbă cu ea È™i după cinci minute îi spui tot? — Nu e ciudată. N-are nimic ciudat. Lynne pufni la auzul acestor cuvinte È™i zise: — Oricum, Terry, o È™tii È™i tu pe Sarah Tudor. Ea a-nceput... mă rog... povestea aia - cu Ronnie. lar Robert avea să-È™i aducă aminte mai tîrziu de clipa cînd auzise acest nume pentru prima oară, de presimÈ›irea imediată care pusese stăpînire pe el È™i de conÈ™tiinÈ›a grabnică a faptului că se găsea în cădere liberă, în picaj spre o prăpastie fără fund. Deocamdată, È™tia precis că toate speranÈ›ele pe care le nutrea de o săptămînă încoace - È™i pe care le considerase extrem de vagi È™i lipsite de conÈ›inut, pentru ca acum să le recunoască dintr-o dată drept niÈ™te monstruozități concrete - aveau să se ducă pe apa sîmbetei. Se simÈ›i cotropit de panică. — A, de ea e vorba? întrebă Terry între timp. De ea discutăm? Normal c-o È™tiu. Alaltăieri, cînd am avut o convorbire mai aprinsă cu Ronnie, stătea la masa noastră. —Micuță... începu Lynne. — Slăbănoagă, ochi albaÈ™tri, spălăciÈ›i, geacă de blugi, păr blond-pai. Și dusă rău de tot cu pluta. — AÈ™a e, confirmă Lynne. Ai observat È™i tu, nu? — Nebună de legat, aÈ™a ne-am zis toÈ›i. Ronnie bătea cîmpii ca de obicei despre bărbaÈ›ii care sînt violatori din naÈ™tere È™i-È™i caftesc neveste- le, la care fata asta - cu care nu vorbise nimeni pînă atunci - s-a băgat nitam-nisam È™i-a spus că e de acord. După aia s-a ridicat È™i-a plecat, cît pe-aci să răstoarne masa. — M-am îndrăgostit de ea, zise Robert. Terry È™i Lynne se răsuciră pe locurile lor ca la un semn È™i-l priviră în liniÈ™te. Nici unul nu-i puse la îndoială afirmaÈ›ia, dar Robert simÈ›i o plăcere atît de rapidă È™i neaÈ™teptată, o uÈ™urare atît de completă cînd o formulase, încît se hotărî s-o repete cu orice risc. — M-am îndrăgostit de ea, spuse el. După părerea mea, e minunată. Cred că e persoana cea mai frumoasă È™i mai drăguță din cîte-am întîlnit. Terry tăcu uluit: nu-l mai auzise pe Robert spunînd aÈ™a ceva. Lynne se mulÈ›umi să clatine sceptică din cap È™i să se uite din nou prin parbriz. — Ei bine, ăsta da, punct de vedere inedit, acceptă ea. — Cînd spui că e-n vorbă cu individul ăsta pe nume Ronnie, continuă Robert pe un ton fără inflexiuni, presupun că asta înseamnă că au o aventură, nu? — N-am zis că umblă cu un individ pe nume Ronnie. Nu asta am spus. PreÈ› de o clipă, Robert se cramponă de aceste cuvinte, iluzionîndu-se că nu auzise bine prima dată È™i spunîndu-È™i că încă era posibil să fie totul în regulă. —Am crezut... — De data asta zău c-ai făcut o alegere brici. Te-ai autodepășit, pe cuvînt. Apoi Lynne îi explică, răbdătoare È™i destul de amabilă: — Are o aventură, dar nu cu un bărbat. Ronnie e fată. Numele e un diminutiv de la Veronica. Prăpastia se căscă din nou - de două ori mai largă È™i chiar mai neagră decît ar fi crezut cu putință Robert. — Dar mi-ai spus c-a umblat cu un tip pe care-l cheamă Gregory, rosti el excedat. — Ei bine, acum umblă cu o fată pe care-o cheamă Veronica. ÃŽntr-un tîrziu, cel care își asumă sarcina de a i-o spune pe È™leau se dovedi a fi Terry: — E lesbiană, Bob. Robert se uită la Lynne pentru confirmare, ca È™i cum chiar È™i în această clipă tot mai spera că era doar un renghi pe care i-l jucase priete- nul lui ca între bărbaÈ›i. Dar Lynne se mulÈ›umi să încuviinÈ›eze din cap. — ÃŽncepînd de luni, spuse ea. ÃŽntre timp, ploaia aproape că se oprise. Terry răsuci cheia în contact. — Dar tot nu-mi vine să cred că sîntem prieteni de doi ani È™i nu mi-ai spus că ai o soră geamănă, declară el. Se uită în oglinda retrovizoare, semnaliză È™i se încadră la loc pe drum, în direcÈ›ia spărturii dintre nori È™i a soarelui È™ovăielnic ale cărui raze aruncau o lumină palidă. A doua zi după lunga discuÈ›ie cu Robert, într-o după-amiază caldă dar vîntoasă de vineri, Sarah intrase la Cafe Valladon È™i o zărise pe Veronica stînd cu alte trei femei; se oprise în prag, neÈ™tiind ce să facă mai departe; o văzuse pe Veronica desprinzîndu-se de grup È™i apropiindu-se de ea, cu faÈ›a luminată de un zîmbet de recunoaÈ™tere È™i de bun-venit; simÈ›isc atingerea unei mîini pe braÈ› È™i se trezise condusă la o masă liberă, unde se părea că aveau să poarte o discuÈ›ie între patru ochi. Scosese cărÈ›ile din ruesacul de pînză È™i explicase că nu reuÈ™ise să treacă prin toate; Veronica se scuzase pentru că i le pusese în braÈ›e în felul acela È™i pentru că dăduse de înÈ›eles că, în anumite direcÈ›ii, mai avea mult de citit; fusese o mojicie, dar de fapt recursese la o asemenea stratagemă ca să fie sigură că avea s-o mai vadă. Se dusese în spatele tejghelei È™i adusese două cafele (Slattery remarcîndu-se printr-una dintre acele absenÈ›e prelungite È™i misterioase, care păreau să afecteze atît de puÈ›in bunul mers al lucrurilor în local). Iar apoi începuseră să stea de vorbă. Sarah o sunase din nou pe Veronica a doua zi. Cele două luaseră masa împreună, apoi se duseseră seara tîrziu la un film, iar Sarah pierduse ultimul autobuz spre casă; în dimineaÈ›a următoare, se trezise într-un sac de dormit, în camera din campus a Veronicăi. Iar în cealaltă dimineață făcuse ochi în patul ei. Sunetul care o trezise fusese un declic: cineva dăduse drumul unui casetofon portabil. Sarah mai moțăise pe parcursul primelor minute de bandă, după care se deÈ™teptase complet È™i începuse să cerceteze din ochi împrejurimile în timpul unui cîntec al lui Billie Holiday: I've got those Monday blues Straight through Sunday blues — Ia spune, aÈ™a e? întrebase Veronica, aÈ™ezată pe marginea patului. — Ce să fie? — Voiam să È™tiu dacă te-ncearcă tristeÈ›ea zilelor de luni. — E luni? Sarah se ridicase neliniÈ™tită în capul oaselor È™i se uitase la ceasul de pe noptieră. Era zece È™i un sfert. — Drace, aveam curs la nouă jumate. —Ai ochii grei de somn. Veronica încercase să-i atingă ochii uÈ™or cu arătătorul, dar Sarah tresărise È™i se vîrîse la loc sub plapumă. — Fac pariu că È›i-ar prinde bine o cafea. — Mm, cum să nu ! — Și mie, spusese Veronica, numai că din păcate am băut-o ieri pe toată. Se ridicase È™i se întinsese, lăsînd să i se ghicească trupul puternic È™i vînos sub un tricou lung, care îi ajungea pînă sub genunchi. — Oricum, cred c-ar trebui să băgăm ceva la stomac la Jonah's. Cafea, micul dejun, tot tacîmul. Ce zici? Micul dejun nu se mai servea după zece È™i jumătate, aÈ™a că se îmbrăcaseră repede, sosiseră la timp È™i fuseseră răsplătite cu un mic dejun compus din jambon, ciuperci È™i niÈ™te porÈ›ii mari de ouă jumări în curs de solidificare. Flămîndă, Veronica își înfulecase porÈ›ia, după care începuse să înfigă furculiÈ›a în moviliÈ›a cauciucată de jumări de care Sarah - care stătea încordată în faÈ›a ei È™i părea întrucîtva consternată - nu se atinsese. Nici una dintre ele nu fusese prea vorbăreață, cel puÈ›in pînă cînd la masă li se alăturase timp de cîteva minute o studentă la istorie pe nume Lynne, dar chiar È™i atunci singura care vorbise fusese Veronica. Sarah se jucase cu pliculeÈ›ul de zahăr, împingînd tot conÈ›inutul spre partea de jos È™i împăturind plicul în două, iar apoi apucîndu-l de la celălalt capăt È™i repetînd procedeul, pînă cînd pliculeÈ›ul se rupsese, iar zahărul se îm-prăștiase peste resturile micului ei dejun. — Eram sigură c-o să se întîmple asta, spusese Veronica. ÃŽntre timp, Lynne plecase. — ÃŽmi pare rău, se scuzase Sarah rîzînd. Un obicei prost. ÃŽÈ™i trecuse o mînă prin păr, apucînd un smoc È™i trăgînd uÈ™or de el. ÃŽncă un truc; un gest care izbutise deja să-l farmece pe Robert. Iar acum iată că È™i Veronica îl sesizase pentru prima oară. — Ce vrei să faci azi? întrebase ea. — Nu È™tiu, răspunsese Sarah cu o voce stinsă. Drept să-È›i spun, mă simt cam ciudat. — Am observat. — Atîta doar că... tot ce e... Sarah își îndreptase privirea spre masa alăturată. DeÈ™i restaurantul era aproape gol, trei studenÈ›i preferaseră să se aÈ™eze acolo È™i tocmai începuseră o discuÈ›ie fragmentată, fără cap È™i fără coadă. — E foarte jenant, dar... È›ii minte ce È›i-am spus ieri despre ce visez? (Oare chiar îi povestise acest lucru Veronicăi, deÈ™i o cunoÈ™tea doar de cîteva zile?) Despre cît de vii sînt uneori visele astea? Veronica dăduse din cap. — Ei bine, azi-noapte te-am visat pe tine. — Pe mine? — Pe noi două. Sarah se mai uitase o dată la cei trei studenÈ›i. AceÈ™tia molfăiau niÈ™te batoane de Kit-Kat È™i nu scoteau un cuvînt. — Eram... — Da? făcuse Veronica. — ...împreună în pat. Veronica ridicase din umeri. — Mi se pare o chestie destul de nevinovată. E singurul motiv pentru care ai figura asta chinuită? — Știi cum e după ce-ai visat pe cineva, spusese Sarah. A doua zi nu-l mai vezi cu aceiaÈ™i ochi. — Asta aÈ™a e, întărise Veronica. Mai ales dacă-i vorba de un vis erotic, din cîte È™tiu. — Păi tocmai, rostise Sarah aproape È™optit. — Cum adică, „tocmai"? — Adică... „tocmai". — Ai avut un vis erotic, asta vrei să-mi spui? Sarah dăduse din cap, după care spusese (cu un glas mai discret decît o È™oaptă): — AÈ™ vrea să se care janghinele astea. — Ce te face să crezi c-a fost un vis? o descususe Veronica. — Sînt sigură că-s atenÈ›i la ce vorbim. — Tu, în schimb, e clar că nu eÈ™ti. Sarah se uitase la ea, cu ochii din ce în ce mai mari. ÃŽntr-un tîrziu, desluÈ™ise sensul real al întrebării ei, iar urmările sale deveniseră dintr-o dată È™ocant de limpezi, chiar în timp ce o auzea repetată: — Ce te face să crezi c-a fost un vis? Următoarele cuvinte ale lui Sarah fuseseră rostite foarte încet: — Știu c-a fost. lar apoi È™i mai încet: — Sînt sigură c-a fost. Veronica surîsese È™i clătinase din cap. După care spusese: — Cred c-o să mă îndrăgostesc de tine, Sarah. La ora două în după-amiaza aceea, Terry intră în biroul gol al docto- rului Dudden È™i — fără permisiunea sau È™tirea lui - îi deconectă eficient telefonul. ÃŽn locul lui își conectă computerul PowerBook È™i apăsă pe tasta de trimitere, declanșînd astfel o serie rapidă, dar complexă, de evenimen- te. Transformată din date binare în semnale analoage, cronica lui de film fu propulsată prin intermediul liniilor telefonice de către curentul electric, iar după cîteva secunde poposi în secÈ›ia culturală a ziarului, unde un fax o reconverti în informaÈ›ii digitale È™i o introduse într-o imprimantă pentru a fi reconstituită pe suport de hîrtie. Supusă în această formă atenÈ›iei È™efului de la secÈ›ia culturală, recenzia fu parcursă rapid, însoÈ›ită de cîteva chicoteli È™i avizată favorabil, în aÈ™a fel încît în dimineaÈ›a următoare să se poată bucura eventual de interesul pasager al unui cititor din douăzeci, dintre cei 400.000 cîți număra în totalitate ziarul, unul dintre ei fiind de data asta Sarah, care adormi în timp ce încerca să citească pînă la capăt cronica lui Terry în cancelarie, pe durata pauzei de dimineață. Cînd o cuprinse somnolenÈ›a, ea o simÈ›i ca atare, dar nu avu cum s-o împiedice. Cuvintele îi jucau în faÈ›a ochilor, cînd limpezindu-se, cînd devenind ceÈ›oase. ÃŽÈ™i impuse să se concentreze, însă degeaba. ÃŽÈ™i simÈ›ea pleoapele grele, din ce în ce mai grele... Catherine îi dădu deÈ™teptarea după zece minute, scuturînd-o uÈ™or de umăr È™i spunîndu-i: — Sarah, trezeÈ™te-te. Pauza e aproape gata. — Am adormit? Ah, la dracu'! Sarah se ridică din scaun È™i își miji ochii prin încăpere. ToÈ›i colegii ei se pregăteau de plecare; de data asta nici soneria de intrare n-o trezise. ÃŽi strigă lui Norman (un student aflat în practică pedagogică, în vîrstă de vreo douăzeci È™i ceva de ani, cu o expresie destul de agitată), în timp ce acesta ieÈ™ea pe ușă: — Vin È™i eu imediat, bine? — Da, sigur. — Peste vreo douăzeci de minute. Probabil că mă crede foarte ciudată, își spuse ea, deschizîndu-È™i flaconul de mazindol È™i înghiÈ›ind două pastile. Oricum, prea politicos sau prea speriat ca să spună ceva. După ce nu mai rămase nimeni în cancelarie, își mai umplu o dată ceaÈ™ca de cafea si apoi reuÈ™i treptat, cu eforturi, să-È™i aducă aminte ce citise în ziar. Era o cronică de film a lui Terry. Era ciudat că primea în continuare aceste reactualizări săptămînale ale părerilor lui critice, deÈ™i în realitate trecuseră peste zece ani de cînd nu-l mai văzuse. Din legăturile superficiale pe care le stabillse cu stilul lui gazetăresc, Sarah alcătui un tablou surprinzător de complet: îi cunoÈ™tea gusturile în mate-rie de muzică È™i filme, È™tia că trăia tot la Londra, își imagina cum arăta viaÈ›a lui socială È™i chiar se aventura să-i aproximeze venitul în limite rezonabile (cîștiga de trei ori mai mult ca ea? De patru?). Cu toate acestea, mai mult ca sigur că pentru el Sarah dispăruse definitiv. Se gîndea vreodată la fosta lui prietenă? se întrebă ea. ÃŽÈ™i mai amintea de vremurile cînd stătuseră în acelaÈ™i apartament, după absolvire? I se întîmpla să se întrebe ce se alesese de ea? Nu că ar fi avut mare importanță. Nu că ar fi contat cine È™tie ce. Se uită din nou la recenzie È™i nu reuÈ™i să-È™i aducă aminte cît de mult citise. Răsfoind-o acum, i se păru mai inteligibilă decît majoritatea textelor în cascadă ale lui Terry. Cel puÈ›in tonul general părea entuziast. „DistracÈ›ie pentru toată familia", aÈ™a suna concluzia lui (deloc originală), iar citind aceste cuvinte Sarah își îngădui un zîmbet discret È™i amar. Mă rog, își zise ea, toate bune È™i frumoase pentru cei care au familii. Dar cu noi, ceilalÈ›i, cum rămîne? Aceasta era o zonă în care propriile gînduri păreau s-o ademenească tot mai des în ultima vreme, aÈ™a că se hotărî să scape imediat. Aruncînd ziarul cît colo, întinse mîna spre un teanc înalt È™i instabil de mape È™i scoase o mînă de formulare de evaluare de nivelul doi - unul dintre numeroasele derivate administrative ale Programei NaÈ›ionale - iar acestea îi solicitară atenÈ›ia o vreme, pînă cînd trebui să vadă cum se descurca Norman la ora de engleză pe care o È›inea. Făcu acest lucru cu o anumită presimÈ›ire de rău augur, căci Norman stîrnea în ea un amestec complicat de amuzament È™i compasiune. Spre lauda lui, era entuziast, avea o fire deschisă È™i părea să nutrească un interes sincer pentru ceea ce făceau copiii (ceea ce, din păcate, nu se traducea nici pe departe într-o punte de legătură cu ei). ÃŽnsă era primejdios de naiv, iar pentru cineva atît de tînăr, metodele lui pedagogice păreau ciudat de demodate. Cu toate acestea, Sarah È™tia că la acest capitol era uÈ™or să critici: atmosfera din clasă se schimbase atît de mult în cei unsprezece ani de cînd preda, încît se cutremura doar gîndindu-se cum s-ar fi comportat ea însăși dacă ar fi început acum. ÃŽn fond, îi admira pe toÈ›i cei dispuÈ™i să facă o încercare. Ora de ieri, din care urmărise doar ultimele zece minute, fusese în general o brambureală. Conform unei dispoziÈ›ii a ministerului, care spunea că elevii trebuiau familiarizaÈ›i cu „poezia clasică", Norman încercase să discute în clasă poemul „Du-te È™i prinde steaua căzătoare" de John Donne, ceea ce lui Sarah i se păruse o tentativă mult prea ambiÈ›ioasă pentru niÈ™te copii de nouă sau zece ani. ReacÈ›ia iniÈ›ială de plictiseală cruntă se transformase, încă înainte de intrarea ei în clasă, într-un haos È™i o hlizeală incontrolabile. Ca de obicei, năzdrăvanul principal fusese un băieÈ›el pe nume Andy Ellis, care, cînd i se ceruse să comenteze versul „Învață-mă să le-aud pe sirene cîntînd", spusese că îi amintea de titlul unui film pe care îl închiriase nu de mult de la un centru de casete video împreună cu un prieten, fiindcă auziseră că era cu lesbiene. Nebăgînd în seamă strădaniile lui Norman de a schimba subiectul, băiatul explicase în continuare că experienÈ›a fusese profund decepÈ›ionantă, dată fiind sărăcia filmului în materie de „trosneală a fetelor", potrivit propriei formule dezarmant de fruste. Asta dusese la o discuÈ›ie însufleÈ›ită între membrii de sex bărbătesc ai clasei, nu despre imagistica marină a lui Donne, ci despre posibilitatea de a surprinde un smoc din părul pubian al lui Sharon Stone în caseta cu Instinct primar, printr-o folosire abilă a stop-cadrului. La sfirÈ™itul orei, Norman ceruse fiecărui elev - foarte imprudent, după părerea lui Sarah - să scrie o poezie despre stele È™i s-o aducă la È™coală a doua zi. ÃŽn clasă era deja gălăgie la sosirea ei, chiar dacă lucrurile se mai liniÈ™tiră niÈ›el cînd își făcu apariÈ›ia È™i se îndreptă spre o bancă liberă din ultimul rînd. Chiar È™i aÈ™a, lui Sarah i se păru că fiecare poezie era însoÈ›ită de hohote tot mai mari, iar una dintre fete - Melanie IIarris - trebui să facă eforturi evidente ca să-È™i stăpînească lacrimile. După intra-rea lui Sarah, se mai dădu citire cîtorva încercări mediocre, pe fundalul unor rîsete È™i chicoteli constante, dar gestionabile, iar apoi îi veni rîndul lui Andy Ellis. ÃŽncă de la primul vers din poezia lui Andy - Cască bine clăpăuga, bulangiu nenorocit - în mintea lui Sarah, dacă nu È™i a altora, se declanșă cel dintîi semnal de alarmă. Dacă ar fi fost după ea, probabil că ar fi intervenit chiar atunci, numai că Norman părea să fi căzut pradă unei tăceri oripilate È™i lăsă recitarea să curgă neîntreruptă. Cască bine clăpăuga, bulangiu nenorocit, Ștoarfa mea nu-i pentru tine, cum te-am prins, cum te-am pîrlit. Ies pe stradă, iau o bîtă dup-un tur prin magazine, Și cînd te găsesc acasă, te bat de te caci pe tine. Stele verzi o să vezi, bulangiu nenorocit, Stele verzi o să vezi, bulangiu nenorocit. Te ginesc printre cearÈ™afuri, o omor pe piÈ›ipoancă, ÃŽmi scot Uzi-ul din haină È™i-i bag plumb în fofoloancă, Pe-urmă-È›i fac È™i È›ie felul, doar È™tii bine că-i belea, N-are nimeni voie, frate, s-o fută pe curva mea. Stele verzi o să vezi, bulangiu nenorocit, Stele verzi o să vezi, bulangiu nenorocit. ÃŽn timp ce o parte din elevi îl priveau cu gura căscată, cu priviri fie de o teamă respectuoasă, fie de uimire, Andy fu răsplătit cu ovaÈ›ii zgomotoa- se de majoritatea băieÈ›ilor È™i chiar de una sau două fete. Sarah nu își putu reprima un interes profesional, în ciuda stînjenelii ei tot mai pronunÈ›ate, văzînd că reacÈ›iile în faÈ›a acestei poezii păreau să se grupeze mai degrabă în funcÈ›ie de sex decît de rasă. Andy însuÈ™i venea dintr-o familie (destul de înstărită) de albi, motiv pentru care, fu de părere Sarah, eforturile lui de a imita stilul „gangsta rap" erau demne de laudă; de asemenea, îi plăcu inventivitatea -tipică, de altminteri - cu ajutorul căreia reuÈ™ise să insereze motivul stelei. BineînÈ›eles, n-ar fi spus cu voce tare nimic din toate astea: dacă ar fi trebuit să rezolve ea situatia, i-ar fi cerut să rămînă la o discuÈ›ie între patru ochi după oră È™i ar fi trecut rapid la următorul elev. Pe de altă parte, Norman părea hotărît, o dată recăpătat graiul, să intre È™i mai mult la apă. — A fost foarte interesant, Andy, spuse el după ce tămbălăul se mai domolise, dar mă întreb dacă ai înÈ›eles cu adevărat ce-ai scris. — Sigur c-am înÈ›eles. — Da, È™i noi am înÈ›eles, domnule, zise un al doilea băiat. — Am înÈ›eles fiecare cuvinÈ›el, domnule, adăugă un al treilea. (Sarah rezistă tentaÈ›iei de a-È™i îngropa faÈ›a în mîini. Știa că elevii li se adresau profesorilor cu „domnule" doar cînd atmosfera era extrem de negativă.) — E vreun cuvînt pe care nu-l înÈ›elegeÈ›i dumneavoastră, domnule? — ȘtiÈ›i ce-i aia fofoloancă, domnule? — Normal că nu È™tie. Nici măcar n-a văzut Instinct primar. — Gata! strigă Norman, încercînd să acopere rîsetele. Această aÈ™a-zisă „poezie" a ta, Andy, e doar un potpuriu de măscări. —Vă rog, domnule, spuse un elev, ridicînd mîna, nu È™tiu ce-i acela potpuriu. Norman nu-l băgă în seamă. — E doar o aiureală porcoasă, nu-i aÈ™a, fără rimă È™i fără sens. — De rimat, rimează, îl corectă Andy. Plus că are È™i subiect, la fel ca poezia pe care ne-aÈ›i pus s-o citim ieri. — Subiect, ai? Ei bine, eu unul nu l-am remarcat. — UitaÈ›i care e, domnule, interveni băiatul care stătea lîngă Andy. Individu' ăsta negru s-a ofticat tare pe prietenu' lui, aÈ™a c-o să-l omoare. — Exact, domnule. Și pe femeie. — Fiindcă e-o curvă fără pereche, domnule. — Gura! Să nu vă mai aud pe nici unul, se răsti Norman, revenind la Andy: Ai scris-o din capul tău? — Da, domnule. — Aiurea. Cum ai fi putut scorni aÈ™a ceva? — Păi, ascult mult rap È™i de-aici mi-a venit ideea. De la Onyx, M.C. Ren È™i The Notorious B.I.G. DomniÈ™oara Tudor a spus că e bine să fim deschiÈ™i la influenÈ›ele altor culturi È™i tradiÈ›ii. Norman îi aruncă lui Sarah o privire care era pe jumătate o acuzaÈ›ie, pe jumătate un apel disperat. Ea îi răspunse cu un surîs blînd. — Și oricum, continuă Andy, ieri ne-aÈ›i zis că Pulp È™i Oasis au scris poezii. — Păi da, dar... — Și-atunci care-ar fi diferenÈ›a, domnule? Nu cumva fiindcă cei de la Onyx sînt negri, nu? — Doar n-oÈ›i fi rasist, domnule, ce ziceÈ›i? Dumnezeule, băieÈ›ii ăștia sînt tari de tot, își spuse Sarah. PreÈ› de o clipă, aproape că fu mîndră de ei. — Bun. Gata. Norman se făcuse alb ca varul È™i începuseră să-i tremure buzele. — Andy, vreau să stăm de vorbă după oră. Acum chiar c-ai dat de bucluc. Habar n-ai cît de rău. lar ceilalÈ›i, tăceÈ›i în p... tăceÈ›i din gură, se zborÈ™i el cînd clasa hohoti din nou, È™i ascultaÈ›i poezia următoare. Să nu mai prind pe unul că scoate-o vorbă pînă sună. S-a înÈ›eles? Restabilirea ordinii fu superficială, iar temerile lui Sarah se dublară cînd Norman o alese pe Alison Hill să citească mai departe. Fata era cea mai mică din clasă, fiind o elevă eminamente retrasă È™i tăcută. Acum, după recitalul de obrăznicii al lui Andy, vocea ei păru mai stinsă, mai timidă È™i mai monotonă ca niciodată. — Poezia mea are titlul „Găuri în cer", declamă ea în viteză. Cînd mor, stelele se transformă în niÈ™te găuri negre. Un astrolog se uita la trei stele de pe cer. Prin telescop. Erau o stea mică È™i două mari. Una dintre stelele mari a murit È™i s-a transformat într-o gaură neagră. Celelalte două stele erau foarte singure. Nu mai existau alte stele pe cîteva milioane de kilometri. Doar aer negru È™i cer pustiu. ÃŽmi pare rău pentru cele două stele singuratice, a spus astrologul. Dar era prea departe ca să poată face ceva. AÈ™a că au rămas amîndouă pe cer, triste din cale-afară, È™i chiar dacă uneori mai străluceau, întunericul È™i pustietatea le făceau să fie foarte speriate. Se lăsă o tăcere semirespectuoasă. Unul dintre băieÈ›i aplaudă sarcastic. — Foarte bine, Alison, spuse Norman. De toată isprava. TotuÈ™i, am observat o mică greÈ™eală. A mai sesizat-o cineva? Nu se oferi nimeni. — Ei bine, ai spus că bărbatul care se uita prin telescop era astrolog. Cred că de fapt ai vrut să spui astronom. — Care-i diferenÈ›a? întrebă cineva. — Păi, e foarte importantă. Norman scrise cele două cuvinte pe tablă È™i se întoarse spre clasă, afișînd o expresie mulÈ›umită. — VedeÈ›i voi, există doar două litere schimbate la aceste cuvinte, dar sensul lor este complet diferit. Astronomul este un savant serios, care își petrece timpul uitîndu-se prin telescop È™i prin alte instrumente È™timÈ›ifice ca să descopere tot felul de lucruri despre stele, pe cînd astrologul este o persoană uÈ™uratică È™i superstiÈ›ioasă, care doar se preface că studiază stelele, dar de fapt alcătuieÈ™te horoscoape È™i alte prostii. Sarah detectă încă o schimbare iminentă a atmosferei. Alison părea să nu mai fie atentă la ce spunea Norman: pe chip i se întipărise o expresie apatică, rătăcită, iar pentru o fracÈ›iune de secundă Sarah avu sentimentul că desluÈ™ea în ea reflectarea È™tearsă a unei alte feÈ›e, a unei figuri fără nume din trecut. (Poate că de vină erau gura pe care È™i-o È›inea uÈ™or strîmb È™i felul neglijent în care își muÈ™ca buza de jos.) ÃŽntre timp, restul clasei își recăpătase apetitul pentru răutăți. — VreÈ›i să spuneÈ›i că horoscoapele nu sînt serioase, domnule? — ÃŽntocmai. — Dar apar în ziare. — Nu trebuie să vă luaÈ›i după tot ce scrie în ziare. — Cred că se pot afla multe lucruri despre oameni dacă le È™tii zodia, spuse una dintre fete. — AÈ™a e. Dumneavoastră în ce zodie sînteÈ›i, domnule? — Pariu că sînteÈ›i leu, nu, domnule? Cică leii sînt foarte puternici È™i stăpîni pe situaÈ›ie. — Are scorpionul ascendent în Uranus, sau pur È™i simplu aÈ™a ne stau pantalonii? După terminarea orei, Sarah È™i Norman străbătură împreună terenul de sport, îndreptîndu-se spre sala de mese. Ea nu-i vorbi foarte mult despre lecÈ›ie, mulÈ›umindu-se să emită sunete vag liniÈ™titoare È™i să-i comunice aluziv că nu făcuse o alegere prea fericită cu o zi în urmă, cînd se oprise asupra poeziei lui Donne. Studentul se resimÈ›ea puternic în urma acestei experienÈ›e; îndeosebi acuzaÈ›ia de rasism îl È™ocase profund. — Au încercat să te enerveze, atîta tot, spuse Sarah. Norman se opri din mers È™i se uită la ea. Soarele încălzea vesel terenul de sport, iar ochii lui se îngustară involuntar cînd o întrebă: — CredeÈ›i? Sarah dădu din cap. ÃŽÈ™i trecu o mînă prin păr - părul des, cărunt È™i lung pînă aproape de umeri, de care Norman era deja fascinat - È™i sfirÈ™i fără să-È™i dea seama (fiindcă nu conÈ™tientizase niciodată gestul) prin a prinde un smoc È™i a trage uÈ™or de el. — Te descurci foarte bine. Serios, spuse ea È™i rîse. Am trecut cu toÈ›ii prin asta, să È™tii. Cînd mă gîndesc la prima mea oră de practică pedagogică... Mai făcură cîțiva paÈ™i. — Apropo, am o scrisoare pentru dumneavoastră, zise Norman. E în servieta din cancelarie. Presupunerea imediată a lui Sarah fu că era vorba de o scrisoare pe care o compusese el însuÈ™i, că avea să-i spună ceva, să-i facă o declaraÈ›ie prea însemnată pentru a fi formulată prin viu grai. ÃŽncercă o imensă uÈ™urare cînd el adăugă: — E de la o fată de la colegiu care susÈ›ine că vă cunoaÈ™te. Vorbeam despre dumneavoastră cu niÈ™te prieteni, iar fata asta - pe care nici măcar n-o È™tiu foarte bine - a zis că v-a cunoscut cu ani în urmă, pe cînd eraÈ›i studentă. UÈ™urarea făcu loc nedumeririi. — PuÈ›in probabil. La ora asta, toate prietenele mele din studenÈ›ie au trecut de treizeci de ani. Cîți ani are? — A, cred că douăzeci, nu mai mult. o cheamă Ruby. Ruby Sharp. Fu rîndul lui Sarah să se oprească din mers. Ajunseseră aproape de intrarea în sala de mese, iar copiii se strecurau pe lîngă ei cîte doi sau în grupuri mai mari, tîrșîindu-È™i picioarele cu un aer melancolic. — Da, chiar am cunoscut o fată pe care-o chema Ruby, spuse ea. Nu foarte bine, dar... È™tiu despre cine vorbeÈ™ti. E nemaipomenit. Pe chip îi apăru un zîmbet, È™i preÈ› de cîteva clipe nu mai văzu faÈ›ada de cărămidă a clădirii laboratoarelor, ci un lucru mult mai puÈ›in tangibil: o față palidă, ca de copil, o claie de păr roÈ™cat, o plajă... o săgetă fiorul dureros al aducerii-aminte È™i își simÈ›i gîtul uscat cînd îl întrebă pe Norman: — lar acum stă în Londra, aÈ™a-i? Nu se pregăteÈ™te să ajungă tot profesoară? — De fapt, cred că e la biologie. Norman îi deschise uÈ™a È™i imediat după aceea fură amîndoi asaltaÈ›i de umiditatea È™i de hărmălaia sălii de mese. — Dar locuieÈ™te la acelaÈ™i etaj cu o prietenă È™i aÈ™a am ajuns să... Mă rog, la un moment dat a venit vorba de dumneavoastră... Lui Sarah îi veni foarte greu să stea de vorbă cu Norman în timpul prînzului. Pomenirea numelui lui Ruby după toÈ›i aceÈ™ti ani îi trezise o sumedenie de emoÈ›ii, nu toate plăcute. Și totuÈ™i, zău că nu avea de ce să fie tulburată: dacă proceda cu tact, nu avea ce să i se întîmple cînd i se amintea de domnul È™i doamna Sharp, îngrijitorii de la Ashdown, È™i de fetiÈ›a roÈ™covană de care îi cereau uneori să aibă grijă în timpul zilei, cînd mama ei era la lucru. După-amiezele acelea petrecute sus cu Veronica È™i Ruby, jucînd cărÈ›i sau scrabble; ziua de pe plajă în compania lui Robert... Da, vrînd-nevrînd gîndurile i se întorceau la Robert, È™i de fiecare dată cînd se întîmpla asta, lui Sarah îi era ciudă pe ea însăși. Trecuseră doisprezece ani, doisprezece ani de cînd îl văzuse ultima dată (nu punea la socoteală cea din urmă întîlnire cu iz de farsă de la Ashdown, deÈ™i în felul ei o făcuse să sufere cel mai mult), dar chiar È™i acum, trebuia doar să i se amintească de el - un amănunt cît de mic È™i de întîmplător - pentru ca durerea de altădată să năvălească imediat la suprafață. O durere pe care nici trecerea timpului, nici lunile acelea istovitoare de È™edinÈ›e psihiatrice (care, că veni vorba, însemnaseră doar bani aruncaÈ›i pe fereastră) nu reuÈ™iseră vreodată s-o atenueze. ÃŽÈ™i spuse că împlinise treizeci È™i cinci de ani. Nu avea copii. Era divorÈ›ată. Oare nu venise vremea să dea definitiv uitării prietenia aceea îndepărtată, scurtă È™i nu foarte semnificativă? Șirul gîndurilor îi fu întrerupt de Norman, care o rugă să-i dea sosul de roÈ™ii. Se uită cu o fascinaÈ›ie inconÈ™tientă, în timp ce studentul îl amesteca virtos în piureul apos È™i subÈ›ire. Ruby făcuse tot posibilul ca scrisoarea să fie concisă È™i politicoasă. Nu È™tia cum avea să reacÈ›ioneze Sarah văzîndu-se abordată de o persoană atît de tînără, pe care o cunoscuse atît de superficial, cu atît de mult timp în urmă. Era aproape ca È™i cum i-ar fi scris unui străin. Accentuă cu grijă că doar amintirea bunătății manifestate atunci de Sarah la adresa ei È™i auzirea, printr-o stranie coincidență, a numelui său în gura lui Norman o îndemnaseră să o caute. Nu-i scrisese din nici un alt motiv È™i nu avea defel intenÈ›ii ascunse. Chiar È™i aÈ™a, însă, nu prea spera să primească răspuns. Numai că Sarah fu încîntată de scrisoare È™i în aceeaÈ™i după-amiază îi trimise un bilet prin Norman, dîndu-i numărul de telefon È™i sugerîndu-i să se întîlnească È™i eventual să ia masa la un local. AÈ™a se explica faptul că, după doar cîteva zile, într-o seară de luni, Ruby se îndrepta spre North London, croindu-È™i apoi drum spre casa lui Sarah pe niÈ™te străzi necunoscute È™i È›inînd în mînă un petic de hîrtie pe care se afla o adresă scrisă cu creionul. Casa era uÈ™or de găsit, fiind prima de pe strada pe care intrai după ce coteai la ieÈ™irea din staÈ›ia de metrou. Era un imobil mic, elegant, cu acoperiÈ™ orizontal; avea două etaje È™i subsol, iar bovindoul de la intrare era decorat cu iederă È™i tufe de salvie. Ruby ajunse cu zece minute mai devreme, aÈ™a că trecu prin dreptul casei È™i mai urcă pe deal cîteva sute de metri, savurînd strălucirea soarelui de la sfirÈ™itul după-amiezei È™i vaga promisiune a unei aventuri modeste, prilejuită de vizitarea acestei părÈ›i noi a Londrei, atît de diferită de zona aglomerată, dar monotonă, în care era situată clădirea unde locuia ea. ÃŽi plăceau îngustimea È™i pantele abrupte ale străzilor, casele înalte, trotuarele străjuite de pomi È™i sentimentul că traficul era È›inut la respect. Pe drum se aflau puÈ›ine maÈ™ini particulare, iar autobuzele È™i taxiurile lipseau cu desăvîrÈ™ire. Era aproape liniÈ™te. LiniÈ™tea aceasta se păstră È™i pe durata primelor secunde de după revederea lui Ruby cu Sarah. Nici una dintre femei nu părea în stare să vorbească. — Dumnezeule, chiar tu eÈ™ti, spuse într-un tîrziu Sarah, care își explică nesiguranÈ›a iniÈ›ială adăugînd : Ai părul... — A, rîse Ruby, atingîndu-È™i podoaba capilară, ca È™i cum ar fi uitat pentru cîteva clipe că era acolo. Da, fireÈ™te. o mică schimbare de imagine. Odinioară părul lui Ruby fusese roÈ™u ca para focului. Acum îi ajungea la umeri, era negru, fin È™i pieptănat cu grijă. — L-am vopsit acum un an, zise ea. Oamenilor nu prea le plac roÈ™catele, habar n-am de ce. Am observat pur È™i simplu. Al tău arată grozav, adăugă ea repede. ÃŽmi place părul cărunt cînd e purtat în felul ăsta. Cînd nu trebuie cănit. Sarah zîmbi È™i îi spuse: — Păi, intră. Apoi izbucniră amîndouă într-un rîs încîntat È™i se îmbrățiÈ™ară. Sarah se uitase la È™tirile de pe Channel 4. Acum dădu televizorul încet È™i se duse să ia o sticlă de Frascati din frigider. Ruby se aÈ™eză pe canapea în faÈ›a televizorului, însă descoperi că nu își găsea locul. ÃŽncepu să se uite prin camera de zi care se întindea cît era casa de lungă È™i avea decoraÈ›iuni interioare neutre, în nuanÈ›e de crem È™i alb. Mobila era insuficientă pentru ocuparea întregului spaÈ›iu disponibil. Grădina din față È™i cea din spate erau mici, obiÈ™nuite È™i bine întreÈ›inute, iar casa în sine părea curată È™i atrăgătoare, dar Ruby avu impresia că era neînsu- fleÈ›ită. Se aÈ™teptase la altceva. —Am fost foarte mirată cînd am primit scrisoarca de la tine, începu Sarah. Se aÈ™eză în faÈ›a lui Ruby È™i se aplecă înainte în fotoliu, tremurînd uÈ™or È™i simÈ›indu-se inexplicabil de stingheră. — M-a surprins că È›i-ai adus aminte de mine È™i cu atît mai puÈ›in de nume. — Nu uit niciodată, zise Ruby. ReÈ›in o grămadă de lucruri. Sarah observă că televizorul îi distrăgea atenÈ›ia lui Ruby, aÈ™a că îl închise din telecomandă È™i puse un CD cu muzică de pian: Bill Evans, un cadou primit la cea de-a treia aniversare a căsătoriei de la Anthony (È™i unul dintre foarte puÈ›inele care îi plăcuseră). Se îndoia că era pe gustul lui Ruby, dar își spuse că putea contribui la destinderea atmosferei. — Alaltăieri am fost iar la Ashdown, declară tînăra pe nepusă masă. — Da? — Cum să-È›i zic, n-am vrut să intru. Am urcat pînă acolo È™i m-am uitat de afară, atîta tot. Nu mai e picior de student. Acum e un fel de clinică unde sînt trataÈ›i oamenii care au problerne... — ...cu somnul, da. Știu. — Aha. Cine È›i-a spus? — Medicul de familie. Sarah sorbi cîteva guri de vin. ÃŽÈ™i dădu seama că îl bea mult prea repede. — Mi-a propus să mă trimită È™i pe mine. — De ce? o descusu Ruby, sesizînd imediat că păruse prea directă. Daca nu te deranjează c-am întrebat... — Ei bine, spuse Sarah, dacă iÈ›i răspund la întrebarea asta, o să trebuiască să trecem imediat la povestea vieÈ›ii mele. Cred c-ar fi bine să mîncăm mai întîi, ce zici? — Tocmai asta vreau să aud de la tine, povestea vieÈ›ii, raspunse Ruby, urmînd-o către uÈ™a de la intrare. ÃŽn fond, nu te-am mai văzut de doiÈ™pe ani. — Dar de ce, Ruby? Ce importanță ar putea să aibă pentru tine? — Fiindcă de la tine am cîteva dintre cele mai frumoase amintiri, spuse ea simplu. Sarah se arătă foarte miÈ™cată de aceste cuvinte. — Da, zise ea. Au fost vremuri frumoase. ÃŽn timp ce intrau pe strada principală, întrebă: — Ai tăi cum o duc? — Tati a murit acum cîțiva ani... — Vai de mine... — ...dar mami e bine, foarte bine. Acum are o pensiune. Merseră destul de puÈ›in pînă la restaurantul care, fiind nou, părea să aibă anumite probleme tipice începutului. Cele două stabiliră că era destul de cald ca să stea afară È™i se văzură asediate de mai mulÈ›i ospătari care se întreceau să le ia comanda È™i care după aceea le aduseră primul fel cu o viteză îngrijorătoare. — Despre ce vorbeam? — Te pregăteai să-mi spui de unde aflaseÈ™i de Ashdown. lar asta însemna, chipurile, că trebuia să-mi înÈ™iri povestea vieÈ›ii. Sarah măcină niÈ™te piper, îl puse în supă È™i întrebă: — la să vedem, È™tii ce-i aia narcolepsie? — ÃŽn linii mari, da, răspunse Ruby surprinsă. E atunci cînd oamenii adorm mereu în timpul zilei, nu? — Cam aÈ™a ceva. Ei bine, o am È™i eu. — Aha, făcu Ruby, neÈ™tiind ce însemna concret acest lucru. ÃŽmi pare rău. E ceva grav? — Mă enervează, asta în mod sigur. — lar clinica te-ar fi... ajutat, aÈ™a-i? — Posibil, spuse Sarah, adăugînd ca să evite alte întrebări: N-am vrut să merg acolo din două motive. Unul a fost că nu-mi permit să plătesc atîția bani, iar lista de aÈ™tepta- re pentru cei fără asigurare e făcută pe aproape doi ani de-acum încolo. Al doilea, continuă ea, arborînd un zîmbet oarecum sever, al doilea e că, întîmplător, È™eful clinicii e un tip pe nume Gregory Dudden, cu care am fost colegă de studenÈ›ie. — Am priceput, spuse Ruby cu o ezitare în glas. — Gregory È™i cu mine... ne cunoaÈ™tem, explică Sarah. A fost prietenul meu o vreme. Primul prieten, de fapt. Știi cum e, una dintre relaÈ›iile alea între studenÈ›i, care par normale la momentul ăla, dar la care te gîndeÈ™ti după cîteva luni È™i-È›i vine să te-ntrebi... unde mi-o fi fost capul? Ruby continuă să dea din cap, deÈ™i explicaÈ›ia părea să vină din afara experienÈ›ei ei directe. — Bine, È™i faptul că eÈ™ti narcoleptică... ce înseamnă? ÃŽn ce fel te afectează? — S-a mai schimbat niÈ›el, cu timpul. Chestia cea mai rea e că dorm foarte prost noptea È™i adorm ziua, fără să mă pot abÈ›ine. Mi se întîmplă de aproape douăzeci de ani. Mai sînt È™i alte simptome, dar în ultima vreme parcă s-au mai îndreptat lucrurile. De pildă, cataplexia. —Adică...? — Adică, dacă rîd cu poftă sau mă emoÈ›ionez prea tare, îmi pierd din tonusul muscular. Rămîn conÈ™tientă, însă am un fel de slăbiciune. Simt cînd m-apucă, È™i tot nu pot să fac mmic. Mi se poate întîmpla din orice: furie, bucurie, nemulÈ›umire... — Pare să fie mai mult decît un simplu motiv de enervare, spuse Ruby. Habar n-am avut. — Asta e, rosti Sarah, încercînd să pară degajată, de-a lungul anilor am plătit o dată sau de două ori cu postul. Se presupune că de adormit în clasă adorm elevii, nu profesorul. Turnă din nou vin în pahare; pe al ei È™i-l golise, al lui Ruby era aproape plin. — Chestia e că abia acum trei ani a fost identificată. Pentru mulÈ›i generaliÈ™ti e o noutate. Primul doctor la care m-am dus s-a uitat pătrat la mine. M-a făcut să mă duc la un psihiatru. — Ce fel de psihiatru? — Un psihoterapeut lacanian. Ruby intră din nou în ceață. — Să nu-mi spui că te-au închis sau mai È™tiu eu ce. — Nu, da' de unde, zise Sarah, aparent amuzată de o asemenea idee. Presupun că n-a fost chiar pierdere de vreme. Măcar m-a făcut să pricep de ce nu-mi place să-mi atingă lumea ochii. — Ochii? — Da, sînt foarte sensibilă în privinÈ›a lor. ÃŽÈ™i împinse uÈ™or farfuria cu supa mîncată doar pe jumătate. — ÃŽmi pare rău, probabil că È›i-am făcut țăndări imaginea pe care-o aveai despre mine cînd erai mică. Cred că arăt ca un spectru de nevroze. — Nu, nici vorbă, mă... Ospătarul, care dăduse tîrcoale mesei lor, se apropie È™i luă farfuriile. Ruby aÈ™teptă să plece. — la să văd, ce-ar mai trebui să È™tiu despre tine? Te-ai măritat? — Cum să nu. Am bifat-o È™i pe asta. îl chema Anthony. Universitar. — Și? — A plecat. Mai de mult. Și-a găsit pe altcineva. — A! îmi pare rău, se trezi Ruby repetînd. Sarah ridică din umeri încă o dată. — Se mai întîmplă È™i din astea. — Știi, probabil c-am avut eu o idee fixă - una dintre iluziile copilăriei - dar am sperat mereu c-o să te măriÈ›i cu prietenul tău de la colegiu. — Cine anume? — Hai că È™tii. Robert. Rîsul lui Sarah fu scurt È™i forÈ›at. — Robert? N-a fost niciodată prietenul meu. — Nu? Dar atunci pe plajă... — Pe atunci aveam o relaÈ›ie cu altcineva. Cu o femeie, de fapt. O chema Veronica. Robert s-a aflat... întîmplător cu noi în ziua aia. Nici măcar nu-mi aduc aminte ce căuta acolo. E din ce în ce mai complicat, nu? întrebă Sarah, observînd expresia perplexă de pe chipul lui Ruby. — Nu sînt deloc È™ocată, spuse tînăra. Am la È™coală o prietenă bisexuală. Cel puÈ›in aÈ™a zice. — Nu prea cred în cuvîntul ăsta, declară Sarah. Și în general în cuvintele care încearcă să reducă un lucru complicat la o formulă. Pe lîngă asta, continuă ea, È™tergînd urmele de ruj lăsate pe marginea paharului, nu e vorba de sex. Sau, mă rog, nu pentru mine. Nu asta caut. E ciudat, toată lumea crede că în felul ăsta poÈ›i să optezi de două ori; numai că lucrurile nu prea stau chiar aÈ™a. — A mai fost cineva după Anthony? — Nu. Cred că Norman trage nădejde în direcÈ›ia asta, aÈ™a că s-ar putea ca în scurt timp să mai fac o încercare. — Chiar dacă spui că Robert È›i-a fost doar amic, zise Ruby încet, rar È™i alegîndu-È™i cuvintele cu mare grijă, cred că a È›inut mult la tine. ÃŽn ziua aia pe plajă mi-a spus niÈ™te lucruri... È™tiu că eram mică... dar tot le È›in minte... — Nu È™tiu de ce aduci vorba despre ceva care s-a întîmplat acum doisprezece ani, rosti ea, cu o voce brusc încordată. Þi-am spus, Robert a fost un simplu amic, nici mai mult, nici mai puÈ›in. Iar dacă a È›inut atît de mult la mine, de ce m-a aruncat ca pe-o măsea stricată imediat după ce-am absolvit? Ar mai fi avut È™i altele de spus pe această temă, dar Ruby arăta deja suficient de abătută. — Oricum, conchise ea pe un ton mai blînd, cum e cu putință să-È›i aduci aminte ce È›i-a spus atunci, după atîta amar de vreme? Aveai doar opt sau nouă ani. — N-o să uit ziua aia cît trăiesc, zise Ruby. Castelul ăla de nisip nemaipomenit pe care l-am construit împreună - l-am visat săptămîni în È™ir. — AÈ™a e... spuse Sarah È™i reîncepu să surîdă slab, pe măsură ce își aducea aminte. I-ai spus Omul Nisipurilor, nu? Amîndouă i-am zis aÈ™a cîtva timp, era secretul nostru. — Era o zi cu atîta soare È™i atît de liniÈ™tită. Cea mai frumoasă cu putință... Acum Ruby o privi È›intă pe Sarah, cu o expresie pe cît de sinceră, pe atît de entuziasmată. — Să È™tii că mi-am dorit dintotdeauna să vă răsplătesc. Pe amîndoi. — Nu te prosti. Ruby simÈ›i că întrecuse măsura, aÈ™a că o dădu pe glumă. — Unde mai pui că m-am ales cu o bicicletă. — Serios? — Nici asta nu mai È›ii minte? A fost unul dintre cele mai bune sfaturi pe care mi le-a dat cineva. Mi-ai spus cum puteam să-mi conving părinÈ›ii să-mi cumpere bicicletă. — Nu-mi amintesc. — Păi atunci, n-o să-È›i aduc nici eu aminte, mai spuse Ruby, luîndu-È™i o poză îmbufnată. ÃŽntre timp, li se făcuse foame din nou. După aducerea rapidă a felului întîi, ospătarii păreau să fi dispărut en masse,iar Sarah avu intuiÈ›ia înde- părtată a unei crize necunoscute care izbucnise în bucătăria localului. — Mă faci să mă simt bătrînă, Ruby, zise ea cu un suspin. — Eu? Bine, dar eÈ™ti înconjurată de puÈ™ti zi de zi - de ce tocmai eu? — Nu È™tiu... Fiindcă a trecut o groază de vreme de cînd te-am văzut ultima dată È™i te-ai schimbat foarte mult de-atunci. — Oricum, nu eÈ™ti bătrînă. Treizeci È™i cinci de ani nu înseamnă bătrîneÈ›e. — Mi s-a dus deja jumătate din viață. — Și urmează jumătatea mai bună. — Sper. — Vrei să fii profesoară mai departe? — Păi, cred că da, răspunsc Sarah fără prea mult entuziasm, în timp ce un ospătar cu un aer tracasat le aducea în fine un risotto cu ciuperci È™i o tagliatella cu pui, aÈ™ezîndu-le pe masă cu niÈ™te scuze de formă. DeÈ™i, sinceră să fiu, la ora asta e destul de greu. Jumătate dintre colegi fie că se pensionează înainte de termen, fie că se duc de două ori pe săptămînă la un psihiatru ca să-i scape de stres. Nici n-am apucat bine să ne dăm duhul punînd în practică un set de directive,că vine ministerul È™i ne obli- gă să facem cu totul altceva. Pierdem atîta timp cu inspecÈ›iile, caracteri- zările elevilor È™i ale colegilor, întocmirea bugetelor È™i tot felul de chichiÈ›e contabiliceÈ™ti, că aproape c-am uitat de ce am vrut să fiu profesoară. Ruby se uita la ea pe deasupra farfuriei cu risotto. Lui Sarah îi trecu prin cap că probabil nu făcea decît să-i ofere cea mai deprimantă seară din tinereÈ›ea ei. Jenată de acest gînd, se grăbi să adauge: — Și totuÈ™i, din cînd în cînd se mai întîmplă cîte ceva, se iveÈ™te o provocare nouă, È™i te trezeÈ™ti că-È›i spui: da, chiar vreau să fac meseria asta, chiar merită. Ca de pildă... mă rog, am acum o elevă la mine-n clasă... foarte tăcută È™i sfioasă - de multe ori timizii îți atrag atenÈ›ia - È™i am observat la ea un fel de... tristeÈ›e, un secret numai al ei. Iar faptul că È™tiu că sînt singura persoană care ar putea s-o înÈ›eleagă... Cînd se auzi făcîndu-È™i griji cu voce tare despre acest lucru, Sarah se simÈ›i ruÈ™inată pentru cît de mult acaparase din seara aceea ca să-È™i discute propriile probleme. — TotuÈ™i, Ruby, n-ar fi cazul să aflu È™i eu ceva despre tine? ÃŽnsă tînăra era pe cît de decisă, pe atît de abilă, È™i chiar dacă la început îi povesti cu dragă inimă despre prietenii de la colegiu È™i despre pensiunea cu vedere la mare a maică-sii, făcea ce făcea È™i aducea mereu discuÈ›ia la Sarah, la Ashdown È™i la ziua aceea petrecută pe plajă. Cît despre masă, după un timp abandonară orice speranță legată de desert, îi dădură ceva bani unuia dintre ospătarii atît de greu de prins È™i în cele din urmă părăsiră localul. După ce merseră pe jos pînă la staÈ›ia de metrou, luîndu-È™i un rămas-bun plin de cuvinte de recunoÈ™tință È™i promițîndu-È™i să È›ină legătura, Ruby mai puse o întrebare. — Narcolepsia asta a ta, spuse ea. Se poate vindeca, nu? Sarah clătină din cap. — Din păcate, nu. Dac-o ai, nu mai scapi de ea. Există niÈ™te medica- mente care atenuează simpto-mele È™i se pare că, pe măsură ce îmbătrî- neÈ™ti, e ceva mai bine. Cum È›i-am zis, cataplexia nu mai e atît de acută; în plus, mai era o chestie — visatul de dinaintea somnului - care se pare c-a dispărut de tot. — Asta ce mai era? Sarah își încrucișă braÈ›ele la piept È™i simÈ›i un fior rece. Era deja tîrziu È™i se făcuse frig. ÃŽi părea bine că o văzuse pe Ruby, însă nu voia să se mai gîndească la trecut; își dorea să fie acasă,singură, să pună din nou CD-ul cu muzică de pian, să termine vinul È™i să corecteze odată lucrările alea. — E greu de explicat, spuse ea, dar uneori aveam niÈ™te vise... atît de reale... Oare o cuprindeau nostalgiile È™i pentru asta? se întrebă ea, pe cînd se îndrepta grăbită spre casă. Și pentru faptul că la un moment dat fusese incapabilă să distingă între vise È™i amintiri? Era timpul să dea uitării vremurile de odinioară, zău aÈ™a; să se concentreze asupra provocărilor actuale. Se gîndi la Alison Hill È™i la modul optim de a începe să sondeze FAZA A DOUA tristeÈ›ea îngropată în străfundurile fiinÈ›ei ei È™i pe care o întrezărise, o dată sau de două ori, în spatele acelei expresii serioase. ÃŽÈ™i aduse aminte de chipul ei cînd asistase la oră, fără să asculte diatriba comică a lui Norman despre astrologi È™i astronomi, È™i de felul absent în care își muÈ™case buza dejos... TotuÈ™i, imaginile trezite în mod neliniÈ™titor la viață de Ruby nu-i dădeau pace, È™i nu-i trebui decît o secundă ca să treacă - inexplicabil — de la Alison la Veronica; da, la Veronica, dintre toate fantomele care s-ar fi putut ivi, neinvitate, în faÈ›a ochilor ei evocatori din seara aceea, Veronica aÈ™ezată aÈ™ezată la o masă de la Cafe Valladon, citind o carte È™i chicotind încet, ca pentru sine, între înghiÈ›iturile de cafea neagră È™i fumurile trase din È›igară. Era începutul lui decembrie, semes- trul se apropia de sfirÈ™it, iar Veronica se înfofolise bine, purtînd sveterul multicolor de lînă pe care îl aleseseră împreună cu cîteva săptămîni în urmă, cînd ieÈ™iseră la cumpărături. ÃŽn local era cald È™i umed din cauza aburilor: geamurile de culoarea chihlimbarului, opace pînă È™i în vremu- rile bune, erau acum aburite È™i de straturile de condens. Fumul de È›igară care se ridica în aer era atît de gros, încît Sarah aproape că nu mai vedea pe unde merge. Cînd ajunse la masă rămase în picioare cîteva clipe, aÈ™- teptînd ridicarea ochilor, zîmbetul, închiderea cărÈ›ii È™i sărutul. (ÃŽn public se sărutau pe obraz, era singurul lucru pe care È™i-l permiteau.) ÃŽntr-un tîrziu, văzînd că Veronica era atît de absorbită de citirea romanului încît nici nu-i observase sosirea, Sarah îi invadă liniÈ™tea întrebînd: — Ia zi, a apărut sau nu Huhurezul? Se aplecă pe deasupra mesei pentru sărutul obiÈ™nuit. Cînd își lipi obrazul de al Veronicăi, aceasta din urmă îl simÈ›i rece È™i piÈ™căcios. — Dumnezeule, ai îngheÈ›at, spuse ea. A-nceput să ningă sau ce naiba? — Aproape. Sarah se aÈ™eză È™i sorbi o dată din cana Veronicăi. — Cum e, a apărut? — ÃŽncă nu. DeÈ™i lucrurile stau din ce în ce mai urît. Sarah puse mîna pe pachetul de È›igări. — Pot să iau È™i eu o mahorcă? — Sigur. Ia liniÈ™tită. „Mahorcă" era cuvîntul lor secret pentru È›igară. Ca multe alte cuvinte conspirative, fusese împrumutat din Casa somnului, cartea pe care o citea Veronica, scrisă de un autor de care nici una dintre ele nu mai auzise pînă atunci, pe nume Frank King. Era una dintre sutele de cărÈ›i cumpărate cu preÈ› redus de Slattery ca să împodobească pereÈ›ii de la Cafe Valladon, È™i întîmplător se afla la mijlocul raftului de deasupra mesei lor preferate. Sarah începuse s-o citească la un moment dat, în timp ce o aÈ™tepta pe Veronica, È™i fusese captivată imediat de limbajul desuet al anilor '3o È™i de intriga incredibil de sinuoasă, care părea să se învîrtă în jurul cîtorva documente furate È™i al unui criminal notoriu, poreclit Huhurezul, dar care în realitate era un simplu pretext pentru o serie năucitoare de răpiri în miez de noapte È™i de asasinate oribile. ÃŽn ziua aceea — la doar una sau două săptămîni de la începutul relaÈ›iei lor - Sarah îi citise cu voce tare cîteva dintre pasajele cele mai suculente Veronicăi, iar în următoarele două luni cartea devenise un fel de glumă a lor extrem de personală, una dintre numeroasele legături ascunse care le apropiau atît de mult una de alta, făcînd totodată relaÈ›ia lor impenetrabi- lă în faÈ›a celorlalÈ›i. — Păi, spune, ce s-a mai întîmplat? întrebă Sarah, aprinzîndu-È™i È›igara. — Să vezi, Smith ăsta... — Cine e? El e Huhurezul? — ÃŽncă nu È™tim. Oricum, i-a legat pe Henry Downes, pe Robert Porter È™i pe Aileen de scaune, iar acum îi amenință că-i torturează dacă nu-i spun unde sînt obligaÈ›iunile. Mă rog, de fapt, doar pe Aileen. Cu un vătrai înroÈ™it. — Pe Aileen? Te È›ii de bancuri. — Nu, nici vorbă. Ascultă aici: „Se scurseră cîteva minute implacabi- le. Smith scoase din nou vătraiul. Acum vîrful lui lucea cu o sclipire roÈ™iatică, iar bucătăria se umplu de mirosul sugestiv al fierului încins." — ExcepÈ›ional, spuse Sarah, rîzînd încîntată. — „«Ia zi, Porter, rosti el, apropiindu-se de Aileen. Unde sînt?» «Nu È™tiu», mîrîi Porter, căruia îi tremurau buzele. «Nu te mai întreb încă o dată. ÃŽncep cu o arsură uÈ™oară pe față, ca să vezi că nu glumesc. O să doară, fireÈ™te, È™i o să rămînă o cicatrice. Dacă nici asta nu te clinteÈ™te, o să-i scot ochii - unul cîte unul. Și să-È›i mai spun ceva - mă È›in întotdea- una de cuvînt." Aileen încercă să se ferească în clipa cînd văzu fierul încins apropiindu-i-se de chip. ÃŽnchise ochii, iar obrajii îi păliră È™i mai mult. ÃŽnsă nu vorbi È™i nu scoase nici un strigăt. Henry se zbătu disperat în..." Veronica se întrerupse, ridicîndu-È™i privirile È™i dîndu-È™i seama că paloarea din obrajii lui Aileen se transferase asupra celor ai lui Sarah. Zîmbetul ei devenise chinuit È™i îngheÈ›at. — Aoleu, spuse Veronica È™i închise cartea. lartă-mă. Am fost o tîmpită fără tact. Sarah clătină din cap È™i încercă să pară veselă. — Nu, fii cuminte. Zi-i mai departe, era ca lumea. ÃŽnsă nu reuÈ™i să se prefacă mult timp. Se rezemă în scaun È™i închise ochii. — Acum chiar mi-e puÈ›in rău. Veronica se aplecă în față È™i simulă că-È™i lipeÈ™te vîrfurile degetelor de pleoapele lui Sarah, care tresări È™i se eschivă. — Nu. — Scuze. Veronica bău din cafea È™i se hotărî să schimbe subiectul. — la spune, cum a mers azi? Nici măcar nu te-am întrebat. Fusese prima zi de practică pedagogică a lui Sarah la È™coala primară din apropiere. Fusese agitată toată săptămîna È™i se pregătise cu frenezie, intrînd în clasă cu niÈ™te materiale care i-ar fi ajuns pentru È™ase ore, nu doar pentru lecÈ›ia de patruzeci de minute pe care trebuia s-o susÈ›ină. — A fost bine, zise ea. Chiar a ieÈ™it. — Ai primit cartea poÈ™tală de la mine? — Da, răspunse Sarah, È™i preÈ› de o clipă ochii ei luciră intim, luminaÈ›i de o dragoste pură È™i necondiÈ›ionată. MulÈ›umesc. Scuturînd scrumul È›igării, găsi de cuviință să adauge: — ÃŽntîmplător, n-a fost singura carte poÈ™tală cu urări de succes. — Dă-mi voie să ghicesc: Robert? — Mă tem că da. o scrisorică plîngăreață, furiÈ™ată pe sub ușă în timpul nopÈ›ii. — Bietul de el. E căzut în cap după tine. Veronica rostise aceste cu- vinte cu o anumită maliÈ›iozitate pe care Sarah o observă È™i nu putu să n-o savureze în sinea ei. — Nu-l judeca prea aspru, spuse ea. — Spune, ce s-a-ntîmplat? Cum au fost copiii? Ce-ai facut cu ei? — Păi, mi-am zis să merg la sigur È™i să-ncep cu cineva gen Stevie Smith, dar în ultima secundă mi-am spus: ia stai, hai să-ncercăm ceva mai greu, să ridicăm È™tacheta, aÈ™a că i-am pus să citească poezia aia a lui Mary Angelou - o È™tii È™i tu, „Cîntec pentru cei bătrîni". — TotuÈ™i, asta e despre sclavie. Nu prea aveau de unde să È™tie unde voiai să ajungi. — Dar au È™tiut, aici e-aici. Au fost cîteva lucruri mai grele, pe care a trebuit să le explic, însă rămîi tablou cîte chestii pricep copiii ăștia È™i despre ce sînt în stare să vorbească dacă... mă rog, dacă dau peste un scriitor bun... Am purtat o discuÈ›ie de nota zece È™i - nici nu È™tii cum poÈ›i să te simÈ›i, Ronnie, cînd vezi că ai treizeci de copii care azi, datorită È›ie, au băgat la cap un lucru de care nu mai auziseră pînă acum. E cel mai frumos sentiment din lume... Veronica zîmbi È™i spuse: — Eram sigură c-o să-È›i iasă bine! După care o întrebă, cu o voce mai joasă: — Dar n-o să te mai pregăteÈ™ti la fel de mult È™i de-acum încolo, nu? — Nu cred. De ce? — Fiindcă nici n-o să mai apuc să te văd. N-ai mai dat pe-aici de zile-ntregi. — Ei bine... Sarah trase aer în piept, iar în glas i se citi o emoÈ›ie abia È›inută în frîu. — Chiar voiam să discut ceva cu tine. Să te-ntreb o chestie. Veronica aÈ™teptă. Da? — E un tip care a stat la Ashdown, È™i-a eliberat camera È™i s-a mutat înapoi în campus. Și de fapt... (întîlni ochii Veronicăi, care aÈ™teptau flămînzi)... mă rog, tehnic e o cameră dublă. Are două paturi È™i e foarte mare. La etajul doi. AÈ™a că mă-ntrebam... cum să-È›i zic, mă întrebam dacă nu vrei să te muÈ›i acolo. — Singură? întrebă ea, ca s-o tachineze. — Păi... nu. Amîndouă. — Ca doi amanÈ›i! spuse Veronica, oferind cuvîntului o nuanță frivol-răutăcioasă, care o făcu pe Sarah să se uite îngrijorată de jur împrejur în local. Doi amanÈ›i care stau în aceeaÈ™i cameră? Ce-o să spună conducerea Universității? — Păi... nimic, bineînÈ›eles. De unde să afle... de noi? Veronica savura prea mult momentul comic ca să renunÈ›e. — TotuÈ™i, gîndeÈ™te-te ce scandal ar putea să iasă. — Dacă È›i se pare prea... vreau să zic, dacă nu poÈ›i să... — Sarah, spuse Veronica, luîndu-i mîna pe care mai întîi i-o strînse, iar apoi i-o mîngîie, mi-ar plăcea foarte mult să mă mut cu tine. Ar fi grozav. — Serios? — Serios. Zîmbetul larg al Veronicăi începu să tremure din nou la colÈ›urile gurii. — TotuÈ™i, bietul Robert. O să se suie pe pereti. —VorbeÈ™ti de lup... spuse Sarah, uitîndu-se spre ușă. Robert È™ovăi înainte să li se alăture, însă doar pentru scurt timp. Nu își putea refuza plăcerea de a sta la aceeaÈ™i masă cu Sarah, chiar È™i atunci cînd era temperată de constatarea chinuitoare că aceasta era extrem de fericită în compania Veronicăi. ÃŽn orice caz, se decise să se aÈ™eze lîngă aceasta din urmă - fie ca să evite impresia că ar fi vrut s-o monopolizeze pe Sarah, fie pur È™i simplu fiindcă putea s-o privească mai des dacă stătea în faÈ›a ei. — Bună, zise el, vărsînd cîțiva stropi de cafea din cana plină ochi, în timp ce Veronica se dădea mai încolo ca să-i facă loc. Cum a mers azi? — A fost splendid, răspunse Sarah. Cum nu se poate mai bine. — Zău? Eram sigur. — Copiii au fost grozavi, ceilalÈ›i profesori sînt foarte drăguÈ›i... — Și ai dat lovitura? Le-a plăcut de tine? — Da, aÈ™a se pare. Peste tot în È™coală domneÈ™te o atmosferă de-a dreptul frumoasă. Cum să-È›i zic, È™tiu, probabil că e prea devreme ca să mă gîndesc la asta, dar... dacă m-ar opri la ei la sfirÈ™itul anului, ar fi... ar fi perfect. — Serios? ÃŽÈ›i cauÈ›i de lucru pe-aici prin zonă, da? Mintea lui Robert intrase deja în acÈ›iune, iar tînărul își adapta propriile planuri în funcÈ›ie de ale ei. La nevoie, putea È™i el să-È™i găsească un serviciu prin apropiere sau să se înscrie la un curs post-universitar. — Da. Mă rog, amîndouă, preciză Sarah. Parcă È›i-am spus, Ronnie vrea să deschidă un cerc de teatru. — A, da. Buna dispoziÈ›ie a lui Robert intră într-un picaj deja familiar. ÃŽnsă băiatul era hotărît să rămînă în joc, aÈ™a că se întoarse spre Veronica È™i o întrebă: — Cum merge? — A, ne punem pe picioare. ÃŽntre timp, Veronica redeschisese Casa somnului È™i era doar pe jumătate atentă la discuÈ›ie. — Deocamdată tatonez cîțiva sponsori potenÈ›iali. — Sponsori? — Păi, întreprinderi private, chestii de-astea. AÈ™a merge în ziua de azi, mai toate È›in de iniÈ›iativa privată. — Ronnie are un mare avantaj fiindcă se pricepe atît de bine la economie, se entuziasmă Sarah. Veronica rîse, dar nu o făcu la adresa modului în care îi fuseseră rezumate cunoÈ™tinÈ›ele de finanÈ›ist, ci din cauza unui lucru peste care dăduse în carte È™i care păruse s-o amuze. — AduceÈ›i-le vii, rosti ea. Cărările prudenÈ›ei. Gătite într-un abur purpuriu. — Poftim? făcu Sarah. — Astea sînt cărÈ›ile prezentate la sfirÈ™it. Cazul tinerei vupsite. Connie Morgan È™i cheresteaua, mamă, ăsta am impresia că-i un text clasic din literatura lesbiană. Ia fiÈ›i atenÈ›i... SoÈ›ie doar cu numele, ÃŽn război cu ea însăși, Triunghiul fetelor... Uluitor, cred că am destul material pentru o teză de doctorat, spuse ea, după care izbucni în rîs: A, uite È™i pentru tine una, Robert. Eu È™i mîna mea. Eventual poÈ›i s-o citeÈ™ti cînd te gîndeÈ™ti la mine È™i la Sarah, ce zici? — Ronnie! Scandalizată, Sarah o lovi cu piciorul pe sub masă în joacă. ÃŽnsă cînd o privi, Robert văzu că ochii ei nu erau aÈ›intiÈ›i asupra lui, ci asupra iubi- tei ei, È™i că rîdeau, rîdeau vesel, cu o bună dispozitie care era doar a ei, cu totul privată È™i exclusivă. ÃŽÈ™i înfrînă lacrimile care simÈ›ea că-l podidesc È™i deodată, preÈ› de o clipă, își pierdu cunoÈ™tinÈ›a, revenindu-È™i după scurt timp È™i avînd în minte o propoziÈ›ie însufleÈ›ită, dar neaÈ™teptată: Orbirea ce-am văzut în ochii tăi aseară... ÃŽntre timp, Veronica se ridica È™i se pregătea de plecare. Chiar atunci spunea ceva. DispreÈ›ul care mă făcea să simt... Ce-l facea să simtă? Cum se simÈ›ea? — Și-atunci, cum rămîne? De data asta auzi clar cuvintele Veronicăi. — Cînd ne mutăm? — Te caut mai tîrziu, îi răspunse Sarah. Mai vorbim atunci. Veronica își luă rămas-bun de la amîndoi È™i plecă. Cele două nu se sărutară în faÈ›a lui Robert. Se lăsă tăcerea. Sarah îi adresă lui Robert un zîmbet în chip de scuză, iar tînărul se strădui să-i răspundă în acelaÈ™i fel. — Ce-a fost asta? întrebă el într-un tîrziu. Vă mutaÈ›i împreună? Sarah încuviință din cap. — Vine È™i ea să stea la Ashdown. Preluăm fosta cameră a lui Geoff. — Aha. ÃŽncă un lucru pe care trebuia să-l accepte ca să se poată obiÈ™nui cu el. — O să fie frumos. — Da, aÈ™a cred. o să meargă bine. — Bravo. Robert deschise exemplarul din Casa somnului È™i-l răsfoi, fară să vadă nimic. — ÃŽn cazul ăsta, camera ta rămîne liberă, nu? — Bănuiesc că da. Acum ce Dumnezeu mai voia? Nu cumva nutrea vreo dorință fetiÈ™istă de-a se muta în locul ei? — De ce mă-ntrebi? — Prietenul meu Terry își caută cameră, atîta tot. Ai ceva împotrivă dacă-i spun? — Nu, nici vorbă, răspunse Sarah, simÈ›ind o uÈ™urare enormă. Ar fi foarte bine. Urmă o nouă tăcere mai lungă È™i chiar mai stînjenitoare. Sarah căută un subiect de bîrfa. Mai multe banalități îi veniră în minte, însă îi muriră pe buze. — Ãsta-i al lui Slattery? întrebă Robert, prefacîndu-se în continuare preocupat de citirea romanului. — Da.A fost luat de-acolo, spuse Sarah, indicînd locul liber de pe raft. — Prietenul ăsta al meu, Terry, zise Robert. A ascuns o bancnotă de zece lire într-una dintre cărÈ›ile astea. — Zău? De ce? — Păi, de rezervă. Dacă rămîne vreodată lefter. — E o idee bună. — Isteață treabă nu? Șansele să dea cineva de ea sînt de una la un milion. Sarah nu își dădu seama unde duceau toate astea, iar cuvintele următoare ale lui Robert - nesigure È™i derutante - nu făcură nimic s-o lămurească. — Sarah, dac-o să vreau vreodată să... să-È›i las ceva, o să-l pun aici. ÃŽn cartea asta. — Ce vrei să spui? — La pagina... - rosti el, răsfoind romanul la întîmplare - ...la pagina o sută È™aptezeci È™i trei. ÃŽn felul ăsta o să È™tii unde să cauÈ›i. — Ce anume? Bani? — Poate bani, poate... mă rog, orice. încă nu È™tiu nici eu. AÈ™a era; habar nu avea de ce-i spunea aceste lucruri. TotuÈ™i, i se păreau importante. — O să È›ii minte, bine? — Robert... începu Sarah. ÃŽnsă nu-i venea să-i spună că, alegînd un asemenea instrument pentru misterioasa lor comunicare, reuÈ™ise să dea exact peste cartea care simboliza tot ce simÈ›eau ea È™i Veronica una pentru cealaltă, fiind semnificantul însuÈ™i al dragostei lor. Cum ar fi putut să-l supună, chiar în clipa aceea, unei asemenea ironii? Ar fi fost o cruzime mult prea mare. — Trebuie să plec, izbuti ea să îngaime într-un tîrziu. ÃŽmi... sincer, îmi pare rău că te-am băgat la mijloc. Robert își plimbă un deget pe cotorul verde al cărÈ›ii È™i nu scoase o vorbă. — Ne mai vedem acasă, da? — Bine, zise el. lar după ce Sarah plecă, își aÈ›inti privirile goale în locul din faÈ›a lui unde stătuse pînă atunci, chinuindu-se să se împace, pentru a mia oară, cu absenÈ›a ei. Terry intră la Cafe Valladon după vreo zece minute È™i-l găsi pe Robert aplecat asupra unui caiet, cu limba ieÈ™indu-i absent din gură È™i cu spinarea încovoiată, într-o atitudine care sugera mohoreală È™i concentrare deopotrivă. — Arăți de parcă È›i-ai citi ciorna bileÈ›elului de adio dinaintea sinuciderii, spuse el. Robert rîse scurt, fără chef, È™i închise caietul cu o vioiciune surprin- zătoare. Nu voia să È™tie nici Terry, nici altcineva, că începuse să scrie un poem despre Sarah. — Te superi dacă-È›i întrerupem chinurile creatoare? întrebă Terry. — SînteÈ›i mai mulÈ›i? — Da, trebuie să mă-ntîlnesc cu niÈ™te oameni. — Nici o problemă, stai jos. Oricum aveam niÈ™te veÈ™ti pentru tine. Cred că È›i-am rezolvat problemele de cazare, zise el, după care îi povesti despre camera eliberată recent de Sarah. Terry luase nu de mult decizia de a pleca din campus, din cauza unui vecin zurbagiu care nu-l lăsa să doarmă cele paisprezece ore pe zi de care avea nevoie. ÃŽl atrăgea ideea de a se muta la Ashdown, iar chestiunea fu rezolvată înainte ca prietenii lui să i se aÈ™eze la masă. AceÈ™tia erau amîndoi studenÈ›i la cinematografie È™i îi chema Luke È™i Cheryl; purtau veÈ™minte negre tradiÈ›ionale ale proscriÈ™ilor de la regie film È™i, la fel ca Terry, păreau să aibă o nevoie disperată de cîteva mese bune È™i de o lungă vacanță petrecută sub razele soarelui. — Și care-i treaba cu cartea asta? întrebă Luke, punînd mîna pe Casa somnului. Robert tresări cînd văzu romanul în mîinile lui. Avu irnpresia maculării unor moaÈ™te sfinte. — Am găsit-o pe raft, spuse el. ÃŽncercă să ia cartea, dar Luke nu vru să-i dea drumul. — Și Francis King cine-i? Se uită peste una dintre primele pagini È™i aruncă o privire listei de romane ale aceluiaÈ™i autor. — Aici scrie că după una din cărÈ›ile lui s-a făcut un film. — Exact, confirmă Terry. Eterna lumină, ăsta era titlul. Realizat în 1932, cu Boris Karlofi È™i Cedric Hardwicke. — Eterna lumină? N-am auzit de el. — Aha! făcu Terry triumfător. Asta fiindcă au dispărut toate copiile. Din Anglia È™i din America, în orice caz. Robert puse discret cartea la loc în raft. — Și de unde È™tii de el? se interesă Luke. — Am citit un material despre filmele pierdute. Și de fapt - Terry se întrerupse, părînd mulÈ›umit de sine - am pus la punct È™i o teorie despre ele. VreÈ›i s-o auziÈ›i? — Minunat, spuse Cheryl zîmbind - înc-o teorie. Se părea că teoria cea mai recentă a lui Terry fusese elaborată în dimineaÈ›a aceleiaÈ™i zile, după un vis deosebit de amăgitor È™i evaziv, cu niÈ™te flori de măr, o femeie blondă, un deal încălzit de soare È™i o pălărie cu borul lat. Teoria se referea la filmele È™i la visele pierdute, iar Robert, de exemplu, o ascultă bucuros È™i se lăsă în voia ei, fie È™i pentru a scăpa de amintirea ultimei întîlniri cu Sarah È™i Veronica. — Știu că e un loc comun să spui că filmele sînt ca visele, un fel de inconÈ™tient colectiv, începu Terry, dar mi-am zis că nimeni n-a dus ideea pînă la capăt. Există tot felul de vise, nu? ÃŽn cazul ăsta, evident că avem filmele de groază, care sînt aidoma coÈ™marurilor, iar pe urmă filmele porcoase, gen Din fundul gîtului È™i Emmanuelle, care sînt echivalentul viselor erotice. Sorbi din cana de cacao dulceagă, ambalîndu-se pe măsură ce vorbea. — Pe urmă vin reeditările È™i poveÈ™tile care se spun de nu È™tiu cîte ori la rînd, care seamănă cu visele recurente. ÃŽn fine, există È™i filme reconfor-tante È™i vizionare, cum ar fi Orizontul pierdut sau Vrăjitorul din Oz. ÃŽnsă cînd un film se pierde, nu a apucat să ruleze deloc, originalul dispare È™i nu-l vede absolut nimeni, ei bine, ăsta e cel mai frumos dintre toate visele. Fiindcă e genul de film care se poate să fi fost cel mai atrăgător din viață, numai că-l pierzi din memorie în timp ce te trezeÈ™ti, iar după cîteva secunde nu-È›i mai aminteÈ™ti o iotă. — Dar se întîmplă vreodată? întrebă Robert. Cum să zic, în cazul în care cineva se leagă la cap, bagă mîna-n buzunar È™i face-un film, doar n-o să-l È›ină sub lacăt fără să lase pe nimeni să-l vadă. Ca să-i facă un bine acestui naiv, experÈ›ii în ale filmului parcurseră un inventar al tuturor filmelor pierdute care le veniră în minte: versiunea de opt ore din Lăcomia, Ziua în care a plîns clovnul, cu Jerry Lewis, despre un clovn care lucrează în lagărele de concentrare naziste, rolele lipsă din Splendoarea Ambersonilor , FaÈ›a nevăzută a vîntului, legendara creaÈ›ie a lui Orson Welles, Cazemata - o dramă despre cel de-al doilea război mondial, cu Peter Sellers în rolul principal, filmată integral în mai multe buncăre subterane de sub Insula Guernsey - scena lipsă a camerei de gazare din Dublă compensaÈ›ie, cele patru secvenÈ›e tăiate din ViaÈ›a personală a lui Sherlock Holmes... — TotuÈ™i, Wilder e un mediocru, spuse Terry. Cine È™i-ar da osteneala să facă o versiune nouă după unul dintre filmele lui? — Drept să-È›i spun, e regizorul meu preferat, îl informă Luke. Al tău care-i? Acesta era, bineînÈ›eles, unul dintre jocurile lor preferate. Terry își È›uguie buzele. — Nu cred că am vreunul, anunță el. Sau, mă rog, sînt sigur că există pe undeva, dar încă n-am dat de el. — Ei? întrebă Cheryl. —Ar trebui să fie cineva... absolut integru. Cineva care nu doar regizează, ci È™i scrie. Pentru mine, filmul e în esență expresia viziunii personale a unui artist. Chiar dacă restul celor aflaÈ›i la masă îl considerară afectat È™i preÈ›ios, își È›inură gura. — Pînă la urmă, o să vreau È™i eu să scriu. Și să regizez. De fapt, chiar acum lucrez la un scenariu. Robert sorbi din cafeaua care i se răcise de tot, Cheryl începu să desfacă un cubuleÈ› de zahăr, iar Luke se apucă să-È™i examineze unghiile. — Să vi-l spun în două vorbe, bine? E povestea vieÈ›ii unui om, înÈ›elegeÈ›i, o să fie interpretată de acelaÈ™i actor de la cap la coadă È™i o să se-ntindă pe cincizeci de ani. o să-l vedeÈ›i transformîndu-se din tinerel în moÈ™ pe durata unei ore È™i jumătate. Or să se facă treceri bruÈ™te de la figura lui la douăzeci de ani, plină de elanul tinereÈ›ii, la cea de la È™aptezeci de ani, cînd amărăciunea È™i deziluziile au săpat cute adînci. O cronică dinamică È™i vertiginoasă a speranÈ›ei ofilite, care se preschimbă în disperare. Urmă o scurtă pauză, întreruptă la un moment dat de Luke. — Cam greu să faci din asta un succes de casă, din cîte bag seama, spuse el, ridicîndu-se ca să achite nota. Crăciunul sosi È™i trecu, semestrul de primăvară debută, iar după cîteva săptămîni Terry ajunse la concluzia că își descoperise în fine regizorul preferat. ÃŽn toiul unei nopÈ›i de vineri, BBE2 programă o versiune subtitrată a lui Il Costo della Pesca (Scump am mai plătit chefalul), drama neorealistă semnată de Salvatore Ortese în 1947 È™i descriind viaÈ›a a două familii rivale din sătucul de pescari Trapani. DeÈ™i vag familiarizat cu numele acestui regizor italian puÈ›in cunoscut, Terry nu-i văzuse pînă atunci nici un film, iar impactul peliculei sus-amintite fu imediat È™i revelator ca un pumn în moalele capului. ÃŽl privi singur, în întunericul camerei cu televizorul de la Ashdown, după ce bău o jumătate de sticlă de vin roÈ™u; înainte de începerea filmului, simÈ›urile îi erau amorÈ›ite, făcîndu-l să vrea să se culce, însă nu trecură decît cinci minute È™i se trezi complet, urcînd apoi în goană pînă în dormitor, ca să ia un caiet în care să-È™i consemneze reacÈ›iile. Fu de-a dreptul frapat de prim-planurile extreme cu figurile bătrîne, zbîrcite È™i bătute de vînturi ale pescarilor („chipul ca peisaj", își notă el în caiet), de imaginile de un alb È™i negru frust ale austerei coaste siciliene („peisajul ca personaj", adăugă el) È™i de simplitatea primordială a dramei È™i a concentrării ei riguroase asupra sărăciei din viaÈ›a personajelor („înlănÈ›uire viguroasă, ergonomie sugestivă", încheie el, după ce dăduse pe gît È™i ce rămăsese în sticlă). Terry avea impresia că nimerise în sfirÈ™it peste un regizor care, îmbinînd compasiunea sinceră pentru vieÈ›ile oamenilor simpli cu un vocabular cinematografic obiÈ™nuit, dar specific, întruchipa aspiraÈ›iile pe care trebuia să le nutrească întreaga breaslă. Spre sfirÈ™itul după-amiezei de sîmbătă, ajunse la biblioteca Universității cu puÈ›in înainte de închidere È™i trase la xerox pagina rezervată lui Ortese în The Cambridge Companion to Film: ORTESE, SALVATORE (1913-l975). Regizor italian, a lucrat la montaj È™i subtitrare cu începere de la jumătatea anilor '30 È™i se spune că ar fi fost asistentul lui ROSSELLINI (qv) la scrierea scenariului pentru Luciano Serra, Pilota (1938). A realizat numeroase documentare în timpul războ- iului È™i È™i-a facut debutul în filmul de lung metraj cu II Costo della Pesca (Scump am mai plătit chefalul, 1947), care împreună cu Roma, Citta Aperta de Rossellini È™i Sciuscia de De Sica (qv ambele), au marcat prima perioadă de avînt a neorealismului. Filmele lui din anii '5o, printre care Paese Sema Pieta ( Tărîm fără milă, 1951) È™i ceva mai veselul Morte da Fame (MorÈ›i de foame, 1955), îi arată angajarea statornică în slujba miÈ™cării despre care credea că fusese trădată de regizorii italieni contem- porani È™i îndeosebi de De Sica, al cărui sentimentalism prezent în Umberto D (1952) l-a criticat în mod public - în timp ce filmul italian al anilor '60 recurgea la concesii în favoarea comediilor sexy la modă È™i a exceselor stridente ale lui Federico FELLINI (qv), pesimismul concepÈ›iei lui Ortese despre relaÈ›iile economice È™i umane n-a făcut decît să se intensifice, iar singurul lui film color turnat în această perioadă pentru un studio important, 6 la vita! (AÈ™a e viaÈ›a!,1964), a trebuit să fie refăcut, din cauză că finalul a fost considerat exagerat de trist. (Filmul spune povestea unei mame iubitoare care devine prostituată ca să poată plăti tratamentul medical al fiului ei schizofrenic. ÃŽn cele din urmă, ea ajunge servitoare în casa unor soÈ›i înstăriÈ›i din Florenta, însă în versiunea iniÈ›ială a lui Ortese, tocmai cînd era pe punctul de-a strînge destui bani pentru a se muta cu familia din apartamentul mizer È™i înghesuit în care locuia, rămîne fără ambele picioare în urma unui accident oribil, provocat de aspirator.) Ultimul film al lui Ortese nu a rulat niciodată pe ecrane. Critică muÈ™cătoare È™i nemiloasă a instituÈ›iilor militare, È™i - conform autorului însuÈ™i - „un imn înălÈ›at degradării spiritului uman", Sergente Cesso (De serviciu la latrină; Titlul în America: Armata căcăcioasă, 1972) nu a găsit difuzori È™i a fost vizionat doar de cîteva persoane, inclusiv un critic italian despre care se spune că ar fi plecat după doar zece minute de proiecÈ›ie, declarîndu-le reporterilor că lui Ortese „ar trebui să i se facă o injecÈ›ie letală, ca unui animal bolnav". Neputînd să strîngă fonduri pentru alte proiecte cinematografice, Orteae È™i-a petrecut ultimii trei ani din viață sihăstrindu-se practic în munÈ›ii Toscanei, unde a murit de pneumonie în iarna lui 1975. Prin urmare, iată că exista un film „pierdut" al lui Ortese! Terry simÈ›i un junghi de emoÈ›ie cînd citi ultimele propoziÈ›ii. ÃŽnÈ›elese imediat că avea să se lanseze într-o căutare obsedantă atît a operei cunoscute, cît È™i a celei neÈ™tiute a acestui regizor. Luni dimineață își sună îndrumătorul È™tiinÈ›ific È™i primi permisiunea să-È™i aleagă drept temă a lucrării din anul trei viaÈ›a È™i cariera lui Ortese. Evident, obsesiile nu pot fi niciodată împărtășite È™i altora. Pe durata următoarelor săptămîni, ori de cîte ori încercă să-È™i explice sentimentele față de aceste filme sau să organizeze vizionări pentru prieteni în sala de proiecÈ›ii a campusului, se trezi în faÈ›a unei bariere solide de obtuzitate È™i plictiseală. Chiar cu o asemenea ocazie, spre sfirÈ™itul semestrului de primăvară, ajunse să aibă o dispută destul de aprinsă cu Robert pe marginea criteriilor estetice. — De ce nu È›i-or plăcea È™i È›ie filmele vesele? îl întrebă Robert, pe cînd ieÈ™eau de la catedra de regie film È™i străbăteau parcarea campusului. De ce te atrag doar alea triste È™i deprimante? De ce n-ai aceleaÈ™i filme prefe- rate ca toată lumea - Casablanca sau ăla cu James Stewart de Crăciun? — Fiindcă nu sînt operele unor artiÈ™ti autentici, răspunse Terry. ÃŽn plus, n-au nici un strop de mister, nici un sîmbure de enigmă. — Vai, vai, ce elitist. EÈ™ti culmea elitismului, nu? Fiindcă eÈ™ti convins că singurul film care merită să fie vizionat e unul pe care nu poate să-l vadă nimeni. Era adevărat că, deÈ™i trimisese peste douăzeci de scrisori despre Ortese diverselor arhive È™i centre de resurse de pe glob, Terry nu izbutise deocamdată să procure nici măcar o copie a filmului său cel mai puÈ›in văzut. TotuÈ™i, asta nu-l împiedicase să scrie o lucrare de cinci mii de cuvinte intitulată „Proiectarea neproiectabilului: Studiu de caz despre reacÈ›ia publicului la De serviciu la latrină de Salvatore Ortese", care îi plăcuse la nebunie îndrumătorului È™tiinÈ›ific È™i pe care se pregătea acum să-l trimită spre publicare - la încurajările sale - unei prestigioase reviste naÈ›ionale de film, pe nume Frame. — Acum È™i chestia asta, spuse Robert. Cred că e ridicol c-ai scris un articol despre un film pe care nu l-ai văzut. — Dar l-a văzut cineva? Exact ăsta-i È™pilul. Putem să spunem că există? — Cred că te sonezi. Să È™tii că-mi fac griji pentru tine. Atît pentru sănătatea mintală, cît È™i pentru confortul fizic. — Cine vorbeÈ™te, zise Terry. ÃŽntre timp ajunseră la maÈ™ina lui, iar el se căută prin buzunare după chei. — Tu eÈ™ti ăla cu fixaÈ›ia ciudată. ÃŽÈ™i dădu seama că fusese prea dur È™i întrebă pe un ton mai blînd: — Robert, cînd o să renunÈ›i să te mai gîndeÈ™ti la ea? — De ce-aÈ™ face una ca asta? Terry oftă È™i se instală la volan. — Să-nÈ›eleg că nu vii cu mine? — Nu. A zis că s-ar putea să mănînce la Jonah's. Cred c-o să mă duc È™i-o s-o caut acolo. — O să se lase cu lacrimi, te previn, spuse Terry, pornind motorul. Robert își aduse aminte de ceva. — Te-a căutat un tip de dimineață. Scund È™i cam ciudat. Cu accent american. Terry făcu o strîmbătură. — Nu cumva Joe Kingsley? — Ãsta e. Zicea că vrea să te-ntrebe ceva important. — Sînt sigur că poa' s-aÈ™tepte, zise Terry È™i demară pe drumul din interiorul campusului cu o viteză iresponsabilă, uitîndu-se o singură dată în oglinda retrovizoare ca să distingă silueta lui Robert, care rămăsese È›intuit în parcare, cu un aer de extremă stînjeneală. Trecuseră mulÈ›i ani de cînd Terry nu se mai gîndise deloc la Salvatore Ortese sau la miticul lui film „pierdut". ÃŽnsă marÈ›i dimineață, cînd părăsi Clinica È™i luă autobuzul spre campus, fu uluit de viteza cu care îi reveni- ră aceste amintiri pe ecranul minÈ›ii, de acuitatea È™i intensitatea resimÈ›ite din nou cu ocazia străvechilor fiori ce însoÈ›eau de obicei foamea de cunoaÈ™tere. ÃŽncepu să se lase în voia lor de îndată ce intră în bibliotecă. UÈ™ile acesteia se deschiseră automat cu un sunet asemănător unei expiraÈ›ii seducătoare (un alt memento instantaneu al studenÈ›iei), È™i imediat după aceea Terry se trezi în apropierea rafturilor vechi È™i atît de familiare, unde se găseau È™irurile întregi de volume cu coperte verzi pe care le citise cu atîta rîvnă odinioară, încît aproape că le È™tia pe de rost: Positif, Film Comment, Sight and Sound, Cahiers du Cinema. ÃŽÈ™i aminti că acesta era locul unde își începuse căutările, cînd parcursese fiecare index anual al acestor publicaÈ›ii È™i verificase pînă È™i cele mai mărunfee referiri la Ortese È™i la filmele lui. Cît de pasionat fusese pe vremea aceea, cît de împătimit. ÃŽn discuÈ›ia cu doctorul Dudden, Terry se referise la acei ani ca la o perioadă de depresii, însă acum își dădu seama că se înÈ™elase. Chiar dacă dormise cîte paisprezece ore pe zi, măcar avusese un obiectiv, un scop în viață. Cînd se risipise toată energia aceea? Cînd o lăsase să se destrame din cauza atîtor lucruri întîmplătoare? Terry chibzui pe marginea acestor întrebări, cedînd tentaÈ›iei È™i bînd pe furiÈ™ o cafea în restaurantul pustiu, lipit de Centrul de Arte din cam- pus. Sperase într-o descindere nostalgică la Jonah's, cantina cu auto- servire de pe timpuri, dar se părea că aceasta dispăruse. Universitatea fusese supusă unor schimbări masive în ultimii doisprezece ani: restaurantul însuÈ™i era nou, nou-nouÈ›, lucind datorită sticlei reflectori- zante, a mobilierului cromat È™i a celor zece-douăsprezece afiÈ™e multi- colore È™i înrămate. Cinematograful de alături era la fel de recent, iar lîngă el se aflau o sală de concerte È™i un teatru tot noi, numite Centrul Stephen Webb - un amănunt care l-ar fi putut pune pe gînduri pe Terry dacă acesta l-ar fi observat. ÃŽnsă era prea preocupat să contemple misterul idealurilor lui pierdute, prea preocupat să încerce să-È™i aducă aminte, printre alte lucruri, de ultimele cercetări efectuate în legătură cu Ortese. Mai mult ca sigur că avuseseră loc în timpul călătoriei în Italia din noiembrie 1984 - Terry fusese la Milano ca să scrie despre turnarea unui film - deÈ™i ulterior cei de la Frame nu mai folosiseră articolul - iar apoi se dusese cîteva zile la Roma, unde pătrunsese cum-necum în arhivele de la Cinecitta, făcîndu-i o curte asiduă tinerei cu ochi căprui, drăguță È™i sexy de la primiri, al cărei rol era tocmai acela de a-i È›ine la respect pe cei ca Terry. ÃŽn cele din urmă, aceasta îl lăsase să intre în biblioteca de instantanee, unde, după ce stătuse mai bine de o jumătate de zi vîrît pînă la genunchi în diapozitive È™i fotografii alb-negru de È™aisprezece pe douăzeci È™i patru, aproape că găsise (È™i totuÈ™i, dăduse uitării acest lucru; cum Dumnezeu putuse să-l uite?) ceea ce căuta. Oricum, descoperise dovada că filmul exista, È™i că nu fusese doar produsul zvonurilor È™i al speculaÈ›iilor gazetăreÈ™ti. Altfel spus, dăduse peste o fbtografie. Una singură. Poate că era o amintire cam nesemnificativă despre filmul acela care, în imaginaÈ›ia febrilă a lui Terry, ajunsese să fie echivalentul artistic al potirului Sfintului Graal, însă asta o facea cu atît mai preÈ›ioasă. Ce se alesese de ea? Ei bine, tocmai asta era partea incredibilă: Terry nu-È™i mai amintea. O adusese cu siguranță din Italia È™i probabil că o pusese bine undeva, însă de atunci se mutase de cel puÈ›in È™ase ori È™i nu avea idee dacă fotografia ar fi putut supravieÈ›ui tuturor acestor schimbări de domiciliu. Gîndul că era posibil s-o fi pierdut îl îngrozi dintr-o dată. Cum era cu putință ca atitudinea lui față de o asemenea relicvă nepreÈ›uită să fi devenit atît de neglijentă? Dacă De serviciu la latrină ar fi rulat timp de două ore, cu douăzeci È™i patru de cadre pe secundă, asta însemna că, din cele 172.800 de imagini care compuneau filmul, obÈ›inu- se („furase" ar fi termenul corect) ceea ce ar putea fi în prezent singurul instantaneu existent. Astăzi, pentru prima dată în doisprezece ani, își dădu seama cît de copleÈ™itor era acest fapt. ÃŽncepu să se întrebe dacă mai putea să aÈ™tepte ca internarea lui în clinică să ia sfirÈ™it înainte de a se întoarce în grabă la Londra, ca să caute în cutiile È™i mapele doldora de vechituri, care îi È›ineau loc de mobilier în apartament. Terry mai comandă o cafea, după care își dădu seama - spre mirarea lui - că nu putea s-o termine. Se gîndi că era prea amară È™i mai puse zahăr, dar tot degeaba. Observă că începuseră să-i tremure mîinile. Se simÈ›ea cum nu se poate mai treaz, numai că în acelaÈ™i timp încerca o stare de agitaÈ›ie bizară, agasantă È™i artificială, care-i destrăma tihna pro-fundă căreia i se abandonase în ultimele cîteva zile. Ajunse la concluzia, neobiÈ™nuită pentru el, că avea nevoie de o plimbare. Merse pe jos cea mai mare parte a după-amiezei, concentrîndu-se la început asupra oraÈ™ului È™i a locurilor pe unde își făcea veacul odinioară, despre care constată fără surprindere că dispăruseră de mult. Cafe Valladon nu mai era acolo, în locul său existînd o librărie creÈ™tină. Planetariumul se făcuse È™i el nevăzut, înlocuit de un Centru de InformaÈ›ii Turistice È™i de un muzeu sărăcăcios, specializat în contactul interactiv cu istoria zonei. TotuÈ™i, biblioteca exista în continuare, la fel ca The Half Moon, ca The Crown Hotel, unde stăteau cîteodată părinÈ›ii lui, sau ca sala de cinematograf unde Terry observă, cu un mic reflex al interesului profesional, că filmele săptămînii erau: Povestea jucăriilor, Colivia È™i Chalk È™i Cheese 4. Locul avea È™i acum un aer învechit È™i un iz asemănă- tor amintirilor triste peste care dai cînd deschizi un sertar unde n-ai mai umblat de mult. ÃŽn scurt timp Terry începu să se simtă deprimat de-a binelea. AÈ™a că o luă pe poteca aflată de-a lungul falezei stîncoase, pe drumul de întoarcere spre Ashdown, pe care, student fiind, îl dispreÈ›uise cu indolență, dar care acum îl atrăgea irezistibil, cu promisiunea unui efort fizic viguros È™i a brizei capabile să-i cureÈ›e plămînii. Calculă că, dacă scotea un timp bun, putea ajunge cu zece minute mai devreme la întîlnirea de la ora cinci cu doctorul Dudden. ÃŽn vreme ce Terry mergea cu pas întins de-a lungul falezei stîncoase spre Ashdown, Sarah avansa mai încet È™i adîncită în gînduri prin parc, întorcîndu-se de la È™coală. Era la o zi după întîlnirea cu Ruby È™i preocu- parea ei pentru amintirile trezite la viață cu acea ocazie era la fel de mare. Era ultima săptămînă din iunie, ceea ce însemna că vara abia își intrase în drepturi. Fuseseră suficiente cîteva zile în care soarele, deÈ™i capricios, se ivise printre nori, pentru ca majoritatea londonezilor să fie convinÈ™i de sosirea unui val de căldură, motiv pentru care maiourile, pantalonii scurÈ›i È™i tricourile erau la mare preÈ›, chit că pe cer se vedeau destui nori, iar vîntul fiÈ™neÈ› dinspre nord ameninÈ›a să aducă o ploaie slabă. DeÈ™i îmbrăcată cu hainele purtate la È™coală, Sarah începuse să tremure, È™i primul ei gînd cînd o văzu pe Alison Hill stînd singură pe o bancă fu că fata nu era doar plictisită È™i singură, ci È™i înfrigurată. Era ziua rezervată sportului, aÈ™a că după-amiaza nu se È›ineau ore. Sarah asistase la primele probe È™i apoi decisese că prezenÈ›a ei nu mai era necesară; totodată, elevii care nu participau la întreceri avuseseră de ales între a chibiÈ›a de pe margine È™i a se duce acasă pînă a doua zi. Sarah constată cu o mirare vag alarmată că Alison nu optase pentru nici una dintre cele două variante. — Bună, spuse ea, oprindu-se în dreptul fetiÈ›ei fragile care stătea pe bancă. Ce faci aici de una singură? — Stau, răspunse placid Alison. — Te superi dacă stau È™i eu cu tine un minut? Neavînd încotro, fata clătină din cap. — Nu-È›i arde să te uiÈ›i la meciuri, nu? o descusu Sarah, aÈ™ezîndu-se lîngă ea. — Nu! — Þi se par plicticoase? — ÃŽhî. — Ia spune... tatonă Sarah, chibzuind asupra modalității optime de abordare. Stai pe aproape? ÃŽnseamnă că sîntem ca È™i vecine. — Destul de aproape, zise Alison, arătînd spre una dintre intrările în parc. Acolo stăm. Nu lîngă drumul principal, dar nici departe. — Adică pe Seven Sisters Road? — Da. — Păi, nu-i departe de casa mea, spuse Sarah. La modul foarte strict, era o minciună, justificată însă de împrejurări. — Vrei să mergem amîndouă spre casă? Nu de alta, dar nu prea e bine să rămîi singură în parcul ăsta. — ÃŽncă nu pot să mă duc acasă, zise Alison. Mami e la lucru. — Și n-ai cheie? Alison clătină din cap. — Știam că am, dar n-o găsesc. Trebuia să fie în ghiozdan. Poate c-am uitat-o acasă. — Bine, dar... cînd se-ntoarce mami? — A zis că la È™apte. Pînă atunci mai erau patru ore. Aflînd relativ repede că Alison nu avea vecini sau neamuri la care să se ducă, Sarah luă o hotărîre care, deÈ™i nu-i convenea, era inevitabilă. Renunță la planurile iniÈ›iale - un duÈ™, un pui de somn, cîteva capitole din romanul lui Lorrie Moore È™i o porÈ›ie serioasă de evaluări È™colare - È™i o întrebă pe fată: — Ce-ai zice să vii È™i să stai la mine după-masa? ÃŽÈ›i fac un ceai È™i te uiÈ›i la televizor, iar pe urmă te întorci. DeÈ™i nu păru prea încîntată de ofertă, Alison, stînd cu fruntea plecată, încuviință. — ÃŽn regulă. — Păi, hai atunci. Se ridicară È™i se îndreptară în tăcere spre ieÈ™irea din parc. Sarah se întreba de ce nu pomenise Alison de taică-său È™i încerca să-È™i amintească puÈ›inele detalii referitoare la familia ei, din cele auzite cu vreo cîteva luni în urmă în cancelarie. De fapt, nu exista nici un tată, era aproape sigură. Se făcuseră cîteva speculaÈ›ii - neconcludente, din cîte își aducea aminte -, neÈ™tiindu-se dacă acest tată fusese văzut vreodată, sau dacă dispăruse doar de puÈ›ină vreme. ÃŽn clipa aceea, în mintea lui Sarah își făcu loc din nou poemul ciudat al lui Alison È™i, o dată cu el, prinse contur o bănuială. — Poezia pe care-ai citit-o alaltăieri în clasă a fost foarte frumoasă, spuse ea. De unde È›i-a venit ideea? Ai telescop acasă? ÃŽÈ›i place să te uiÈ›i la stele? Alison clătină din cap cu sfială. — Nu, am... scris-o pur È™i simplu, pe măsură ce mi-au venit cuvintele... — A fost foarte tristă, comentă Sarah. Mi-a părut rău de cele două stele care-au rămas singure, după ce-a murit cea mare. Chiar È›i-ai propus să scrii o poezie atît de tristă? — Păi... începu Alison, însă fără să continue. Sarah își dădu seama că întrebările de acest gen nu puteau duce nicăieri, pricepînd totodată că nu suporta gîndul de-a o È›ine pe Alison la ea acasă toată după-amiaza, aÈ™ezată timid pe marginea canapelei, supusă È™i temătoare, ronțăind biscuiÈ›i sau uitîndu-se plictisită de moarte la programele TV pentru copii. Prin urmare, ca măsură provizorie, făcură un ocol pe la cel mai apropiat McDonald's, unde Sarah bău o cafea - sau ceva asemănător - iar Alison ceru un FishMac È™i un shake cu ciocolată. Mîncarea păru s-o înveseleas- că puÈ›in, deÈ™i n-o făcu mai vorbăreață; după cincisprezece minute, conversaÈ›ia lor încetă de tot. — Ar fi cazul să mergem, spuse Sarah, uitîndu-se la ceas. Dar mai întîi vreau să-È›i mai cauÈ›i o dată cheia. EÈ™ti sigură că nu e-n ghiozdan? După ce Alison deschise ghiozdanul È™i în timp ce cotrobăia prin el cu un aer resemnat È™i cuminte, Sarah văzu ceva care îi produse instantaneu un fior pe È™ira spinării. — Ce-i ăla? întrebă ea cu blîndeÈ›e, aplecîndu-se în față. Ochii lui Alison erau mari È™i vinovaÈ›i, implorînd-o pe Sarah să nu insiste. Dar nu reuÈ™iră s-o înduplece. Dădu în lături caietele È™i jerseul verde È™i boÈ›it, se uită atent în ghiozdan È™i constată, spre groaza ei, că privirea fugară aruncată mai devreme nu-i jucase nici o festă: pe fundul genÈ›ii de È™coală se afla un animal mort. PreÈ› de o clipă, Sarah se gîndi oripilată că era un È™obolan, însă pînă la urmă se dovedi a fi un È™oricel de cîmp maro-roÈ™cat. Alison găsise de asemenea o bucată de catifea verde cu ajutorul căreia învelise parÈ›ial animalul. Nu părea să fi murit de mult, probabil că de mai puÈ›in de o zi. — Alison, rosti Sarah, privind-o grav în ochi, nu ai voie să È›ii animale moarte în ghiozdan. Au tot felul de boli. Ai putea să te îmbolnăveÈ™ti rău. Mîncarea o È›ii tot în ghiozdan? — Cîteodată, răspunse fata. Cînd îmi face mami sandviÈ™uri. — Ei bine, cînd o s-ajungi acasă, o să trebuiască s-o rogi să-l dezinfecteze. De fapt, o să-l dezinfectăm împreună după ce mergem la mine. lar acum n-o să ne-apucăm să-l scoatem din ghiozdan în mijlocul restaurantului, ci o să ieÈ™im, iar eu o să-l învelesc în niÈ™te È™erveÈ›ele de hîrtie È™i o să-l arunc în primul tomberon. — Bine, dar nu-i un gunoi, protestă Alison, de data asta cu ochii în lacrimi. — Unde l-ai găsit? — La È™coală. Lîngă terenul de fotbal. — Și ce voiai să faci cu el? — Să-l duc acasă È™i să-l îngrop. Deodată, de peste ani, o amintire rătăcită se înfiripă È™i pătrunse în conÈ™tiinÈ›a lui Sarah, smulgîndu-i (într-un moment total nepotrivit) un suris ca pentru sine. ÃŽÈ™i aduse aminte de conversaÈ›ia absurdă pe care o avusese cu Robert în ziua aceea - fusese doar a doua lor discuÈ›ie - cînd el vorbise despre pisica lui care murise, iar ea se gîndise că se referea la soră-sa È™i se îngrozise aflînd că tatăl lui avea de gînd s-o ducă în grădina din spate È™i s-o îngroape într-o cutie. Dintr-o dată, confuzia i se păru atît de haioasă, încît îi veni să chicotească. Ba chiar se întrebă dacă merita să-i povestească È™i lui Alison, pentru eventuala detensionare a atmosferei; însă îi fu de-ajuns să se uite o dată la chipul ei obidit È™i lipsit de curiozitate, la buza de jos care tocmai începea să tremure È™i la ochii umflaÈ›i de lacrimile care (începu să bănuiască Sarah) curseseră din ei multe nopÈ›i în ultima vreme, ca să abandoneze ideea. ÃŽn loc de asta, se mulÈ›umi să se ridice È™i s-o conducă pe Alison spre ușă, spunîndu-È™i aproape panicată: Copilul ăsta e bîntuit de moarte. Are o obsesie. Mai erau trei ore pînă la È™apte. După ce aruncă È™oarecele la gunoi, Sarah începu să caute alte pretexte, ca să amîne întoarcerea la locuinÈ›a ei tăcută È™i neprimitoare; iar după o plimbare de cîteva minute, ideea salvatoare i se prezentă sub forma unui cinematograf multiplex. O duse pe Alison în hol, unde se uitară amîndouă la afiÈ™e È™i la orele de începere. — Mergi des la film? întrebă Sarah. — Nu prea. Cîteodată, în vacanță. Acasă închiriem casete video. Majoritatea filmelor erau complet nepotrivite È™i în orice caz erau interzise fie tinerilor sub cincisprezece, fie celor sub optsprezece ani. TotuÈ™i, Sarah dădu peste unul care părea mai promițător, o comedie intitulată Chalk È™i Cheese 4. AfiÈ™ul nu inspira mare încredere, înfățișînd doi poliÈ›iÈ™ti în uniformă, care își È›ineau pistoalele uriaÈ™e aÈ›intite unul asupra celuilalt È™i sub care scria S-AU ÃŽNTORS! AU PRELUAT CAZUL! ȘI SÃŽNT MAI ÞICNIÞI CA NICIODATÃ! Dar, își dădu seama Sarah în clipa aceea, era exact filmul pe care Terry îl elogiase atît de mult în ziar săptămîna trecută. „DistracÈ›ie pentru toată familia", nu aÈ™a sunase concluzia lui? Ei bine, pentru restul după-amiezei ea È™i Alison erau într-un fel o familie, È™i era clar că aveau amîndouă nevoie de puÈ›ină distracÈ›ie. Sarah cumpără două bilete È™i intră în sală cu fata. După începerea filmului, avu nevoie doar de cîteva minute ca să-È™i dea seama că făcuse o mare greÈ™eală. ProducÈ›ia era ofensatoare la atît de multe niveluri, încît ar fi ezitat să invite pe oricine s-o vadă, cu atît mai puÈ›in pe o fetiță sensibilă È™i imatură, în vîrstă de nouă ani. lar asta nu atît din cauza umorului, deÈ™i Sarah se arătă neimpresionată È™i chiar nedumerită pe durata scenelor aÈ™a-zis comice (printre care, de exemplu, È™i aceea în care cei doi poliÈ›iÈ™ti primiseră misiunea de-a o escorta pe soÈ›ia preÈ™edintelui la locul unde aceasta trebuia să È›ină un discurs, dar descoperiseră că, din pricina porÈ›iei zdravene de fasole mîncate la circă, se pîrțîiau întruna în interiorul limuzinei oficiale); nici din cauza brutalizărilor consistente cărora le erau supuse femeile în film È™i care constituiau unul dintre motivele lui recurente (exista È™i o intrigă secundară în care era implicat un vînzător arestat pe nedrept, a cărui soÈ›ie timidă È™i respectabilă era obligată să facă un număr de striptease pentru cei doi poliÈ›iÈ™ti, în schimbul eliberării soÈ›ului ei din celulă; fireÈ™te, femeia fusese stîrnită de această experiență, iar mai tîrziu ajunsese stripteuză profesionistă). Lucrul care o alarmă cu adevărat pe Sarah, È™i care o făcu să-i crape obrazul de ruÈ™ine pentru că o dusese pe Alison la cinematograf în după-amiaza aceea, era veritabila idilă a filmului cu moartea, felul în care se folosea de ea pe post de sprijin tematic, carnaval, sursă de umor negru È™i panaceu comic. Diverse personaje erau ucise, aruncate în aer, înjunghiate sau ciuruite cu puÈ™ca de vînătoare de dragul unei întorsături a tramei sau al unei vorbe de duh. Genocidul era practicat cu dezinvoltură asupra trecătorilor surprinÈ™i de explozia întîmplătoare a unei maÈ™ini sau a unei clădiri. Singurul negru înÈ›elegător din film, un unchi Tom cumsecade, care servea drept prieten apropiat al eroilor eponimi, fu asasinat cu voioÈ™ie pentru cîteva secunde de patos. Filmul acesta, care nu aspirase la nimic altceva decît la un rîs insolent de toate È™i de tot, era impregnat de moarte; saturat È™i îmbibat. Colac peste pupăză, nu după mult timp cafeaua băută de Sarah la McDonald's începu să-i apese pe vezică. — Mă întorc imediat, îi È™opti ea lui Alison, strîngînd-o uÈ™or de braÈ›. Apoi, în timp ce-È™i dădea cu apă rece pe față în toaleta femeilor, decise că, indiferent ce s-ar fi întîmplat, era bine să iasă imediat din sală. Nu avea nici un rost să prelungească tortura. Se È™terse pe față cu niÈ™te È™erveÈ›ele de hîrtie È™i se întoarse la locul ei. ÃŽnsă Alison dispăruse. — Punctualitatea, domnule Worth, spuse doctorul Dudden, privindu-È™i aprobator ceasul, în vreme ce Terry se aÈ™eza în faÈ›a lui. Punctualitatea este cheia bunei organizări. lar buna organizare e cheia succesului. Mă bucur că sînteÈ›i de acord cu mine în privinÈ›a asta. ÃŽnchise casetofonul portabil (la care se auzise o muzică de clavecin monotonă È™i fără virtuÈ›i) È™i adăugă - probabil pentru sine - „Pentru omul ăsta ritmurile metronomului nu există. Pur È™i simplu nu există". După ce își luă această piatră de pe inimă, se instală la masa de lucru È™i îi zîmbi pacientului, care îi întoarse surîsul fără mult entuziasm. ÃŽn realitate, Terry nu se simÈ›ea deloc bine. Departe de a-l revigora, plimbarea de-a lungul stîncilor îl vlăguise; nu È™tia că stătea atît de prost cu condiÈ›ia fizică. CeaÈ™ca È™i jumătate de cafea băută în cursul dimineÈ›ii avea în continuare un efect puternic, iar rotiÈ›ele din cap i se învîrteau cu o energie care contrasta deconcertant cu osteneala pe care o simÈ›ea în picioare. Mai mult decît orice, nu putea să nu-È™i facă griji pentru preÈ›ioasa fotografie care putea sau nu să fie ascunsă undeva în apartamentul lui din Londra. ÃŽn fine, parcă pentru a înrăutăți lucrurile, începuse să se gîndească la două chestiuni neliniÈ™titoare legate de doctorul Dudden. Prima era că, judecînd după pungile groase de sub ochi, medicul nu părea nici pe departe să doarmă suficient. A doua era È™i mai alarmantă întrucît, după complimentul despre punctualitate, făcut pe un ton mult mai afabil È™i prevenitor ca de obicei, Terry nutrea bănuiala cumplită că doctorului Dudden începuse să-i placă de el. Suspiciunile lui fură confirmate prompt de următoarele lui cuvinte. — SînteÈ›i la noi de ceva mai mult de o săptămînă, domnule Worth, È™i cred că e momentul potrivit pentru o scurtă recapitulare în materie de modus operandi. Spun asta fiindcă, înainte de sosirea dumneavoastră, am presupus că principalul folos al vizitei făcute aici - pentru mine, în calitate de cercetător - avea să fie posibilitatea de a vedea în ce măsură este afectat conÈ›inutul viselor personale de experienÈ›a vizionării atît de multor filme într-un interval atît de scurt. TotuÈ™i, dat fiind că nu aÈ›i visat deloc, fireÈ™te că acest lucru nu a fost posibil. — Chiar dacă n-am visat, m-am simÈ›it altfel, spuse Terry. Mai odihnit. — Nu mă surprinde. ÃŽncepeÈ›i efectiv să dormiÈ›i mai mult. Azi-noapte, de pildă, aÈ›i petrecut optsprezece minute în Faza a Doua. Terry dădu din cap, fără să priceapă de fapt ce însemna asta. — Ce părere aveÈ›i, sentimentul ăsta că sînteÈ›i odihnit... e un sentiment plăcut? — Păi... da, răspunse Terry, destul de mirat. — ÃŽnÈ›eleg. Se părea că răspunsul nu fusese cel anticipat sau sperat de doctorul Dudden. Acesta se aplecă înainte È™i vorbi mai departe, cu o oarecare doză de entuziasm. — Recunosc, domnule Worth, că mi-aÈ›i bulversat aÈ™teptările È™i v-aÈ›i dovedit un specimen extraordinar, mult mai interesant decît îmi imaginasem. De fapt, încep să mă întreb dacă nu cumva cazul dumnea- voastră e unic în analele cercetărilor referitoare la somn. lar lucrul pe care vi l-aÈ™ sugera - invitaÈ›ia pe care aÈ™ dori să v-o fac - este să rămîneÈ›i aici la Clinică atît cît doriÈ›i. Ca oaspete al nostru. De asemenea, mi-ar plăcea ca aceste „interviuri", cum poate prea oficial le-am numit pînă acum, să devină... mă rog, mai puÈ›in protocolare. — Mai puÈ›in protocolare? — Mai prieteneÈ™ti. Mai apropiate de niÈ™te... È™uete. ÃŽn felul ăsta... — ÃŽn felul ăsta speraÈ›i să-mi intraÈ›i în graÈ›ii, în aÈ™a fel încît să mă hotărăsc să mai stau aici. lar dumneavoastră, în calitate de cercetător, să aveÈ›i acces nelimitat la mine ca specimen. — E un mod foarte cinic de-a vedea lucrurile. — O fi. Poate din cauză că se simÈ›ea atît de vlăguit È™i fără suflu, Terry începea deja să fie mai blînd cu doctorul Dudden, contrar propriei voinÈ›e. — Că tot vorbeaÈ›i de È™uete, ne putem gîndi la un schimb de informaÈ›ii? La urma urmei, se presupune c-o să scriu despre locul ăsta. — FireÈ™te, fireÈ™te. Sînt încîntat să vă aud spunînd că munca noastră ar putea prezenta un oarecare interes pentru lumea largă. Și vă pot oferi, în limite rezonabile, acces la materialele noastre - respectînd confidenÈ›ia- litatea în relaÈ›ia cu pacientul, desigur... — Desigur. — AÈ™a. AveÈ›i să mă întrebaÈ›i ceva, ca să-i dăm drumul? — Da, spuse Terry. Ar fi o mulÈ›ime de lucruri. — Păi atunci, întrebaÈ›i-mă. — Bine. Terry se ridică în scaun, încercînd să adopte o atitudine concentrată. — Ei bine... aÈ›i spus că e posibil ca situaÈ›ia mea să fie un caz unic, de exemplu. Cu ce anume vă gîndeaÈ›i s-o comparaÈ›i? — Ne putem gîndi doar la două comparaÈ›ii - una întemeiată pe o documentare riguroasă, cealaltă nu. O asistentă medicală pensionată, cunoscută doar drept domniÈ™oara M., aflată acum la È™aptezeci de ani È™i cu domiciliul în Londra, a petrecut cîteva nopÈ›i într-un reputat laborator de cercetare a somnului È™i, conform rezultatelor, a rezistat cu doar o oră de somn pe noapte. Atitudinea ei față de oamenii care dormeau mai mult de o oră era destul de acidă: îi considera trîntori, pierde-vară. Cine È™tie, poate că avea dreptate. Doctorul fu pe punctul de a divaga preÈ› de cîteva clipe, însă reveni la subiect. — Și mai remarcabil a fost cazul intens mediatizat al directorului unui orfelinat din Londra, care în 1974 a susÈ›inut că, de la terminarea războiului, dormise numai cincisprezece minute pe noapte. TotuÈ™i, nimeni nu i-a putut verifica afirmaÈ›ia, fiindcă a refuzat categoric să intre în vreun laborator. Recordul pentru cea mai lungă perioadă de trezie neîntreruptă aparÈ›ine unui oarecare Randy Gardner din San Diego: în 1965, la vîrsta de È™aptesprezece ani, omul a reuÈ™it să nu doarmă timp de două sute È™aizeci È™i patru de ore. Din cîte se pare, funcÈ›iile motrice È™i fizice nu au avut nimic de suferit, iar la ora trei din ultima noapte a tentativei sale a jucat un meci de baschet pe care l-a cîștigat. ÃŽnsă bă-nuiesc că dumneavoastră, domnule Worth, aÈ›i putea doborî cu uÈ™urință un asemenea record, dacă nu cumva aÈ›i făcut-o deja fără să vă fi dat seama. Știu precis că vă aflaÈ›i la această clinică de peste două sute de ore, fără să fi trecut deloc dincolo de Faza a Doua a somnului. — Poate c-ar trebui să-mi explicaÈ›i cum stau lucrurile cu fazele astea, nu le prea pricep. —E foarte simplu. Faza întîi reprezintă trecerea de la veghe la somno- lență, în timpul căreia tensiunea scade, ritmul cardiac este încetinit, iar muÈ™chii se destind. ÃŽn acest moment, creierul emite unde alfa cu o frecvență de È™apte pînă la paisprezece cicluri pe secundă. Faza asta durează de obicei între cinci È™i maximum zece minute. Faza a Doua începe cu apariÈ›ia undelor teta de 3,5 pînă la 7,5 cicluri pe secundă, alături de aÈ™a-numitele fuse ale somnului È™i de complexele K. ÃŽn prima parte a nopÈ›ii, această fază durează de asemenea doar cîteva minute, iar apoi asistăm la începutul unei activități lente a undelor delta, care marchează de fapt instalarea stării de inconÈ™tiență propriu-zisă. Faza a Treia este una interimară, în care undele delta continuă să se regăsească în mai puÈ›in de jumătate din ceea ce se consemnează în electroencefalo- gramă. Faza a Patra înseamnă dominaÈ›ia undelor delta, se caracterizează prin miÈ™cări extrem de rare ale corpului, iar subiectul este greu de trezit. Faza a Patra reprezintă cea mai profundă È™i mai odihnitoare parte a som- nului; unii cercetători îi spun „somnul de bază". După o jumătate de oră sau trei sferturi de oră, încep să apară miÈ™cări vizibile ale corpului È™i schimbări de poziÈ›ie. Faza a Patra a fost întreruptă, subiectul revine pentru foarte scurt timp la Faza a Doua sau a Treia, după care intră rapid în somnul MVR sau somnul paradoxal. Acesta seamănă mai mult cu veghea decît cu somnul în sine. Tonusul muscular dispare, dar la nivelul scoarÈ›ei cerebrale există o activitate febrilă, iar ochii se deplasează dintr-o parte în alta pe sub pleoapele închise. ÃŽntregul ciclu, de la Faza întîi la somnul MVR, durează cam nouăzeci de minute È™i se repetă cu unele variaÈ›ii, cam de patru-cinci ori pe noapte. — Ce fel de variaÈ›ii? — ÃŽn primul rînd, predomină somnul din Faza a Patra. Pe urmă, pe măsură ce înaintăm în noapte, perioadele de MVR devin din ce în ce mai mari. Acest fapt îi face pe unii cercetători să creadă că Faza a Patra este lucrul de care are cu adevărat nevoie creierul pentru reîmprospătare È™i că visele generate în timpul somnului MVR - îndeosebi cele de dimineață - sînt simple născociri prin care scoarta se distrează, pe cînd corpul își continuă odihna. — Dar deocamdată eu n-am trecut de Faza a Doua, aÈ™a e? — Da. Fapt cu totul remarcabil. — Și cînd pot să mă aÈ™tept c-o să reîncep să visez? — Cînd o să intraÈ›i în somnul MVR, probabil. Dac-o să se întîmple vreodată. Lăsîndu-i timp lui Terry să asimileze informaÈ›ia, doctorul Dudden continuă: — Am mai făcut o presupunere despre dumneavoastră, domnule Worth — una foarte naivă — înainte să ajungeti aici. Am pornit de la ideea că, la fel ca restul pacienÈ›ilor mei, veneaÈ›i la clinică sperînd c-o să vă vindec de insomnie. Că o să vă prescriu sedative, ciclopiroloni, ceva de genul ăsta. Nu-mi dădusem seama - iar acum doctorul îl privi altfel pe Terry, ca È™i cum ar fi vrut să-l testeze - că dumneavoastră È™i cu mine aveam aceeaÈ™i părere despre somn. Că eram... aliaÈ›i, dacă vreÈ›i. Terry se foi niÈ›el în scaun. — Nu cred că vă urmăresc. — S-o luăm altfel, spuse doctorul Dudden, frecîndu-se la ochi cu un aer distrat. CredeÈ›i c-aÈ›i fi realizat atît de multe ca ziarist dacă aÈ›i fi dormit cîte opt ore pe noapte în ultimii doisprezece ani? — Nu, nu cred. ÃŽn munca mea de colaborator extern, sînt extrem de avantajat - pot să fiu de două ori mai productiv decît toÈ›i ceilalÈ›i. — Exact. Exact! Pe cînd aici, domnule Worth, aici probabil că vă pierdeÈ›i minÈ›ile de plictiseală, fiindcă staÈ›i toată noaptea în pat, conectat la niÈ™te electrozi. — E cam monoton, ce-i drept. — Și la ce vă gîndiÈ›i? Cum încercaÈ›i să vă distraÈ›i? — Cel mai rău e că n-am televizor în cameră. Dacă aÈ™ avea, n-ar fi nici o problemă. ÃŽn rest, ascult muzică la walkman sau scriu diverse lucruri pe laptop. Iar uneori citesc. — Ce citiÈ›i? — Anuare È™i bibliografii, dacă am de unde să le iau. ÃŽmi plac volumele care dau liste. Care îți oferă informaÈ›ii cu linguriÈ›a. — Nu citiÈ›i romane sau biografii? — Nu. Nu-mi plac naraÈ›iunile continue. Nu pot să mă concentrez asupra lor. — Dar vă plac filmele. —Da. — Și fiindcă tot a venit vorba... Doctorul Dudden întinse mîna È™i luă un dosar de pe raftul din spate. — leri am fost frapat de faptul că n-aÈ›i recunoscut-o pe Lorna, tehni- ciana noastră, deÈ™i făcuserăți cunoÈ™tință cu ea de două ori. Am pus la cale un mic experiment, cu ajutorul colegilor de la Catedra de Regie Film. AveÈ›i ceva împotrivă dacă facem o încercare? — Absolut nimic. Doctorul Dudden deschise dosarul È™i scoase un teanc de fotografii. — Vreau să văd cîte reuÈ™iÈ›i să identificaÈ›i, spuse el, arătînd prima fotografie. AveÈ›i idee? Terry se uită îndelung la poză È™i se încruntă. FaÈ›a avea ceva vag recognoscibil, iar mintea lui fu cît pe ce să prindă din zbor un nume. ÃŽnsă pînă la urmă ambele îi scăpară. — Nu. ÃŽmi pare rău. —Este domnul doctor Goldsmith, neurologul nostru. Dar asta? Cea de-a doua fotografie nu prezentă nici un fel de probleme. — Steve Buscemi. A fost Mr Pink în ProfesioniÈ™tii crimei È™i-l joacă pe unul dintre răpitori în Fargo. — Foarte bine. Despre asta ce ziceti? Terry nu reuÈ™i să identifice următoarea fotografie, care o reprezenta pe Lorna. — Dar despre asta? — Ray Liotta din Pătrundere prin efracÈ›ie È™i Marea nebunie. — ÃŽncă două È™i-am terminat. Pe cine credeÈ›i că avem aici? ÃŽntre timp, Terry își dăduse seama cum era structurat exerciÈ›iul, aÈ™a că se concentră intens asupra imaginii următoare. Figura era evident familiară de data asta; avu sentimentul că ar fi trebuit să-i fi pătruns în conÈ™tiință mai profund decît celelalte două. Dar în cele din urmă fu nevoit să se recunoască învins. — Era doctoriÈ›a Madison. Și-acum, ultima, Mi s-a spus că aici s-ar putea să aveÈ›i probleme. Lui Terry nu i se păru deloc greu. — Shelley Hack, zise el. A fost cîtva timp unul dintre îngerii lui Charlie È™i a jucat-o pe asistenta lui Jerry Langford în Regelc comediei. — Excelent, domnule Worth. Excelent. Sincer să fiu, mi s-a luat o piatră de pe inimă. Crezusem la un moment dat că aÈ›i fi putut suferi de pe urma unei forme grave de amnezie, dar iată că problema a fost localizată cît se poate de clar. Doisprezece ani! Puse fotografiile la loc în dosar È™i se uită la Terry cu o privire în care lucea vizibil un impuls triumfator, de proprietar. — Doisprezece ani È™i doar o deteriorare parÈ›ială a capacității de memorare. Sper că vă daÈ›i seama cît sînteÈ›i de aparte din această perspectivă. Cît sînteÈ›i de important. — Nu sînt foarte sigur. Doctorul Dudden continuă sa clatine din cap, minunîndu-se. PreÈ› de o clipă, Terry avu sentimentul neplăcut că medicul avea să se întindă peste masa de lucru ca să-l ia în braÈ›e. — O să am extrem de multe de învățat de la dumneavoastră, domnule Worth. Extrem, extrem de multe. MulÈ›umit nevoie mare, doctorul Dudden se ridică în picioare. — Pînă atunci însă, haideÈ›i cu mine. Vreau să vă arăt ceva; un lucru care È™tiu c-o să vă intereseze. Terry nu avea idee unde voia să-l ducă medicul după ce ieÈ™iră împreună din birou È™i străbătură vestibulul pardosit. Spre mirarea lui, doctorul Dudden deschise o ușă aflată sub scara principală È™i coborîră amîndoi la subsolul pe care Terry îl È›inea minte ca pe un spaÈ›iu umed, lăsat în paragină È™i neatrăgător, pe unde studenÈ›ii călcau foarte rar. Acum, însă, pereÈ›ii zugrăviÈ›i recent È™i iluminatul puternic îl făceau să pară curat, strălucitor È™i chiar aseptic, în timp ce din apropiere răzbătea huruitul maÈ™inilor de spălat È™i al uscătoarelor automate. — Ne-am hotărît să instalăm aici spălătoria, explică doctorul Dudden. VedeÈ›i dumneavoastră, chiar È™i într-un templu al È™tiinÈ›ei, chestiunile practice tot trebuie rezolvate. Oricum, nu asta voiam să vă arăt. ÃŽl conduse pe Terry spre capătul coridorului, unde drumul le era blocat ferm de o ușă masivă din fier pe care scria: ACCES INTERZIS, CU EXCEPÞIA PERSONALULUI STRICT AUTORIZAT. UÈ™a era închisă cu ajutorul unui cifru electronic. Doctorul Dudden tastă È™ase cifre pe interfon, după care se opri. — Ia spuneÈ›i-mi, credeÈ›i că sînteti cît de cît o persoană sentimentală? îl întrebă el pe Terry. Sau cu stomacul delicat? — CîtuÈ™i de puÈ›in. Doctorul Dudden zîmbi. — AÈ™a mi-am zis È™i eu, rosti el, după care apăsă pe tastele ultimelor două cifre, aÈ™teptă declicul obiÈ™nuit È™i deschise uÈ™a. Plaja era puÈ›in umblată, putîndu-se ajunge la ea doar pe o potecă abruptă È™i îngustă, croită primitiv în piatra falczei stîncoase. De pe plajă se vedea Ashdown-ul cocoÈ›at la capătul promontoriului, cenuÈ™iu È™i inform în lumina soarelui. De la ferestrele Ashdown-ului se desluÈ™eau siluetele de pe plajă, însă era greu să le identifici. Robert deschidea trioul celor care mergeau pe potecă, ducînd o sacoșă plină cu mîncare, băutură, cărÈ›i È™i reviste. Sarah venea ultima, È›inînd într-o mînă o lopățică È™i avînd pe umăr un rucsac în care se găseau prosoape È™i costume de baie. Ruby se afla la mijloc È™i ducea o găletușă. Sarcina de a conduce un copil pe asemenea coclauri îl făcu pe Robert să-È™i dea seama că drumul era mai periculos È™i mai neregulat decît își amintea. De cîteva ori se întoarse È™i o luă de mînă pe Ruby, ajutînd-o să treacă peste un povîrniÈ™ mai abrupt sau peste un loc unde solul uscat È™i nisipos se fărîmiÈ›ase, îngustînd È™i mai mult poteca. La un moment dat fata își pierdu echilibrul, alunecă È™i poate chiar ar fi căzut dacă Robert n-ar fi ajutat-o să se redreseze la timp; È™i chiar dacă accidentul nu păru s-o sperie deloc pe Ruby, Robert se întrebă din nou dacă nu cumva își depășiseră atribuÈ›iile ducînd-o pe plajă; dacă nu cumva se întinseseră mai mult decît îi È›inea plapuma. Pentru el, faptul că acceptase să răspundă (fie È™i temporar È™i împreună cu altcineva) de buna dispoziÈ›ie a acestei fiinÈ›e mărunÈ›ele È™i vulnerabile era o experiență cu totul nouă. ConÈ™tiinÈ›a încrederii absolute È™i necondiÈ›ionate a fetiÈ›ei în el îl săgetă aidoma unui impuls electric — È™ocant, dar minunat. La fel de frumos era lucrul - destul de neaÈ™teptat- care făcuse posibilă petrecerea acestei zile miraculoase împreună: absenÈ›a Veronicăi. Școlile ajunseseră la jumătatea trimestrului, È™i de aproape o săptămînă ea È™i Sarah se ocupau benevol de copilul îngrijitorilor de la Ashdown, domnul È™i doamna Sharp. AceÈ™tia aveau nevoie de cineva care să stea cu fetiÈ›a lor de opt ani pe nume Ruby, întrucît doamna Sharp tocmai începuse să lipsească după-amiezele, fiind plecată în satul învecinat, unde făcea curățenie pe la diverÈ™i. Cele două studente o duceau pe Ruby în camera pe care acum o împărÈ›eau, È™i cît timp una lucra la vechea masă din lemn de brad, aplecată deasupra unui vraf de coli dictando sau a unei cărÈ›i cu cotorul rupt, împrumutată de la biblioteca facultății, cealaltă o ajuta pe copilă la reconstituirea unui tablou din cubuleÈ›e, îi citea cu voce tare, stătea turceÈ™te cu ea pe jos È™i juca Snap sau Pelmanism, sau o ducea în dreptul bovindoului care dădea spre mare È™i jucau amîndouă X È™i 0 pe geamul aburit. TotuÈ™i, dădăcind-o pe Ruby, Veronica își neglija obligaÈ›iile regizorale legate de punerea în scenă a lui Arturo Ui în cursul semestrului, aÈ™a că astăzi decise că nu mai putea lipsi de la repetiÈ›ii. Era o zi de joi a lunii mai È™i tocmai se schimbase vremea: dintr-o dată era cald, la fel de cald ca în toiul verii, fără o adiere de vînt È™i cu un cer senin, de un albastru profund, asemănător celui pe care-l desluÈ™eai în partea dejos a unei flăcări. (Mai spre seară, destrămînd o tăcere îndelungată, Sarah avea să-È™i ridice privirile È™i să citeze È™ase cuvinte — „ce calmă È™i cioplită-i moartea" — din romanul pe care-l citea, È™i mulÈ›i ani după aceea Robert avea să-È™i amintească aceste cuvinte, care aveau să-i evoce mereu, incon-fundabil, substanÈ›a precisă È™i plămada acelei zile.) Stătea de ceva vreme la fereastra propriei camere È™i se uita cu mintea golită la imensitatea aceea albastră, cînd o auzise pe Sarah bătînd la ușă (È™tia de fiecare dată cînd era Sarah) È™i o văzuse apoi ivindu-i-se în prag, cu Ruby de mînă. Voia să È™tie dacă putea să aibă grijă de ea cam o oră, cît i-ar fi trebuit ca să termine de făcut niÈ™te însemnări. Robert È™i Ruby nici nu avuseseră nevoie de mai mult ca să plănuiască o ieÈ™ire pe plajă È™i s-o pună pe Sarah în faÈ›a unui fait accompli, ocupîndu-se inclusiv de sandviÈ™urile pe care le pregătiseră împreună în bucătărie, în timp ce ea, neÈ™tiutoare, stătea sus la masa de scris È™i termina ce avea de lucru. La început Sarah refuzase sugestia, după aceea o privise mai indulgent, iar în cele din urmă o îmbrățiÈ™ase din toată inima. Doamna Sharp îi lăsase cheile de la căsuÈ›a ei, care făcea parte dintr-un È™ir nedumeritor È™i izolat de locuinÈ›e cu acoperiÈ™ul plat, situate la mai puÈ›in de un kilometru, pe drumul dinspre Ashdown, iar de acolo luaseră găletuÈ™a, lopățica È™i costumul de baie al lui Ruby, înainte de-a se îndrepta spre poteca mărginită de stînci È™i de a-È™i începe coborîrea primejdioasă. La ora cînd ajunseră jos se făcuse două È™i jumătate È™i, aÈ™a cum era de aÈ™teptat într-o după-amiază de extrasezon din mijlocul săptămînii, plaja era aproape pustie. Primul lucru pe care îl făcură fu să se dezbrace. Ruby se dovedi a fi cea mai puÈ›in inhibată dintre cei trei. Stătu cuminte, fără să se plîngă, în timp ce Sarah îi descheia rochia È™i o ajuta cu miÈ™cări vioaie să-È™i pună costumaÈ™ul de baie alb cu albastru. Costumul întreg al lui Sarah era bleumarin È™i decupat la spate, lăsînd să i se vadă (aÈ™a cum Robert își imaginase dintotdeauna printre oftaturi) omoplaÈ›ii perfecÈ›i È™i bronzul uniform È™i incitant. Purta o rochie de vară lungă, deschisă la culoare È™i transparentă, pe care nu vru să È™i-o dea jos. Costumul de baie al lui Robert era vechi È™i puÈ›in cam mic; își scosese pantalonii, dar nu È™i tricoul, iar după cîteva clipe își dăduse seama că procedase greÈ™it, fiindcă È™i vederea puÈ›inelor părÈ›i neacoperite ale corpului lui Sarah fusese suficientă ca să-i provoace o erecÈ›ie imediată È™i înnebunitoare, pe care fusese nevoit s-o camufleze întorcîndu-se anevoie într-o parte È™i acoperindu-È™i absurd partea de sus a coapselor cu un prosop. Moment în care Sarah se interesase rîzînd: — Te simÈ›i bine? — Sigur. Foarte bine. — Nu prea arăți în largul tău, atîta tot. Sarah o luă de mînă pe Ruby È™i începu să coboare cu ea spre mare. De îndată ce ajunseră la o distanță sigură, Robert dădu la o parte prosopul È™i se uită cu o ură neostoită la umflătura din costumul de baie, pînă cînd aceasta dispăru. Cît de mult detesta È™i dispreÈ›uia organul ăsta absurd, tiparele lui comportamentale atît de previzibile È™i reacÈ›iile lui invariabile, robotizate, în faÈ›a unei palete ultracunoscute de stimuli vizuali. Mai mult ca sigur că Sarah observase, nu încăpea nici un dubiu. SimÈ›i că-l mănîncă pielea capului È™i că-i năvăleÈ™te sîngele în obraji. ÃŽn după-amiaza aceasta mareea era într-un reflux puternic. Vocile lui Sarah È™i Ruby se auzeau cu greu, ca o muzică îndepărtată. Nu se simÈ›ea nici o briză care să le poarte spre el. Robert se uită la cărÈ›ile luate de Sarah cu ea pe plajă. Printre ele se afla un roman de Rosamond Lehmann, al cărei nume învățase în ultimul timp să-l recunoască (fiindcă Veronica era o admiratoare înfocată, mergînd pînă la a-i colecÈ›iona cărÈ›ile în ediÈ›ia întîi), precum È™i un volum care arăta destul de curios È™i părea să constea în principal în paragrafe scurte, ordonate pe secÈ›iuni cu titluri gen „DetaÈ™area", „Eul" È™i „Acceptarea vidului". Citi cîteva rînduri È™i se trezi în faÈ›a unui limbaj prolix, abstract È™i dificil, în care păreau ambalate o serie de maxime spirituale È™i teologice. Se uită la pagina de titlu. Cartea era GraÈ›ie È™i gravitate de Simone Weil, iar sub titlu se aflau următoarele cuvinte care fuseseră scrise cu cerneală albastră: „Pentru Sarah. Iartă-mă că te-am bombardat cu atltea semne iconice evidente. Uite È™i unul mai puÈ›in evident. Toată dragostea - Ronnie." Robert frunzări grăbit cîteva pagini. Sarah È™i Ruby păreau că se bălăcesc. Sarah își ridicase fusta È™i intrase în apa mică de la mal. O stropea pe Ruby, care È›ipa È™i chicotea. Urmă un pleoscăit mai mare, iar Ruby pe jumătate căzu, pe jumătate se aruncă singură în apă. Alte chicoteli. Oare È™tia să înoate? Nu-i dăduse prin cap să întrebe. Oricum, probabil că aflase Sarah, înainte să coboare cu ea pe malul mării. Robert fu convins că erau amîndouă în siguranță. Asta cred că înseamnă să ai o familie, își zise el. O soÈ›ie È™i un copil. Altfel spus, un amestec necontenit de neliniÈ™te È™i încredere. Găsi în carte o secÈ›iune intitulată „Dragostea" È™i începu s-o citească. Cea mai mare parte era foarte obscură, însă cuvintele păreau să conÈ›ină o convingere incomodă È™i totodată hipnotică, iar uneori - destul de des, de fapt - fu frapat de cîte un fragment de luciditate bruscă: ...ÃŽn ziua aceea, dacă va veni vreodată, cînd È›i se va oferi o afecÈ›iune adevărată, nu va exista nici o opoziÈ›ie între singurătatea interioară È™i prietenie, ci dimpotrivă. Prin chiar acest semn infailibil o vei recunoaÈ™te... Probabil că apa era rece: Sarah È™i Ruby ieÈ™iseră deja din mare È™i se întorceau lîngă el. Ruby alerga în zigzaguri nebuneÈ™ti, tăindu-i mereu calea lui Sarah. ...dacă va veni vreodată... Robert o privi apropiindu-se pe Sarah È™i de data asta nu simÈ›i nimic între picioare. ÃŽÈ™i dădu seama că de fapt n-o mai văzuse niciodată mergînd pînă atunci. Avea picioare delicate, cu contururi frumoase, iar miÈ™cările ei păreau să aibă o uÈ™urință È™i o eleganță incredibile. N-o băga în seamă pe Ruby, care încerca să-i distragă atenÈ›ia, È™i îi zîmbea lui Robert pe cînd se apropia; era un surîs serios, meditativ. Această combinaÈ›ie de tihnă È™i melancolie, de dezinvoltură È™i împovărare îl săgetă pînă în străfundurile inimii, È™i de aceea îi veni greu să-i răspundă tot printr-un zîmbet. — GraÈ›ie È™i gravitate, spuse Sarah, aÈ™ezîndu-se lîngă el. Și Robert se gîndise la acelaÈ™i lucru. Șocat de ecoul atît de apropiat al lucrurilor care aveau loc în mintea lui, se mulÈ›umi să spună: — Poftim? — CiteÈ™ti din cartea mea: GraÈ›ie È™i gravitate. — A, da. Da, aÈ™a e. Mă rog, încerc. — ÃŽncă n-am citit-o. Am primit-o cadou de la Ronnie. — Da, am văzut. — O să mi-o citeÈ™ti È™i mie? întrebă Ruby, oprindu-se în dreptul lor È™i uitîndu-se chiorîș la copertă, ca È™i cum nu s-ar fi aÈ™teptat la cine È™tie ce. — Nu, din asta nu cred, răspunse Sarah. — Bine. Oricum n-am chef să mi se citească. — Ce-ai vrea să faci, iubire? — Păi, imi e foarte bine... începu Robert, după care se întrerupse, dîndu-È™i seama că întrebarea nu-i fusese adresată lui. Sub privirea amuzată a lui Sarah, se luă singur la înjurături în gînd. Ce-o fi avut în cap de crezuse că i s-ar fi putut adresa folosind un cuvînt atît de afectuos? Se lăsase luat de valul propriilor fantezii. Nu mai reuÈ™ea să se controleze. — AÈ™ vrea să fac castele de nisip, spuse Ruby. — ÃŽn regulă, acceptă Robert, străduindu-se să-È™i mascheze jena È™i orice altceva. Dacă vrei, vin È™i te-ajut. Merseră pînă în locul unde nisipul uscat, neatins vreodată de marea în flux, se învecina cu un altul, mai umed È™i mai util ca material de construcÈ›ie. Robert o privi pe Ruby, care săpă vîrtos o bucată de vreme, umplîndu-È™i de două ori găletuÈ™a cu nisip È™i înclinînd-o apoi pentru a produce două grămăjoare pe care le admiră cu răsuflarea tăiată, făcînd cîțiva paÈ™i înapoi. — Ia uite, spuse ea. Robert dădu din cap. — Bravo, rosti el, întinzînd mîna È™i luîndu-i lopățica. Acum o să construim unul de-adevăratelea. La treabă. Ruby se uită la Robert, care măsură pe nisip o suprafață de vreo doi metri pătraÈ›i, pe care săpă apoi uniform pînă la zece centimetri. După aceea împinse o parte din nisip înapoi în acest bazin, ca să creeze în centru o insuliță de un metru pătrat. — Ce faci? îl întrebă ea. — Ãsta o să fie È™anÈ›ul înconjurător. La sfirÈ™it de tot o să-l umplem cu apă. O trimise pe Ruby să adune cît mai multe scoici pentru împodobirea zidurilor È™i a meterezelor. ÃŽntre timp, mai aduse niÈ™te nisip pe insulă È™i începu să modeleze corpul principal al castelului. Se decise să construiască È™ase turnuri: patru cilindrice, cîte unul în fiecare colÈ›, plus alte două paralelipipedice, ridicate la mijlocul pereÈ›ilor de est È™i de vest. Intrarea principală avea să dea spre sud, fiind cu faÈ›a la mare, iar la ea urma să se ajungă printr-un drum îngust, întrerupt la jumătate de o fortificaÈ›ie octogonală. Aveau să existe È™i două punÈ›i mobile - una care să protejeze fortificaÈ›ia, cealaltă pentru legătura cu intrarea principală. Se apropia de sfirÈ™itul operaÈ›iunilor cînd Ruby se întoarse cu o puzderie de scoici. ÃŽn clipa aceea deciseră împreună să abandoneze logica arhitectonică È™i să continue ridicînd tum peste turn, aÈ™a încît castelul începu să se avînte obraznic spre cer, ca un imposibil tort de nuntă neogotic. Robert se proțăpi cu un picior în È™anÈ›ul cu apă, iar cu celălalt pe zidurile castelului, făcîndu-È™i de lucru cu partea de sus a construcÈ›iei, în timp ce Ruby pavoaza jumătatea inferioară a zidurilor cu un strat generos de scoici univalve È™i lilorine, de acteoni È™i melciÈ™ori. — Ce s-a-ntîmplat acolo? întrebă ea, oprindu-se cîteva clipe, cu atenÈ›ia atrasă de piciorul gol al lui Robert, aÈ™ezat într-un echilibru instabil deasupra uÈ™ii din dos. ÃŽi atinse uÈ™or piciorul, urmărind cu vîrful unui deget cicatricea dublă - asemănătoare unor croÈ™ete redacÈ›ionale - pe care È™i-o făcuse cu vreo cîteva luni în urmă, cînd se tăiase la gleznă cu lama de ras. — A, acolo, spuse el, coborîndu-È™i privirile. Nimic. M-am tăiat la ras, atîta tot. — Credeam că bărbaÈ›ii se rad doar pe față, zise Ruby. — AÈ™a e, confirmă el. De obicei. Numai că pe vremea aia eu mă rădeam È™i pe picioare. — De ce? — Zău dacă È™tiu. Am vrut să văd cum e. Ruby acceptă cu îngăduință toată povestea. ÃŽÈ™i ridică pentru cîteva secunde ochii mari È™i serioÈ™i spre Robert, după care se întoarse la ceea ce meÈ™terea. Printre descoperirile ei cele mai interesante se găseau trei scoici monovalve cu striaÈ›ii albastre, două stridii îngemănate È™i o minunată scoică-evantai. Mai avea o mulÈ›ime de cochilii de telin cu ligamente elastice È™i aproape intacte, aÈ™a încît valvele lor simetrice puteau fi deschise, semănînd cu aripile unui fluture. Culoarea era asigurată de scoicile-mercenar, din care găsise zece-douăsprezece. Le desfăcu È™i le aÈ™eză cu măruntaiele multicolore spre exterior, adăugînd astfel È™i o nuanță albastru-purpurie. Ca rafinament, suprapuse cîteva rînduri de ghioci, contrapunctîndu-le coloritul uniform al cochiliilor prin cîte un haliotis bine plasat, al cărui contur pal È™i irizat atrăgea È™i reflecta razele soarelui, făcînd ca întregul edificiu să scînteieze È™i să lucească în miezul zilei, ca un miraj fantastic. Ruby își păstră scoicile spiralate È™i pe cele È™urub pentru turnurile castelului, unde aveau să joace rolul unor catarge delicate pentru steaguri, răsucindu-se spre înalturi într-o sclipire sărbătorească È™i făcînd-o pe fetiță să se gîndească irezistibil la parcuri de distracÈ›ii, tobogane È™i cornete de îngheÈ›ată. Castelul era o capodoperă, conchiseră amîndoi. — O să fie È™i mîine tot aici, nu? întrebă Ruby. Dacă nu plouă. Ca să vin cu prietenii să-l vadă. Susie Briggs, Jill Drew È™i David. — Nu cred c-o să reziste, spuse Robert. ÃŽndreptă una dintre scoicile-lamă pe care le folosiseră la puntea mobilă È™i agită apa curată È™i sărată din È™anÈ›, imprimîndu-i o miÈ™care vălurită. — Vezi tu, peste puÈ›in timp o să vină mareea È™i o să-l distrugă. ÃŽn cea mai mare parte, oricum. —Aha. Ruby se arătă foarte dezamăgită. — Păi, de ce nu te-ai gîndit pînă acum? — M-am gîndit. Dar l-am construit aici fiindcă nisipul e bun È™i umed. Cu o mînă luă de jos găletuÈ™a È™i lopățica, iar pe cealaltă i-o întinse fetiÈ›ei. — Hai. Să mergem È™i să-i povestim lui Sarah. Ruby continuă să bombăne nemulÈ›umită despre locul ales de Robert, în timp ce treceau amîndoi peste un mic baraj de alge uscate È™i făceau cale întoarsă prin nisipul uscat. ÃŽnsă în urechile lui Robert vocea ei dispăru în neant, făcîndu-se una cu liniÈ™tea neînfiorată de vînt a plajei È™i cu încremenirea deplină a aerului de după-amiază tîrzie, pe cînd se apropia de Sarah È™i îndrăznea să-i surîdă la vederea ochilor ei ridicaÈ›i din carte. ÃŽÈ™i pusese un cardigan peste umeri È™i își îngropase picioarele în nisip, iar cînd o privi de data asta, Robert È™tiu, È™tiu cu o siguranță absolută È™i emoÈ›ionantă, că în viaÈ›a lui se produsese o schimbare extraordinară; că schimbarea avusese loc cu cîteva luni în urmă, la el în cameră, în ziua cînd ea intrase cu părul ud, avînd de gînd să-i aline supărarea; dar că semnificaÈ›ia È™i amploarea ei reală ieÈ™iseră la iveală abia în clipa asta, parcă mai mare decît celelalte, cînd Robert își dădu seama că nu exista nici un lucru pe lume pe care să nu-l facă pentru această femeie, că nu s-ar fi dat în lături de la nici o încercare È™i că ar fi fost dispus cu dragă inimă la orice sacrificiu... Cu graÈ›ie È™i gravitate ai iscat... — A durat cam mult. Cuvintele i se È™terseră din minte lui Robert la fel de repede È™i de inexplicabil cum se formaseră. Vorbi pe un ton fals ultragiat. —Ce tot îndrugi? Ai văzut cît e de mare? Castelul ăsta e o operă de artă, ascultă aici. — Arată impresionant. Ce zici, Ruby? ÃŽÈ›i place? FetiÈ›a dădu din cap È™i se cuibări lîngă Sarah, punînd punctul pe i: — Scoicile eu le-am aÈ™ezat. — Nu È™tiam că aveÈ›i asemenea talent creator. — Nici eu, spuse Robert. Cred că nisipul e mediul meu natural. — ÃŽnseamnă că eÈ™ti Omul Nisipurilor? întrebă Ruby. — Se prea poate. Cine È™tie dacă n-o să trec pe la tine la noapte cînd dormi. Sarah se uită afectuos la faÈ›a obosită a lui Ruby, care abia își mai È›inea ochii deschiÈ™i. — Nu È™tiu de ce, dar cred că n-o să fie nevoie să mai aÈ™tepÈ›i pînă la noapte. — Probabil c-am scos untul din ea, zise Robert. Lui Ruby îi trebui puÈ›in timp să adoarmă, iar pe durata alunecării ei blînde È™i uÈ™oare în inconÈ™tiență Sarah È™i Robert păstrară o liniÈ™te caldă, prietenoasă. AÈ™ezat lîngă ea pe plaja pustie, nu atît despărÈ›iÈ›i, cît mai degrabă apropiaÈ›i de corpul copilului adormit, Robert simÈ›i că acestea erau cele mai intime clipe trăite în compania ei. ÃŽn căldura soarelui, gîndurile i se amestecară plăcut într-o ceață deasă, È™i nu mai vru să citească din carte: îi plăcea să stea È™i să nu facă nimic, savurînd momentul de apropiere È™i uitîndu-se la întinderea mării pînă cînd începură să-l doară ochii din cauza strălucirii împrăștiate de apa care scînteia. După o vreme își dădu seama că Sarah își pusese deoparte romanul È™i se uita la rîndu-i spre mare, cu ochii albastru-cenuÈ™ii aproape lăcrimînd de mulÈ›umire È™i beÈ›i de soare. — La ce te gîndeÈ™ti? o întrebă el. Sarah se întrerupse din contemplat È™i inspiră adînc. — Știi, nu pot să sufăr cînd aud întrebarea asta de la Ronnie. — ÃŽmi pare rău, zise Robert. N-am vrut să fiu băgăreÈ›. — Nu, am spus că nu pot să sufăr cînd aud întrebarea asta de la Ronnie. Robert simÈ›i o bucurie lăuntrică la auzul acestor cuvinte. Dori imediat cu nesaÈ› să audă È™i altele. — Dar de la mine nu? — Cînd sînt doar cu ea, spuse Sarah încet, am impresia că încearcă mereu să mă... citească. Pe cîtă vreme tu îmi oferi... cum să-È›i zic...spaÈ›iu vital. Loc de întors. ConÈ™tient de propria îndrăzneală, Robert îi declară: — E semnul infailibil al afecÈ›iunii adevărate, dacă te iei după cartea ta. — Serios? — „Nici o opoziÈ›ie între singurătatea interioară È™i prietenie." Se aventurase deja destul de mult, iar acum, È™ovăind, mai făcu un pas. — Dar tot ai prefera să fii cu ea decît cu mine? Sarah îi privi chipul cîteva clipe, iar apoi zîmbi È™i se întoarse din nou cu faÈ›a spre apă. — Dacă tot mă-ntrebi, mă gîndeam la Cleo. — Cleo? — Mai precis, îmi ziceam... îmi ziceam că, dacă aÈ™ fi avut o soră geamănă care ar fi dispărut cînd eram foarte mică, înainte să apuc s-o cunosc, n-ar mai trece nici o zi È™i nici o clipă fără să mă gîndesc la ea. Fără să mă întreb unde e È™i ce face. AÈ™a se întîmplă È™i la tine? Robert nu putu să răspundă. De data asta, cuvintele refuzară să-i iasă din gură. — AÈ™a cred, se sili el să îngaime în cele din urmă. — PomeneÈ™ti vreodată de ea acasă? VorbeÈ™ti despre ea cu părinÈ›ii? — Nu, răspunse Robert. Nu, niciodată. Păru jenat de subiectul în discuÈ›ie, aÈ™a că puse din nou mîna pe GraÈ›ie È™i gravitate, adăugînd: — Mai scrie ceva aici... Răsfoi cartea cîteva clipe, dar nu reuÈ™i să găsească pagina căutată. — Ceva despre pierdere, de genul: cînd pierzi pe cineva È™i È›i-e dor de el, e din cauză că persoana respectivă a devenit ceva imaginar, ireal. Dar dorinÈ›a pe care È›i-o produce nu e deloc imaginară. Deci, de asta trebuie să te legi, de dorință. Fiindcă e adevărată. Sarah se încruntă. — TotuÈ™i, poate că-ntr-o bună zi o să vă-ntîlniÈ›i. Ori o să dea ea de tine, ori o să-ncepi s-o cauÈ›i tu. — S-ar putea s-o caut. Robert îndepărtă dintr-o suflare firicelele de nisip intrate între paginile cărÈ›ii È™i apoi o închise. — Ar fi o prostie să-È›i doreÈ™ti toată viaÈ›a ceva È™i să nu faci nimic ca să È›i se îndeplinească dorinÈ›a, nu? — Sînt sigură că se mai întîmplă. — Da, È™i eu la fel. Umbra proiectată de faleza stîncoasă se alungi È™i începu să-i acopere. Era din ce în ce mai răcoare, iar lui Sarah i se făcuse pielea ca de găină pe braÈ›e. Ruby, care se ghemuise È™i i se lipise de coapse, se miÈ™că preÈ› de o clipă, zbătîndu-se de cîteva ori È™i lovindu-se fară forță de gambele tinerei. Din gură îi ieÈ™iră cîteva cuvinte imprecise. Ceva care aducea a „biscuiÈ›i", „chichi" sau „Timothy". — Crezi că se simte bine? întrebă Robert. Cuvintele se întrupau într-un flux potolit, neuniform È™i murmurat. PropoziÈ›iile se compuneau È™i se dizolvau; cuvinte polisilabice stranii È™i neologisme indescifrabile izvorau È™i se prelingeau dintre buzele uÈ™or întredeschise ale lui Ruby. Corpul ei era liniÈ™tit, iar pleoapele închise, dar timp de cîteva minute fata continuă să vorbească îngînat în somn. Sarah È™i Robert îi ascultară împreună somnilocviul, neliniÈ™tiÈ›i È™i totodată pradă unei vrăji ciudate, pînă cînd copilul tăcu. — Crezi c-ar trebui s-o trezim? se interesă Robert după cîteva clipe. Doar nu face vreun atac, ce zici? — N-are nimic. Sarah îi puse mîna pe obraz È™i pe frunte lui Ruby. Fata respira rar È™i regulat. — Poate c-am face o greÈ™eală dacă am trezi-o. Oricum, ar fi bine să nu mai stăm mult. O trezim cînd plecăm. ÃŽncet È™i cît putu de blînd, se desprinse de copilul care dormea È™i se ridică în picioare. — Cred c-ar trebui să mă uit È™i eu la creaÈ›ia asta a voastră. Pînă n-o ia apa. — Voiam să fac pe ghidul... — Nu. Stai aici È™i ai grijă de ea. Robert o privi coborînd spre castel, pe cînd umbra învăluitoare adău- ga noi tonuri de gri È™i albastru fustei È™i cardiganului ei pastelat: o urmări dînd ocol castelului, inspectîndu-l din mai multe unghiuri, cu braÈ›ele încruciÈ™ate; o privi ciucindu-se lîngă el, studiind mai atent măiestria construcÈ›iei, dispunerea decorativă a scoicilor, detaliile minuÈ›ios lucrate ale crenelurilor. Iar în timp ce se uita la ea, întinse mîna spre părul roÈ™u-aprins al lui Ruby, mîngîindu-l pe cînd fata dormea, È™i începu să vorbească. Arzînd de nerăbdare să-i spună, în fine, cuiva ce simÈ›ea pentru Sarah, arzînd de nerăbdare să-È™i ia de pe umeri povara aceea emoÈ›ională pe care n-o mai putea suporta, conchise că fetiÈ›a care dormea cuminte era cel mai bun depozitar disponibil pentru confidenÈ›ele lui. Și se trezi spunînd: — Nu-mi dau seama... Cum o să se poată... Ruby trăsese o scurtă repriză de plîns cînd văzuse castelul pe jumă- tate dărîmat, cu turnurile È™i intrarea principală transformate într-o masă informă de apa care dăduse năvală È™uierînd inexorabil; dar privise lucru- rile cu mult curaj È™i găsise alte subiecte de discuÈ›ie È™i alte lucruri la care să se gîndească, în timp ce Robert È™i Sarah o însoÈ›eau pe potecă, de-a lungul falezei stîncoase. Obosise rău de tot, aÈ™a că Robert o duse în braÈ›e în ultima parte a drumului, acolo unde poteca era suficient de lată È™i de plană pentru a-i permite aÈ™a ceva. După aceea grupul se destrămă. Robert se întoarse la Ashdown, unde avea întîlnire cu Terry, iar Sarah È™i Ruby merseră pe jos pe drumul îngust care ducea la casa unde locuiau părinÈ›ii fetei. ÃŽncepuse să se întunece, iar fetiÈ›a o È›inea strîns de mînă pe Sarah. — Sper că mama ta n-o să fie îngrijorată, spuse aceasta. O să întîrziem niÈ›el. — N-o să fie, susură Ruby. — Þi-a plăcut ce-am facut azi? — Da. A fost cea mai frumoasă zi de cînd mă È™tiu. — Bravo. Mă bucur. Dar poate că n-ar fi trebuit să stăm atît de mult. — Nici nu cred c-am stat destul, zise Ruby. După mine, ar fi trebuit să rămînem acolo toată noaptea. — Nu vorbi prostii. EÈ™ti frîntă de oboseală. — Nu sînt obosită deloc. — De-aia ai tras la aghioase pe plajă, nu? Ruby păru să accepte dojana pe moment, după care spuse, pe un ton de vagă curiozitate: — N-am È™tiut c-am adormit. — Ei bine, ai făcut-o, spuse Sarah. Și ai scos tot felul de sunete. — Sunete? Adică am vorbit? — Probabil că poÈ›i să-i spui È™i aÈ™a. Pe Sarah o miră faptul că Ruby nu părea foarte surprinsă. — De ce, È›i s-a mai întîmplat È™i altădată? — Tot timpul, aÈ™a zice mami. S-a speriat È™i m-a dus la doctor, dar el i-a spus că n-are de ce să-È™i facă griji. — Și cam despre ce vorbeÈ™ti în somn? — Mami spune că bat cîmpii. Cotiră după colÈ›, iar căsuÈ›ele li se iviră în faÈ›a ochilor, la doar cîteva sute de metri. — Dacă aÈ™ avea bicicletă, zise Ruby, întorcîndu-se È™i uitîndu-se în urmă la Ashdown-ul a cărui siluetă semeață se desluÈ™ea la orizont, aÈ™ putea să vin mereu să vă văd, nu? — Dar n-ai bicicletă, spuse Sarah, punînd degetul pe rană. — Am cerut. AcuÈ™i e ziua mea. — Și părinÈ›ii ce-au zis? — Că asta înseamnă o groază de bani. — Păi, cam aÈ™a e. — Da, dar vreau să am una cu orice preÈ›, nu doar puÈ›in. Dacă aÈ™ avea, spuse ea, aÈ™ veni la voi, iar tu È™i Robert m-aÈ›i duce pe plajă în fiecare zi. ÃŽn afară de cele cînd sînt la È™coală. — Te-ai plictisi repede dacă am merge acolo zi de zi, rosti Sarah. Dar o să ne mai ducem. Poate cu Veronica, data viitoare. — Se pricepe la castele de nisip? întrebă Ruby. — Sînt convinsă. — La fel de bine ca Robert? — Probabil chiar mai bine. Era limpede că lui Ruby îi venea greu să creadă una ca asta. ÃŽn orice caz, nu era dispusă să se lase distrasă atît de uÈ™or. — Mă rog, tot vreau bicicletă, spuse ea. O să le-o cer chiar în seara asta. Lui Sarah îi veni o idee, una destul de perfidă. Gîndul i se năzări dintr-o dată, însă apoi cochetă cu el cîtăva vreme, întorcîndu-l pe toate părÈ›ile - uÈ™or È™ocată de ce-i putuse da prin cap - pînă ajunse la poarta din spate a grădinii soÈ›ilor Sharp. Ruby o împinse în lături, gata să alerge spre uÈ™a de la intrare, cînd Sarah o opri, bătînd-o uÈ™or pe umăr. — Fii atentă, spuse ea È™i se aÈ™eză pe unul dintre zidurile joase care delimitau ambele laturi ale potecii din grădină, în aÈ™a fel încît să stea față în față cu Ruby, ca doi conspiratori în toiul uneltirilor. — Ce e? întrebă Ruby. — Uite ce trebuie să faci dacă vrei bicicleta, È™opti Sarah. Ruby aÈ™teptă cu răsuflarea tăiată. — Ar fi bine s-o ceri în somn. Urmă o tăcere perplexă. — ÃŽn somn? — Da. Mami te-a auzit vorbind în somn, nu? — ÃŽhî... — Atunci, cînd mai vine seara la tine în cameră, prefă-te că vorbeÈ™ti în somn - bine? - È™i spune vrute È™i nevrute despre cît de mult îți doreÈ™ti bicicleta. Ruby o fixă cu o privire albă. — Dar de ce să n-o cer cînd sînt trează? — Fiindcă, dacă te aude vorbind în somn, mama ta o să-È™i dea seama că È›i-o doreÈ™ti de-adevăratelea. O să priceapă cît de importantă e pentru tine. AÈ™a c-o să fie silită să È›i-o cumpere. Ruby începu să înÈ›eleagă treptat, lăsînd să i se vadă acest lucru pe faÈ›a pistruiată. Sarah profită È™i trase concluziile. — O să fie obligată să te creadă. O să È™tie că ăsta-i adevărul. Fiindcă nimeni - (È™i, dintre toate lucrurile ciudate pe care le auzise în cursul zilei, acesta fu al doilea pe care nu avea să-l uite niciodată) - nimeni n-ar spune o minciună în somn. Nu crezi? Celălalt lucru pe care Ruby nu avea să-l uite vreodată era sunetul vocii lui Robert cînd acesta i se adresase, după-amiaza tîrziu, crezînd că dormea È™i neÈ™tiind că se trezise cu doar cîteva clipe înainte, în ciuda miÈ™cărilor grijulii ale lui Sarah cînd se ridicase în picioare. Glasul lui care-i vorbea încet, aproape neauzit, despre ceva ce ea nu putea înÈ›elege. Felul cum sunase acest glas cînd spusese: — Nu-mi dau seama... Cum o să se poată... Pe urmă: — Niciodată nu mi-am dorit ceva... Și în fine, după o inspiraÈ›ie mai lungă È™i mai profundă: — Niciodată nu mi-am dorit ceva atît de mult, Ruby... Nu te superi că-È›i spun, nu?... Ba chiar ar fi bine să-È›i zic... Acum, că dormi, fiindcă în felul ăsta... Secretul meu o să fie în siguranță... DeÈ™i mă întreb dacă e într-adevăr un secret pentru ea... Sau pentru ceilalÈ›i... Nu că aÈ™ pune mare preÈ› pe ceilalÈ›i... Și pe ce cred...Ruby...Sînt tînăr, să È™tii... Chit că mă consideri în vîrstă, destul de în vîrstă... Mă simt tînăr... Sau cel puÈ›in m-am simÈ›it, pînă... De curînd... Dar chiar È™i aÈ™a, È™tiu... Sau măcar îmi închipui...Nu pot să-mi imaginez... Vreodată... Că nu o s-o doresc...Nicio- dată... DeÈ™i s-ar putea... ÃŽn fond È™i la urma urmei, după ce trag linie È™i adun... Și uite, chiar adun... Ideea e... Ai dreptate, sigur... Sînt efectiv tînăr, s-ar putea să fie È™i alÈ›ii... Dar personal... Nu-mi dau seama... Și în orice caz... Nu asta vreau... Vreau... Trebuie să cîștig... S-o dobîndesc, să fie a mea cumva... Și dacă... Vezi tu... Dacă nu mă iubeÈ™te acum... Dacă nu poate să mă iubească aÈ™a cum sînt... Nici o problemă... Fiindcă nici eu nu pot... Dacă ea nu mă iubeÈ™te... Nici eu nu pot să mă iubesc... Și nu există limite... Absolut deloc, Ruby... Nu există nimic de care să nu fiu capabil... Ca s-o fac să vrea... Pricepi? Mă crezi cînd îți spun chestiile astea? Știi ce vreau să...? Iar în clipa aceea Robert tăcuse, fiindcă își coborîse privirile È™i văzuse că Ruby, pe care o credea adormită, nu dormea defel. Stătea întinsă în continuare, însă avea mîinile È™i picioarele încordate, iar pupilele mărite, larg deschise... FAZA A TREIA Deschise È™i Terry fu poftit într-o cameră unde se făcuse întuneric È™i unde două sunete își disputau întîietatea: un zumzet slab, care părea produs de un dispozitiv electric neidentificat, È™i un fel de forfortă în surdină, iscată de miÈ™carea continuă a unor paÈ™i mărunÈ›i È™i înnebuniÈ›i, care dădeau impresia că provin din toate direcÈ›iile. Pe urmă doctorul Dudden aprinse lumina din tavan, scoțînd din beznă întreaga scenă. ÃŽncăperea nu era imensă - dimensiunile o apropiau de camera cu vedere la mare a lui Terry - È™i conÈ›inea douăsprezece măsuÈ›e, dispuse pe trei rînduri de cîte patru. Pe fiecare dintre ele se găsea un vas mare cu apă. Terry se uită atent la primul dintre ele. ÃŽn partea inferioară se afla un compartiment umplut, unde apa era mică, iar la doi-trei centimetri deasupra lui se vedea ceva asemănător unei plăci turnante, cu diametrul de treizeci È™i cinci de centimetri. Vasul era împărÈ›it în două de un perete de sticlă, iar în fiecare jumătate fusese introdus un È™obolan alb de al cărui cap fuseseră fixaÈ›i niÈ™te electrozi care, la rîndul lor, fuseseră conectaÈ›i la un computer central amplasat în mijlocul încăperii. Placa turnantă se învîrtea uÈ™or, aÈ™a încît È™obolanii trebuiau să se miÈ™te în permanență; altminteri ar fi căzut în apă la contactul cu peretele despărÈ›itor de sticlă. Cele două rozătoare păreau să se prezinte într-o stare de sănătate radical diferită: unul era curat, vioi È™i cu privirea atentă, celălalt avea niÈ™te ochi hăituiÈ›i È™i injectaÈ›i, iar blana È™i aÈ™a peticită începuse să-i cadă. — Ei bine, domnule Worth, ce părere aveÈ›i? întrebă doctorul Dudden, zîmbind mîndru în timp ce se plimba printre vasele cu apă. Impresiile dumneavoastră iniÈ›iale mi-ar fi de mare folos. — Remarcabil, spuse Terry pe un ton precaut, ghemuindu-se ca să se uite mai îndeaproape la animalele chinuite. Nu cred c-am mai văzut vreodată... ceva atît de... — Principiul de bază al experimentului este evident, presupun. Ba chiar elementar. — AÈ›i uitat că - spre deosebire de dumneavoastră - n-am fost în viaÈ›a mea om de È™tiință. S-ar putea să am nevoie de un mic ajutor. — BineînÈ›eles. Doctorul Dudden deschise monitorul ataÈ™at computerului È™i în cîteva secunde pe ecran apărură o mulÈ›ime de linii frînte, care își schimbau în mod constant poziÈ›ia È™i se desfășurau pe orizontală, profilate pe un fundal albastru. — Toate cele douăzeci È™i patru de animale din cameră au fost conectate la computer, explică el. Acesta le înregistrează impulsurile electronice de pe scoarță, la fel ca dispozitivul care vă consemnează propria activitate cerebrală în fiecare noapte. TotuÈ™i, aici avem ceva mai sofisticat. Am importat aparatul din America È™i am băgat adînc mîna în buzunar. Monitorizează simultan toate animalele. Nu trebuie decît să apăs pe cîteva taste - își însoÈ›i demonstrativ vorba cu fapta - ca să comut de la o citire la alta. — Da, asta am văzut, dar ce anume pune în miÈ™care plăcile turnan- te? întrebă Terry, văzînd că unele se învîrteau, iar altele fuseseră oprite. — E un experiment simplu, după ce ajungi să-i înÈ›elegi principiul. Și nu pot să revendic nici un merit în inventarea lui: ca mai toate marile inovaÈ›ii legate de cercetarea somnului, originile sale se afiă în America. DaÈ›i-mi voie să vă explic. Arătă cu degetul spre È™obolanul din vasul cu apă care părea mai sănătos. — Animalul ăsta reprezintă etalonul, controlul. Celălalt o animalul de testare. Cînd ambii È™obolani sînt treji, placa turnantă staÈ›ionează. Cînd animalul de testare adoarme, computerul recunoaÈ™te încetineala curenÈ›ilor cerebrali, iar placa turnantă se activează automat. Ambii È™obolani trebuie să înceapă să se miÈ™te ca să nu fie împinÈ™i în apă. Dar cînd animalul de testare se trezeÈ™te spontan pe placa turnantă staÈ›ionară, animalul de control poate să doarmă, întrucît curenÈ›ii lui cerebrali nu activează mecanismul. Prin urmare, animalului de control i se permite o perioadă de somn redusă, dar semnificativă, pe cînd cel de testare nu are dreptul să doarmă deloc. — Pînă cînd moare, probabil. — ÃŽntocmai. — Și cît durează asta? — De obicei, între două È™i trei săptămîni. MicuÈ›ul ăsta, spuse doctorul Dudden, arătînd spre creatura istovită È™i cu ochii măriÈ›i, mai are cîteva zile. Pe cînd ăsta, continuă el, îndreptîndu-se spre vasul cel mai îndepărtat, e pe punctul de-a ieÈ™i din scenă. Mai are cîteva ore - È™ase, maximum È™apte. Abia acum Terry își dădu seama că nu toate vasele conÈ›ineau o pereche de È™obolani. ÃŽn cele patru din mijloc se găseau cîte doi iepuri albi, iar ultimele patru adăposteau pui de labrador. Doctorul Dudden îi atrăsese atenÈ›ia tocmai asupra unuia dintre aceÈ™tia - o făptură jalnică, scheletică È™i vlăguită, căreia ochii mari îi trădau oboseala resemnată. Terry își înghiÈ›i nodul din gît. — De ce nu latră? întrebă el. — O simplă injecÈ›ie neutralizează corzile vocale, răspunse doctorul Dudden. O precauÈ›ie care influenÈ›ează uÈ™or experimentul, în cazul acestor animale, dar pe care am considerat-o necesară. — Tot nu pricep rolul animalelor de control în cadrul experimentului, zise Terry, căruia începuse să-i vină greu să vorbească. De ce trebuie să fie cîte doi? —Asta-i uÈ™or de explicat, rosti doctorul Dudden. HaideÈ›i cu mine. ÃŽn partea din spate a laboratorului se mai găseau două uÈ™i învecinate. Din buzunarul interior al sacoului doctorul Dudden dădu la iveală un lănÈ›iÈ™or fin pe care se aflau două chei aurite È™i descuie uÈ™a din stînga. Apoi o împinse în lături, lăsînd să se vadă o cameră mare È™i mobilată ciudat. ÃŽnăuntru nu se găsea nici un pat, ci doar un scaun cu spătar drept È™i cu o pernă subÈ›ire È™i neatrăgătoare. Existau, în schimb, numeroase dispozitive pentru gimnastica de întreÈ›inere: o bandă rulantă pentru jogging, un simulator pentru canotori, o bicicletă medicinală È™i chiar È™i un panou de baschet fixat de un perete. Un alt perete era acoperit de rafturi pline cu reviste È™i cărÈ›i, pe cînd alte rafturi găzduiau o mulÈ›ime de jocuri pe computer. Tot acolo se aflau un televizor, un videocasetefon, o combină sterco È™i cîteva policioare pline cu CD-uri È™i casete video. —Asta, după cum probabil aÈ›i ghicit, este camera lipsirii de somn, spuae doctorul Dudden. Aici au loc experimentele pe subiecÈ›i umani. Nu e din cale-afară de spartan, nu? — Nu, deloc. — VeÈ›i observa că, în momentul dotării sălii, prioritatea mea a fost găsirea unor modalități de stimulare a subiectului. VedeÈ›i dumneavoas- tră, e vital să aibă cît mai multe variante prin care să-È™i găsească mereu ceva de făcut. — Foarte impresionant, spuse Terry absent. Ca de obicei, privirile îi fuseseră atrase de rafturile cu casete video, iar acum se străduia să le descifreze titlurile. — La modul superficial, da, zise doctorul Dudden. ÃŽnsă de fapt ăsta e un mod destul de primitiv de a studia lipsirea de somn. Vă daÈ›i seama de ce? Să presupunem că, după trei zile de stat aici, subiectul manifestă toate semnele vlăguirii fizice. Din ce cauză? Fiindcă n-a dormit, sau fiind- că a lucrat prea mult la simulatorul pentru canotori? ReacÈ›iile lui mintale sînt lente È™i dezordonate. Din ce cauză? Fiindcă n-a dormit, sau fiindcă s-a uitat la televizor opt ore? AÈ›i sesizat problema? Ce anume l-a extenuat pe subiect, lipsa somnului sau tipul de activitate necesar pentru a-i induce această lipsa! ÃŽl scoase pe Terry din cameră È™i încuie uÈ™a cu grijă. — Asta e problema pe care o rezolvă cu atîta ingeniozitate experimentul de față, spuse el, gesticulînd în direcÈ›ia celor douăsprezece vase cu apă. Ambele animale sînt stimulate la fel, însă doar unul e supus lipsirii constante de somn. ÃŽn felul ăsta, reuÈ™im să izolăm simptomele rezultate exclusiv din această lipsire. — Da, acum înÈ›eleg, zise Terry. Prin urmare, nu trebuie decît să găsiti o variantă de experiment care dă roade în cazul subiecÈ›ilor umani. — Corect. Terry arătă spre cea de-a doua ușă, care pînă atunci rămăsese încuiată. — O să-mi arătaÈ›i È™i ce-i acolo? Doctorul Dudden surîse È™i se jucă sugestiv cu a doua cheie aurită de pe lănÈ›iÈ™or. — V-aÈ›i gîndit la propunerea mea? întrebă el. După ce vă gîndiÈ›i - È™i dacă vă hotărîți să mai rămîneÈ›i aici - aÈ™ vrea să semnăm un contract prin care să-mi oferiÈ›i anumite... drepturi referitoare la cazul dumnea- voastră. Abia după aceea o să pot să vă arăt ce se află în camera asta. Cred c-o să vedeÈ›i lucruri interesante. ÃŽntre timp, totuÈ™i, conchise el, uitîndu-se la ceas, văd că sîntem în pericol să ratăm masa de seară. Lui Terry îi păru bine că ieÈ™ea din laborator, dar făcu greÈ™eala să se mai uite o dată, înainte ca doctorul Dudden să stingă lumina, la cele douăsprezece recipiente cu apă È™i la nefericiÈ›ii lor ocupanÈ›i. Chiar È™i el, care renunÈ›ase bucuros la somn în ultimii doisprezece ani, își dădea seama de cruzimea aceator metode. ÃŽÈ™i zise că nici un torÈ›ionar aflat în slujba statului, indiferent cît de despotic sau de revanÈ™ard ar fi fost regimul sub care funcÈ›iona, nu ar fi putut inventa o pedeapsă atît de duÈ™mănoasă È™i nu ar fi putut pune la punct un sistem prin care însăși manifestarea dorinÈ›ei lor arzătoare de a se odihni — apariÈ›ia curenÈ›ilor cerebrali lenÈ›i care se asociau somnului - condamna aceste animale la o miÈ™care perpetuă È™i la o trezie nesfirÈ™ită. Terry se cutremură în faÈ›a aceatei inventivități diabolice. — lertaÈ›i-mă că vă întreb, spuse el, în timp ce urcau la parter, dar cum îi convingeÈ›i pe subiecÈ›i - pe subiecÈ›ii umani, vreau să spun - să ia parte la experimentele astea? Nu cred că le-ar plăcea din cale-afară. — A, dacă stai să le gîndeÈ™ti, nu-i chiar atît de greu, răspunse doctorul Dudden. ÃŽn studenÈ›ia lui Terry, sala de mese de la Ashdown fusese transforma- tă în sală de jocuri. Acum ea putea adăposti doar o masă lungă din lemn de stejar, la care încăpeau douăzeci de persoane. Se părea că unul dintre obiceiurile locului era ca în fiecare după-masă, la È™ase È™i jumătate fix, personalul È™i pacienÈ›ii să cineze împreună, însă în momentul sosirii lui Terry È™i a doctorului Dudden, majoritatea mesenilor plecaseră; rămăsese doar doctoriÈ›a Madison, lîngă care stăteau de o parte Maria Granger (care suferea de narcolepsie), iar de partea cealaltă o somnambulă pe nume Barbara. Doctorul Dudden evită ostentativ acest grup È™i se aÈ™eză la celălalt capăt al mesei, unde È™i lui, È™i lui Terry i se aduseră niÈ™te farfurii cu supă de roÈ™ii. După ce sorbi de două ori, adăugînd imediat o cantitate copioasă de sare È™i piper, doctorul Dudden își continuă explicaÈ›iile. — Din fericire, avem un mare număr de participanÈ›i voluntari de la universitate. Multor studenÈ›i camera lipsirii de somn li s-a părut un mediu agreabil, prin comparaÈ›ie cu condiÈ›iile de cazare din campus. Și, fireÈ™te, îi plătim dacă iau parte la experimente. Ba chiar aÈ™ spune că le plătim o sumă frumuÈ™ică. — TotuÈ™i... — Dumneata È™i cu mine, domnule Worth - sau pot să-È›i spun Terry? - tu È™i cu mine, Terry, am prins frumoasele zile de-altădată cînd studenÈ›ii primeau burse de la stat ca să-È™i plătească È™colarizarea È™i să se întreÈ›ină. Am fost răsfățaÈ›i, È›inuÈ›i în puf. De atunci însă, a fost nevoie de măsuri; măsuri necesare, după mine. ÃŽn prezent, studenÈ›ii se plîng întruna de cît sînt de săraci, de cît le e de greu să-È™i cultive stilul de viață risipitor È™i hedonist. Probabil că mai deschizi din cînd în cînd cîte-un ziar, nu? Sînt pline de poveÈ™ti care-È›i frîng inima, despre studenÈ›i silitori care au ajuns să spele vase, să È™teargă parbrize sau chiar mai rău. Școala vieÈ›ii, de pildă. Absolvente tinere È™i drăguÈ›e de la London University, obligate să-È™i cîștige pîinea în barurile topless din Soho. Dansul din buric, stripograme- le sau chiar prostituÈ›ia, în unele cazuri. Saloanele de masaj din oraÈ™ sînt, pline de studente de la noi, să È™tii. Și ar trebui să vezi ce preÈ›uri au. — Serios? — Mă rog, aÈ™a mi s-a zis, se grăbi să precizeze doctorul Dudden. Oricum, voiam să spun altceva... Voiam să spun că, vezi tu, oferim o alternativă acceptabilă la treburile alea înjositoare. Apropo, vrei niÈ™te vin? Turnă un pahar generos de vin roÈ™u pentru el È™i unul pentru Terry, nepărînd să È›ină seama, în seara asta, că trebuia să existe o reglementare strictă a consumului de alcool al pacienÈ›ilor. Ciocniră paharele, iar Terry spuse: — Cu alte cuvinte, furnizaÈ›i niÈ™te servicii sociale. — Exact. Sînt un binefăcător public. Un erou al comunității ăsteia afurisite, pardon de expresie. A, minunat, minunat. ÃŽÈ™i frecă mîinile într-un gest de anticipare mulÈ›umită, în timp ce Janet, una dintre bucătărese, îi punea în față o farfurie cu friptură de vită, cartofi copÈ›i È™i mazăre. — Carne de vită. Nu se compară cu nimic, nu? Friptură scoÈ›iană. Dumnezeule, îmi lasă gura apă numai cînd mă uit. Tu ce hram porÈ›i, Terry? ÃŽÈ›i place carnea? EÈ™ti un carnivor de nădejde? Pun pariu că da. — Absolut. TotuÈ™i, nu prea am mai mîncat. ȘtiÈ›i cum e, sînt locuri unde nici nu se mai serveÈ™te aÈ™a ceva. — A, din cauza bolii vacilor nebune? NiÈ™te bazaconii isteroide, scorni- te de breasla cea mai neisprăvită È™i fără scrupule din cîte există: ziariÈ™tii. ÃŽÈ™i goli paharul din cîteva înghiÈ›ituri, È™i-l umplu la loc È™i, spre îngrijo- rarea lui Terry, îi atinse în glumă braÈ›ul. — Persoanele de față se exclud, normal. Nu, aici aiurelile alea care provoacă panică È™i n-au nici un suport È™tiinÈ›ific n-au avut ecou. Gesticulă cu furculiÈ›a în direcÈ›ia doctoriÈ›ei Madison, care era adîncită în discuÈ›ie cu vecinii la celălalt capăt al mesei. — BineînÈ›eles, madam Sacîz de-acolo se răsfață cu niscai cotlete de nuci, sau mai È™tiu eu ce mîncăruri denutritive la care È›ine morÈ›iÈ™, ca să-È™i satisfacă obtuzitalea ideologică. —După mine, spuse Terry, fiecare are dreptul să... — Spune-mi ce convingeri politice ai, îl întrerupse doctorul Dudden. Presupun că, aÈ™a cum e de aÈ™teptat, eÈ™ti stîngist, ca mai toată media din ziua de azi. — Mă tem că nu mă interesează politica. Stînga È™i dreapta s-au transformat în concepte fără noimă. Capitalismul s-a dovedit inatacabil È™i, mai devreme sau mai tîrziu, viaÈ›a omului o să fie guvernată doar de fluctuaÈ›iile aleatorii ale pieÈ›ei. — Și oare aÈ™a ar trebui să fie? Terry ridică din umeri. — AÈ™a este. — Bine, dar dac-am avea un lider politic cu o voință suficient de mare È™i cu tărie de caracter... Nu È›i s-a părut că, pe vremea doamnei Thatcher, Anglia È™i-a recăpătat ceva din măreÈ›ia de altădată? — A fost o femeie remarcabilă, e limpede. ÃŽnsă nu pot să vă spun nimic despre politica ei, n-am băgat-o în seamă. — Și totuÈ™i, ea È™i cu tine aveÈ›i ceva în comun, fireÈ™te. — Chiar aÈ™a? — Fără discuÈ›ie. Nu È™i-a explicat ea succesele prin faptul că dormea doar două-trei ore pe noapte? Doctorul Dudden mai trase o duÈ™că de vin È™i rămase pe gînduri cîteva clipe, cu o felie roÈ™iatică de friptură suspendată în dreptul gurii întredes- chise. — I-am È™i scris, să È™tii. De multe ori. Ca s-o întreb dacă n-ar vrea să ia parte la niÈ™te teste simple. Biroul ei mi-a răspuns de fiecare dată. M-a refuzat curtenitor. Politicos, dar ferm. Oricum, o să încerc mai departe. La ora asta precis că are mai mult timp. Și ar înÈ›elege ce încerc să fac aici, adăugă el, întorcîndu-se acum spre Terry È™i ridicînd tonul. Ar avea viziunea necesară. — Da, sînt convins, rosti Terry, înfigînd furculiÈ›a într-un cartof. — Nici Napoleon nu dormea mult. Și nici Edison. O să vezi că mulÈ›i oameni celebri s-au comportat la fel. Ni se spune că Edison dispreÈ›uia somnul, È™i din punctul meu de vedere bine făcea. Și eu îl dispreÈ›uiesc. Mă dispreÈ›uiesc È™i pe mine fiindcă am nevoie de el. Se aplecă spre Terry È™i-i mărturisi: — Să È™tii că am ajuns la patru ore. — Patru ore? — Patru ore pe noapte. De-o săptămînă încoace asta e raÈ›ia. — Dar nu se poate să vă facă bine. Nu-i de mirare că arătaÈ›i atît de obosit. — Nu-mi pasă. Mi-am propus să cobor la trei ore È™i o s-o fac. Vezi tu, pentru unii dintre noi e o adevărată luptă. Nu sîntem toti daruiÈ›i ca tine. De-aia te invidiez atît de mult. Și tot de-aia sînt hotărît să-È›i descopăr secretul. Terry sorbi discret din pahar. — TotuÈ™i, de ce să-l dispreÈ›uiÈ›i? Nu înÈ›eleg. — Hai să-È›i spun de ce. ÃŽntrucît cel care doarme e neajutorat, neputincios. Somnul îi face pînă È™i pe oamenii cei mai tari să fie la mila celor slabi È™i nevolnici. ÃŽÈ›i poÈ›i închipui ce înseamnă pentru o femeie cu tăria È™i fibra morală a doamnei Thateher să fie obligată să se umilească în fiecare zi în postura aceea de supunere abjectă? Cu mintea scoasă din funcÈ›iune, cu muÈ™chii inerÈ›i È™i flasci? Trebuie să fie insuportabil. — La asta nu m-am gîndit niciodată, spuse Terry. Somnul ca mare nivelator. — ÃŽntocmai. Asta È™i este: marele nivelator. Ca socialismul, fir-ar al dracului. Vinul, observă Terry, începea să-i dea doctorului Dudden o stare de proastă dispoziÈ›ie, È™i nu fu nevoie decît de un rîset gutural izbucnit la celălalt capăt al mesei, unde se afla doctoriÈ›a Madison, pentru a provoca o privire veninoasă în direcÈ›ia ei. — Auzi-o È™i pe vrăjitoarea aia rea de gură, mormăi el. La un loc cu celelalte muieri din capătul ăla. Ai observat, Terry, cum se aÈ™ază lumea aici la masă în funcÈ›ie de sex? Ei bine, ea e de vină. — Sînt sigur că e doar o... — Vezi tu, doctoriÈ›a Madison tinde să prefere compania femeilor celei a bărbaÈ›ilor. Terry invocă un argument de bun-simÈ›, — Dar lucrul ăsta e valabil pentru multe femei, nu? Doctorul Dudden își coborî vocea. — Nu cred c-ai înÈ›eles ce-am vrut să spun, rosti el (întîmplător, fără să aibă dreptate). DoctoriÈ›a Madison, continuă el, explicînd în È™oaptă, este o fiică a lui Sapho. — Sapho È™i mai cum? — E una dintre surorile din Lesbos, insistă doctorul Dudden, a cărui È™oaptă se transformă în sîsîit, devenind, prin urmare, mai intens. Terry nu È™tia dacă acest eufemism intrase în uzul comun sau fusese inventat de doctorul Dudden. — VreÈ›i să spuneÈ›i că-i prietenă cu Dorothy? — Exact. E fofolofilă cu vîrf È™i-ndesat. Mai bine zis, fără vîrf È™i nici foarte îndesat. — De unde È™tiÈ›i? întrebă Terry. — Ah, pentru Dumnezeu, omule, uită-te bine la ea. Se vede după cum se poartă. ÃŽi e scris pe frunte. Ia spune, a vorbit vreodată cu tine de cînd ai venit aici? — ÃŽn afară de prima seară, nu. — Te cred. Dacă poate, nici mie nu-mi aruncă mai mult de două cuvinte. E una dintre femeile alea care preferă să nu-i bage în seama pe bărbaÈ›i fiindcă n-o interesează ca fiinÈ›e sexuale. — Am observat o uÈ™oară animozitate între dumneavoastră È™i... spuse Terry. — E un psiholog competent, zise doctorul Dudden. ÃŽn privinÈ›a asta, am un anumit respect pentru ea. Personal însă, nu avem nimic în comun. Absolut nimic. — SînteÈ›i apropiat de vreunul dintre colegi? ÃŽn plan personal, vreau să spun. — Nu, n-aÈ™ zice. Unii dintre oamenii mei s-au împrietenit, dar eu nu intru în vederile lor. Se aplecă în față, ca pentru o confidență. — S-ar putea să te uimească, Terry. Pe mine mă nedumereÈ™te în mod sigur. Dar adevărul este că lumea de la clinică nu prea se dă în vînt după mine. Se lăsă din nou în scaun, arborînd un zîmbet de martir. — Explică dacă poÈ›i. Din clipa cînd văzuse acea a doua ușă încuiată de la capătul labora- torului aflat la subsol al doctorului Dudden, Terry concepuse un plan special pentru seara asta, din care făcea parte - din păcate - È™i ascultarea mărturisirilor doctorului vreme de cîteva ore. După cină, cei doi se retraseră în salonul acestuia, unde se băură cîteva pahare de coniac È™i se deschiseră o a doua È™i o a treia sticlă de vin roÈ™u. Terry izbuti să nu bea decît foarte puÈ›in, dar tot își simÈ›ea capul greu cînd ceasul de pe cămin bătu de zece. ÃŽÈ™i dădu seama că pierduse cea mai mare parte a ultimei diatribe a doctorului Dudden. — ...se fac astfel în Statele Umte, păru el să spună. Cercetările referitoare la starea de somn sînt incomparabil mai avansate acolo. Clinica mea e singura de felul ăsta din Anglia, pe cînd în America mai există cîteva zeci. Cu resurse cîte vrei, cu un personal corespunzător È™i dotate cu tehnologie ultimul tip. ÃŽn America, programele de calculator concepute doar pentru polisomnografie se vînd în comerÈ›. Mai mult, pot să-i monitorizeze pe pacienÈ›ii care dorm la ei acasă, fiindcă undele lor cerebrale sînt transmise la centrul de cercetări prin liniile telefonice, cu ajutorul unui modem. Imaginează-È›i! Ia gîndeÈ™te-te! Ei bine, exact genul ăsta de eforturi È™i de inovaÈ›ii încerc să-l introduc aici, dar nu sînt încurajat nici cît negru sub unghie. Ascultă-mă pe mine, mersul pe blat È™i pomenile, astea or să ducă È›ara de rîpă. Americanii își permit să procedeze aÈ™a, fiindcă au un siatem eficient de asigurări medicale private, care sprijină toată structura. — Sigur, sigur, aprobă Terry. Doctorul Dudden lăsă paharul din mînă. — Nu prea arăți bine, spuse el. Am băut prea mult amîndoi. Hai la o plimbare. ÃŽnainte ca Terry să aibă timp să protesteze, străbătuseră deja vestibu- lul - oprindu-se doar ca să ia o lanternă dintr-un bufet - iar acum se a- flau deja pe terasa luminată de lună È™i se îndreptau spre faleza stîncoasă. — Unde mergem? întrebă Terry. Nu-i cam întuneric pentru... — Să nu crezi c-o să protestez fiindcă n-am nici un fel de statut în comunitatea asta, continuă doctorul Dudden, fără să-l bage în seamă. Nu mă deranjează că sînt considerat nonconformist sau ciudat. Multor vizionari li se-ntîmplă chestia asta. Mă doare undeva dacă n-or să mă lase să intru la masoni. Nici n-am avut de gînd, dar-ar dracii în ei. Ce motiv aÈ™ fi avut s-o fac? Mi se frînge de toate aiurelile astea, fiindcă È™tiu precis că lumea o să-È™i aducă aminte de munca mea chiar È™i după ce n-o să mai fiu. Nu de alta, dar, vezi tu, Terry, sînt singurul. Se întoarse spre el È™i-l privi È›intă. Se iscase un vînt puternic, iar marea mugea undeva dedesubt. — Sînt singurul care lucrează în domeniul ăsta È™i care priveÈ™te somnul ca pe ceea ce este de fapt. — Adică? — O boală, fireÈ™te. ÃŽncepu să urce pe cărarea care în acest loc se apropia periculos de mult de marginea stîncilor, declamînd între timp peste umăr: — O boală, Terry, cea mai răspîndită È™i care scurtează viaÈ›a cel mai mult! Nu te mai gîndi la cancer, la scleroza multiplă È™i la SIDA. Dacă stai în pat opt ore pe zi, înseamnă că somnul îți scurtează viaÈ›a cu o treime! E ca È™i cum ai muri la cincizeci de ani - È™i ni se întîmplă tuturor. E mai mult decît o boală, e flagel în toată regula! Și dă-È›i seama că nimeni nu e imun. Nimeni, în afară de... Se întoarse ca să se uite la Terry È™i ca să inspire adînc, fiindcă începuse să gîfiie - fie de emoÈ›ie, fie de oboseală. — ...în afară de tine. — Gregory, spuse Terry (era pentru prima dată că i se adresa pe numele mic, È™i asta cu mari eforturi), unde mergem? — Păi, nu È™tiu ce gînduri ai tu, dar eu merg să fac o baie, răspunse doctorul Dudden. Aprinse lanterna È™i deodată dădu îngrijorătoarea impresie că dispăruse în prăpastie. ÃŽn realitate, ajunseseră în dreptul unei cărărui abrupte È™i înguste, care fusese tăiată direct în stîncă; o cărăruie despre care Terry își aminti acum că ducea în jos spre o plajă nisipoasă, pe care o vizitase È™i el de cîteva ori în studenÈ›ie. Ezită în faÈ›a unei coborîri atît de primejdioase, după care începu să urmărească lumina miÈ™cătoare a lanternei, înjurînd ca pentru sine. — AÈ™adar, continuă doctorul Dudden de undeva din întuneric, zice lumea că-s ciudat, nu? Foarte bine. ÃŽncerc să restitui omenirii o treime din viață, atît È™i nimic altceva. Mă dau de ceasul morÈ›ii să cresc speranÈ›a de viață a tuturor bărbaÈ›ilor, femeilor È™i copiilor de pe planeta asta nenorocită cu treizeci È™i trei la sută. Pentru numele lui Dumnezeu, oare nu merită să faci să sufere cîțiva È™obolani pentru o cauză atît de înaltă? Sau cîțiva cățelusi drăguÈ›i? Se întrerupse cîteva clipe ca să sară peste o porÈ›iune neaÈ™teptată de drum dificil, sau să evite un loc unde pămîntul uscat È™i nisipos o luase la vale. După aceea începu să È›ipe, ca să se facă auzit pesle valurile care se izbeau de țărm. — Sau o amărîtă de victimă omenească, în fond È™i la urma urmei. Una singură. E chiar atît de mare preÈ›ul? Terry nu fu aproape deloc ătent la aceste cuvinte, din cauză că avea probleme mari cu păstrarea echilibrului È™i pierdea tot mai mult teren. ÃŽn cele din urmă, coborîrea se încheie, iar el simÈ›i nisipul sub picioare. ÃŽl ajunse pe doctorul Dudden È™i descoperi, oarecum cu surprindere, că acesta se dezbrăcase È™i era gol puÈ™că. — Ce zici? îl întrebă doctorul. Te bagi? — Poftim? — ÃŽn apă, omule, să înotăm. — Nu-i cam rece? — Hai, fătălău ce eÈ™ti, jos izmenele. Doi bărbaÈ›i în toată firea, bine făcuÈ›i È™i goi în lumina lunii; n-ai spune că È™i cerurile ne-ar privi cu mîndrie? — E cam agitată marea. — Nu sînt popo, să È™tii. N-ai de ce să te temi. — Nu È™tiu să înot, obiectă Terry. Minciuna nu era originală, dar îi fu de folos. — Treaba ta, habar n-ai ce pierzi. Stai cu ochii pe haine. Cuvintele doctorului sunară ciudat, noaptea tîrziu pe o plajă pustie, dar Terry încuviință din cap, privindu-È™i apoi tovarășul de plimbare care se apropia de apă. De îndată ce spatele lui alb È™i păros nu se mai văzu, înÈ™făcă sacoul doctorului, găsi cele două chei aurite È™i le scoase de pe lănÈ›iÈ™or. Spre norocul lui, se grăbi, fiindcă după nici două minute doctorul Dudden se întoarse, tremurînd din toate încheieturile È™i È™uierînd mai rău ca niciodată. Buzele i se înălbăstriseră, iar penisul i se redusese la dimensiunile unei ciuperci. — Dumnezeule mare, gemu el, chinuindu-se să-È™i pună chiloÈ›ii pe trupul ud È™i să-È™i vîre picioarele pline de nisip în cracii pantalonilor. Asta zic È™i eu fortificare. AÈ™a se călesc bărbaÈ›ii adevăraÈ›i. — Te simÈ›i bine? întrebă Terry, ajutîndu-l să-È™i pună cămaÈ™a. Doctorului Dudden îi tremurau mîinile atît de tare, încît nici nu reuÈ™i să se încheie la nasturi. — Eu? Bine? Sigur că mă simt bine. Noi, ăștia din Tayside, sîntem croiÈ›i din esenÈ›e tari. Am mai făcut treaba asta È™i alte dăți. — S-ar putea să fie ultima, dacă nu te-ntorci repede acasă. — Fii serios, omule, spuse doctorul Dudden. Cu toate acestea, începu să urce rapid pe potecă, iar cînd ajunse cu Terry în vestibulul de la Ashdown È™i îi spuse în cele din urmă noapte bună, tot nu scăpase de tremurat. — Ai întîrziat peste ora de culcare, spuse el, lăsînd bălÈ›i de apă sărată pe pardoseală. Cere-i scuze Lornei din partea mea. Spune-i că te-am È›inut de vorbă. — AÈ™a o să fac. — Și gîndeÈ™te-te la ce È›i-am zis. Mîine o să plec È™i-o să lipsesc vreo două zile, aÈ™a că nu-i nevoie să iei decizii pripite. — ÃŽn regulă, acceptă Terry. O să mă gîndesc. Doctorul Dudden îi întinse mîna, căscînd zgomotos. — Păi atunci, noapte bună. — Te duci deja la culcare? Doctorul se uită la ceas. — Doar patru ore. Pun ceasul să sune la trei. Mai precis, la trei È™i zece. Să È™tii că se poate. Chiar tu mi-ai demonstrat. Terry zîmbi, îi strînse mîna doctorului È™i îl privi urcînd scările È™i dispărînd pe coridorul de la etajul unu. Mai aÈ™teptă un minut, pînă cînd uÈ™a dormitorului se deschise È™i se închise la loc. Pe urmă străbătu vestibulul È™i coborî pe furiÈ™ scările care duceau la subsol. BineînÈ›eles, fusese prevăzător È™i memorase codul din opt cifre care deschidea uÈ™a laboratorului, deÈ™i îi venise greu să-l È›ină minte în faÈ›a atacului conjugat al alcoolului È™i al elucubraÈ›iilor doctorului Dudden. La ora aceea curățătoria era goală, iar pe coridorul de la subsol se lăsase o liniÈ™te care aproape că-l È™ocă pe Terry, în timp ce tasta cele opt cifre. SimÈ›i uÈ™oara agitaÈ›ie a animalelor de îndată ce deschise usa, dar se strădui să treacă printre recipientele cu apă fără să se uite la ele. Auzi lipăitul picioarelor vlăguite la contactul cu plăcile turnante. Pe urmă, după ce ajunse la capătul cel mai îndepărtat, nu luă în seamă uÈ™a din stînga È™i se îndreptă direct spre cea pe care doctorul Dudden refuzase să i-o deschidă peste zi. UÈ™a se deblocă uÈ™or, iar după declicul de rigoare lumina din tavan se aprinse automat. La început Terry nu pricepu ce vedea, fiindcă în faÈ›a ochilor părea să aibă o cameră înăuntrul unei alte camere. Chiar în dreptul lui se găsea un teanc de folii de plastic polimerizat, iar la vreo trei metri de ele se afla un perete despărÈ›itor orizontal - făcut din plăci aglomerate, din cîte se părea — pe care stăteau înÈ™irate trei obiecte: un frigider, o chiuvetă È™i un closet. Cu vreo cinci centimetri mai jos se vedea o platformă mare È™i semicirculară de lemn, ridicată la È™aizeci-È™aptezeci de centimetri deasupra podelei. SpaÈ›iul dintre platformă È™i podea era umplut cu o apă albastră, clorinată. Terry își dădu seama în scurt timp că se uita la un recipient sau o cuÈ™că enormă din folii polimerizate, aproape de dimensiunile încăperii în care era adăpostită. Recipientul putea fi ocolit, descoperindu-se astfel - aÈ™a cum s-ar fi putut aÈ™tepta È™i Terry - că era împărÈ›it în două camere identice È™i că fiecare conÈ›inea aceleaÈ™i dotări primare care să le facă locuibile de către oameni. Sus de tot în peretele despărÈ›itor fusese făcută o gaură prin care cobora, în ambele părÈ›i, o încîlceală de fire lungi, la capătul cărora se afla un set de electrozi. Altfel spus, era vorba de o versiune la scară mai mare a aparatului din laborator, care dispunea de o placă turnantă suficient de mare pentru doi subiecÈ›i umani. — Dement, È™opti Terry după ce dădu ocol incintei pentru a treia oară, uitîndu-se înăuntru cu un amestec de respect, groază È™i stupefacÈ›ie. Complet dement, nebun de legat... Vîrî mîna în buzunarul de la pantaloni È™i scoase un ghem de hîrtie: bileÈ›elul care îi fusese trimis anonim, cu aproape o săptămînă în urmă, sub forma unui avion de hîrtie. „ÎNTREABÃ-L DE STEPHEN WEBB." Instinctiv, Terry înÈ›elese că exista o legătură între acest mesaj È™i încăperea monstruoasă în care se găsea acum. Indiferent cine era, Stephen Webb fusese aici È™i luase parte la unul dintre experimentele doctorului Dudden. Și după aceea? Poate un accident, poate o întîmplare soldată cu o victimă (da, era exact cuvîntul folosit de Dudden), pe care cineva îl îndemna acum pe Terry s-o investigheze. Medicul avea duÈ™mam - probabil foarte mulÈ›i - în clinică, iar lui i se cerea să treacă de partea lor. Ba chiar se părea că, într-un fel, se bizuiau pe el. IeÈ™i din cameră È™i părăsi laboratorul, închizînd ambele uÈ™i în urma lui. Se hotărî să încerce să uite codul format din opt cifre. Nu mai voia să se ducă acolo. ÃŽn timp ce urca tiptil scările care duceau la parter, se gîndi în schimb la fotografia pe care nu o mai găsea. Se gîndi apoi la posibilitatea de a reîncepe să doarmă È™i să viseze. Fără îndoială că povestea lui Stephen Webb era importantă; numai că el unul era critic de film, nu reporter de È™tiri. Pur È™i simplu nu era omul indicat pentru aÈ™a ceva. ÃŽn plus, trebuia să fie deja în pat de o oră. ANALIST: Descrie-È›i sentimentele pentru Robert. ANALIZAT: A fost singura persoană față de care am putut să fiu sută la sută sincer. Am avut încredere în el È™i [...] am trăit cu impresia că puteam să-i spun orice. ANALIST: Și totuÈ™i, nu È›i-a fost niciodată iubit? ANALIZAT: Nu. Mi-a fost mai mult ca o soră. Ca un frate, vreau să zic. ANALIST: Ai spus ca o soră. ANALIZAT: M-am gîndit la frate. ANALIST: Ai fraÈ›i È™i surori? Nu vorbeÈ™ti deloc despre ei. ANALIZAT: Da, am o soră. E cu opt ani mai mare ca mine È™i a emigrat cînd aveam doar treisprezece ani. S-a hotărît aproape pe loc. ANALIST: Dar parcă È™i Robert a dispărut brusc din viaÈ›a ta. ANALIZAT: Foarte brusc. ANALIST: Ei bine, de data asta chiar că facem progrese. De pe cărarea care ducea spre faleza stîncoasă, îl văzură pe Terry postat în dreptul ferestrei de la dormitor, aplecat asupra mesei de lucru È™i scăldat în lumina lămpii de birou, care sclipea ca raza unui far miniatural. ÃŽi făcură cu mîna, însă acesta nu-i zări sau nu avu chef să le răspundă. Merseră mai departe. Din cînd în cînd, Robert se uita pe furiÈ™ la ochii lui Sarah; nu fiindcă voia pur È™i simplu să-i privească (lucru de care, de altminteri, nu se plictisea niciodată), ci fiindcă È›inea să-i pomenească în versuri È™i nu È™tia cum să-i descrie. ÃŽn aÈ™a È™i pe dincolo tăi ochi am spionat... ÃŽn... blînd-duioÈ™ii ei ochi? Calzi È™i-nstelaÈ›i? Limpezi-prezenÈ›i? FicÈ™i-inimoÈ™i? Nu, nu se potriveau deloc. ÃŽncercă să-È™i alunge această problemă din minte È™i să se concentreze asupra a ceea ce spunea ea: ceva despre un articol de îmbrăcăminte pe care Veronica îl cumpărase recent È™i care se părea că nu-i plăcuse lui Sarah; È™i ceva despre o scrisoare pe care Veronica o primise iar apoi o ascunsese, refuzînd să-i discute conÈ›inutul. Evident, Sarah era destul de agitată din cauza ambelor întîmplări. Iar Robert se străduia din răsputeri să priceapă de ce. — Ai mai spus cuiva? întrebă el. — BineînÈ›eles că nu. EÈ™ti singura persoană cu care pot să stau de vorbă. Cui aÈ™ mai fi putut să-i spun? — Mă gîndeam că puteai să-ncerci cu Terry. Sarah rîse fără chef. — Nu pot să-l fac să asculte nimic dacă nu-i vorba de filme. N-o să-i spui, bine? — Sigur că n-o să-i spun, răspunse Robert. — Sînt singura care È™tie cît sînteÈ›i de apropiaÈ›i. ÃŽi cercetă din nou ochii È™i încercă să stabilească dacă erau albaÈ™tri sau cenuÈ™ii. AlbaÈ™tri, fără discuÈ›ie. ÃŽn albaÈ™trii È™i pe dincolo tăi ochi. Săriră peste barieră È™i ajunseră în faÈ›a unei bifurcaÈ›ii. Un drum mergea de-a lungul stîncilor pînă în oraÈ™ È™i È›inea cam trei kilometri. Celălalt ducea spre drumul principal, unde ar fi putut să ia autobuzul. Deciseră că era prea tîrziu ca să mai meargă atît de mult pe jos È™i se îndreptară spre drumul principal. AlbaÈ™trii, amintiÈ›ii ochi? Nu, alea albastre È™i amintite erau dealurile, nu ochii. Oricum, probabil că erau mai degrabă cenuÈ™ii decît albaÈ™tri. — Sînt convins că nu s-a-ntîmplat nimic, spuse el. — Ai dreptate. Bag seama c-am făcut din țînÈ›ar armăsar. — ÃŽn fond, n-a făcut decît să-È™i cumpere niÈ™te haine fără să-È›i ceară părerea. Sînt È™i rele mai mari. — Da, dar era un costum, Robert. Un costumaÈ™ oribil, dichisit È™i oficial. Doar È™tie că e ultimul lucru pe care mi-aÈ™ dori să-l poarte. Lui Robert exact aceste detalii fără însemnătate i se păreau cel mai greu de suportat. Ideea că Sarah È™i Veronica mergeau pînă la a se îmbrăca în aÈ™a fel încît să-È™i împace gusturile îl înnebunea, iar în clipa aceea constată că nu putea să se cenzureze: — TotuÈ™i, e-o chestie măruntă, nu? — Nu, Robert, nu-i deloc măruntă. ÃŽntreaga ei ascuÈ›ime, acea parte din ea de care se temea cel mai mult, dar care îl fascina cel mai intens, ieÈ™i imediat la iveală. — E un simptom care anunță ceva. E un semn că ne îndepărtăm tot mai mult. Am pus tot ce-am avut în relaÈ›ia asta È™i dacă-ncepe să se destrame... Habar n-am ce-o să fac. —Sînt sigur că nu începe... — Să È™tii, Robert, că nu-i o simplă toană. Vorbim de viitorul meu. IeÈ™itul cu Ronnie a fost o decizie capitală pentru mine. Cea mai importantă din viață. — Știu asta. O È™tiu foarte bine. ÃŽn ochii tăi, oglindă cenuÈ™ie... Oglindă? Oglindind? Gîndindu-se mai atent, își dădu seama că nici unul dintre cele două cuvinte nu era foarte potrivit. — Vreau să spun că nu-i vorba doar de prostia asta, continuă Sarah. La ora actuală nu mai comunicăm aproape deloc. Toate ideile alea pentru la anu'... se pare că nu mai pot să-i trezesc interesul. Sarah spera în continuare să găsească un post la o È™coală de cartier È™i să închirieze o casă cu Veronica, după care aceasta din urmă avea să încerce - teoretic - să demareze proiectul atît de discutatului cerc de teatru. Numai că începea să fie prea tîrziu pentru transpunerea acestor planuri în practică. Oficial, semestrul se încheiase, examenele de an avuseseră loc, rezultatele fuseseră anunÈ›ate, iar peste puÈ›ine zile aveau să plece cu toÈ›ii definitiv de la Ashdown. Nu doar Sarah È™i Veronica intraseră în criză de timp, ci È™i Robert. ÃŽncercînd să se pună la adăpost în faÈ›a acestei realități È™i a panicii care o însoÈ›ea, tînărul zise: — Mă rog, nu cred că-i cazul să-È›i faci griji pentru asta. Din cîte văd, pare mai chitită ca niciodată pe chestia aia cu teatrul. Ultima dată cînd am vorbit cu ea - adică ieri seară, la cafenea - numai despre asta i-a mers gura. Femeia aia care organizase un atelier la Salonul de Arte Plastice, Celia nu-È™tiu-cum... — Celia Blake! Sarah se apropie de el, iar numele îi ieÈ™i de pe buze aproape ca un strigăt. Robert își dădu seama uimit cît de încordată devenise fata în ultimul timp È™i ce repede se înfuria. — A, da, pe ea te cred c-a fost chitită. Atît de chitită, că săptămîna trecută s-a dus la mama dracului la Londra ca s-o vadă în mai È™tiu eu ce piesă. Și probabil că după ce s-a termănat a intrat după ea în culise. — Și, mă rog, cine e de fapt? —Au fost colege de È™coală. Diferență de trei ani, ceva de genul ăsta. Acum Celia e semicelebră, a venit aici să È›ină atelierul ăla, iar după ce s-a terminat, Ronnie s-a dus la ea È™i s-a prezentat, ea È™i-a adus aminte È™i parcă văd că de-acum încolo numai deapre asta o s-o auzim vorbind. — E lesbiană? La Celia mă refer. — Presupun că da. Pe drum treceau destul de puÈ›ine maÈ™ini. Sarah se sprijini de peretele staÈ›iei de autobuz, oftă adînc È™i își ridică faÈ›a spre soarele care apunea. Acum ochii ei nu păreau nici albaÈ™tri, nici cenuÈ™ii. Ba ai fi putut jura că aveau o nuanță aproape verzuie. ÃŽn multicolorii tăi ochi... Nu, suna groaznic. TotuÈ™i, ritmul i se părea reuÈ™it; îl atrăgea ideea de a folosi un cuvînt format din cinci silabe în locul a două cuvinte mai subÈ›irele È™i fără greutate. ÃŽn polimorficii tăi ochi... In diatonicii tăi ochi... Poate că se apropia. Dar înainte de a se gîndi È™i la alte variante, constată că Sarah se întorsese din nou cu faÈ›a spre el: medita în continuare la comportamentul Veronicăi, iar expresia ei devenise între timp mărginită È™i acuzatoare. — Drace, de fapt să È™tii că de asta a cumpărat costumul. Ca să se ducă la Londra È™i s-o vadă. Fac pariu că s-a gătit aÈ™a ca să poată să intre în culisele cine È™tie cărui teatru din West End, iar de-acolo să se ducă la un restaurant simandicos. — Era îmbrăcată cu el cînd a plecat? ÃŽn antisepticii tăi ochi... — N-am văzut-o în dimineaÈ›a aia. Și nici cînd s-a întors. — A rămas acolo peste noapte? — La veriÈ™oară-sa. AÈ™a mi-a zis. Sau chiar... ÃŽn narcolepticii tăi ochi... Da, asta chiar era o posibilitate. Nu era deloc sigur că Sarah suferise de narcolepsie, dar se gîndise de vreo două ori la această eventualitate cînd îi analizase perturbările din tiparele somnului nocturn, visele stranii È™i halucinante, precum È™i tendinÈ›a de a adormi uneori în cele mai nepotrivite perioade ale zilei. Oricum, cuvintele se armonizau de minune cu linia prozodică. — Cum să-È›i spun - ce-ar fi ca scrisoarea să fi fost de la ea? De data asta îl vîrîse în ceață - concentrarea lui luase o pauză prea mare. — Poftim? — Ce-ar fi ca scrisoarea să fi fost de la ea — de la Celia? întrebă Sarah, cu o voce debordînd de exasperare. —Păi... Robert È™tia că nu era corect din partea lui să alimenteze asemenea bănuieli, dar descoperi că nu se putea abÈ›ine. — Cred că se prea poate. Te-ai uitat la timbru? — N-am apucat să văd nici plicul. Cum a intrat Terry în bucătărie, cum i l-a smuls din mînă È™i l-a vîrît în buzunar. Pe urmă, cînd am urcat È™i am găsit-o citind... Toate se legau cum nu se poate mai limpede: tabloul era îngrozitor de plauzibil. — Da, probabil că de la ea era. Se făcuse roÈ™ie la față È™i îi luceau ochii. N-am mai văzut pe nimeni care să arate atît de fericit. — Și după aia ce s-a-ntîmplat? — Am întrebat-o de la cine era, normal. Mi-a zis că unele lucruri erau intime È™i-a vîrît scrisoarea în sertar. Cu bună È™tiință. N-am vrut să ne luăm la harță, aÈ™a că i-am spus că întrebasem fiindcă am crezut că era ceva legat de cercul de teatru. Știam că trimisese scrisori în care cerea bani. E clar c-a fost foarte jenată, fiindcă a-nceput să bată cîmpii È™i dintr-una în alta am ajuns la discuÈ›ia aia ciudată despre... — Despre istorie? Sarah izbucni în acel rîs autoironic pe care Robert îl È™tia atît de bine, dar care izbutea să-l ia de fiecare dată prin surprindere; capacitatea aceea de-a se întoarce asupra propriei persoane cît ai clipi din ochi, indiferent de starea de spirit, sugera versatilitate È™i totodată dădea fiori. Era o calitate cu care păreau să fi fost binecuvîntate doar femeile, motiv pentru care Robert le invidia cu patimă. — O, Doamne, spuse ea zîmbind. Am ajuns o pisăloagă bătrînă, nu? Probabil că È›i-am mai povestit toate chestiile astea. Parcă văd c-o să-mi spui c-am mai avut aceeaÈ™i discuÈ›ie acum cîteva zile, cuvînt cu cuvînt, È™i că nu te-a lăsat inima să-mi strici bucuria. — Nu, nu-i asta. Nici vorbă. Atîta doar că Terry a pomenit - parcă ieri - că-i puseseÈ™i o întrebare ciudată. Ceva cu Zeitgeist-uri È™i... momente istorice. Mă rog, pe-acolo. — AÈ™a e. A trebuit să-l întreb ce-i ăla Zeitgeist. Penibil, nu? La fel de penibil, chibzui ea, ca ieÈ™itul cu cineva care foloseÈ™te bazaconii de-astea ori de cîte ori deschide gura. Oricum, se pare că dintr-o dată asta e buba cea mare cu înfiinÈ›area cercului de teatru. Zeitgeist-ul. După Ronnie, s-ar putea să nu fie, citez, momentul istoric oportun, am încheiat citatul. — Se gîndeÈ™te s-o lase mai moale? — Din cîte-mi dau seama, n-are nimic de-a face cu gînditul. Istoria e împotriva ei, simplu ca bună ziua. Prioritățile se modifică. Valorile se află într-o stare de flux. — „Stare de flux"? A zis ea aÈ™a ceva? — Incredibil, nu? M-am întrebat dacă nu cumva o luase pe ulei. Numai că era prea de dimineață chiar È™i pentru ea. Frivolitatea din vocea Jui Sarah era forÈ›ată. De altfel, tînăra renunță brusc la tonul adoptat. — Ah, Robert, ce Dumnezeu o să fac? La orizont se ivi un autobuz care se apropie de ei zdrăngănind din toate cele. Era aproape gol, aÈ™a că lui Robert avea să i se refuze plăcerea de a sta lîngă ea. ÃŽn schimb, Sarah se aÈ™eză pe locul din fata lui, rezemîndu-se cu spatele de geam, întinzîndu-È™i picioarele pe interval È™i uitîndu-se nu la el, ci undeva în gol. — Crezi c-ar trebui să mă furiÈ™ez la ea în cameră È™i s-arunc un ochi pe scrisoare? întrebă ea. Narcolepticii tăi ochi, își zise Robert; hotărît lucru, asta era formula optimă. ÃŽncă nu È™tia dacă era valabilă - din punct de vedere medical - în cazul lui Sarah, însă ritmul È™i sonoritatea erau perfecte. Ceea ce însemna că, în fine, poczia era gata. ÃŽi trebuiseră cîteva luni, dar acum putea s-o ducă la cafenea È™i să-i spună s-o caute între paginile cărÈ›ii lor speciale. Mai mult ca sigur că avea să treacă pe acolo în următoarele cîteva zile, măcar de dragul vremurilor de altădată. — Da, spuse el È™i se întrebă, în treacăt, dacă avea să scape vreodată de acest viciu, de refuzul de a-i spune altceva decît ceea ce È™tia că își dorea să audă. AÈ™a cum stau lucrurile, cred că ar fi perfect justificat. — Bine, zise ea, răsplătindu-l cu un surîs larg È™i recunoscător. Atunci asta o să fac. ÃŽn tren, Terry încercă să se concentreze pe depistarea inadvertenÈ›elor È™i a greÈ™elilor de tipar din articolul pentru Frame, al cărui È™palt îl primise în cursul dimineÈ›ii. însă prezenÈ›a însoÈ›itorului său, Joe Kingsley, aflat față în față cu el la masă, îl deranja într-o prea mare măsură. ÃŽn primul rînd, era vorba de ceea ce avea pe cap. Dacă exista un obiect pe care Terry îl dispreÈ›uia mai presus de toate celelalte, acesta era È™apca de base-ball. BineînÈ›eles, copiii n-aveau decît s-o poarte, dar ori de cîte ori o vedea pe capul unui adult i se părea că simbolizează tot ceea ce detesta mai intens în legătură cu America, mai mult chiar decît mutra lui Mickey Mouse, ultimele reclame la Coca-Cola sau hoardele de uriaÈ™e „M"-uri galbene care tocmai în această perioadă începuseră să se împrăștie prin Anglia ca un virus scăpat de sub control. Colac peste pupăză, Kingsley își pusese È™epcuÈ›a cu cozorocul la spate. Abia acesta era, fără îndoială, semnul suprem al imbecilității. Pentru Terry nici nu era nevoie de mai mult ca să se simtă stingherit de faptul că stătea cu el la masă. Celălalt lucru care-i displăcea era pseudo-revista cinematografică pe care o citea Kingsley - nici nu era o revistă propriu-zisă, ci un pliant de genul celor care È›i se dau cînd intri la film, plin de fotografii color È™i de articole semianalfabete culese de prin materialele apărute în presă. Pe cînd citea, își miÈ™ca buzele, iar cînd dădea peste un paragraf extrem de complicat, rostea cuvintele cele mai grele într-un fel de È™oaptă anevoioasă. — Auzi, Kingsley? spuse Terry, ajuns la capătul răbdării. N-ai de gînd să taci? ÃŽncerc să lucrez. — N-am zis nimic. — Bombăneai ceva ca pentru tine. Nu pot să mă concentrez. Kingsley îl fixă cu o căutătură neprietenoasă, după care se întoarse la revistă, spunînd: — Ce-ar fi să te calmezi? Pîn' la urmă-È›i fac ditamai hatîrul. Terry era conÈ™tient de acest lucru, însă nu avea de gînd să-È™i exteriorizeze recunoÈ™tinÈ›a. Se revolta din străfunduri la gîndul că-i era îndatorat lui Kingsley, care jucase pentru el rolul de bete noire încă de cînd intrase la secÈ›ia film, la începutul semestrului de primăvară. Tînăr, neras, plin de coÈ™uri È™i capabil să scoată un nechezat vocalic cu totul bizar, era fiul unui om de afaceri american care la ora aceea lucra în Anglia în baza unui contract pe È™ase luni. Kingsley junior, care se înscrisese la niÈ™te cursuri de regie film la un colegiu neînsemnat din Midwest, profitase de ocazie È™i își însoÈ›ise tatal în această călătorie, după care fusese admis cu promptitudine la universitate pentru două semestre, aranjamentul fiind asigurat - cum se È™tia prea bine - de donarea unor sume substanÈ›iale pentru construirea aripii noi a internatului. Era gălăgios, plin de sine, incoerent, bogat È™i dispreÈ›uit de toÈ›i ceilalÈ›i studenÈ›i, fără excepÈ›ie. Pe de altă parte (iar aici intervenea o oarecare invidie), făcuse deja două filmuleÈ›e la el în È›ară, finanÈ›ate parÈ›ial de tatăl lui, È™i, judecînd după copiile video pe care le adusese cu el în Anglia, se dovedise a fi - cel puÈ›in pe plan tehnic - neaÈ™teptat de capabil. De fapt, a doua peliculă, un film de acÈ›iune cu un final zgomotos È™i violent È™i cu o durată de treizeci de minute, îi impresionase pînă È™i pe erudiÈ›ii în ale cinematografiei cărora le plăcea să se strîngă în jurul mesei din colÈ› de la Cafe Valladon, cu excepÈ›ia lui Terry, care susÈ›inea că întreaga secvență spectaculoasă de la sfirÈ™it era „o grămadă de clădiri care săreau în aer È™i-atîta tot" È™i că în spatele filmului luat în ansamblu „nu exista o viziune coerentă". (Iar dacă el însuÈ™i li se păruse plin de sine celorlalÈ›i, aceÈ™tia avuseseră grijă să n-o spună.) Prin urmare, își reproÈ™a cu atît mai mult că într-o seară se îmbătase în barul Uniunii È™i îi spusese lui Kingsley că ambiÈ›ia lui era să scrie un scenariu cu o bătaie în timp de cincizeci de ani. Din această discuÈ›ie lapidară È™i îngreunată de alcool Kingsley dedusese că Terry era un fel de vizionar È™i din clipa aceea insistase să-i spună „scriitorul" de fiecare dată cînd i se pomenea numele. ÃŽntr-un tîrziu reieÈ™ise că din acelaÈ™i motiv îl rugase să vină să stea de vorbă cu el atît de neaÈ™teptat cu cîteva săptămîni în urmă. — Taică-meu s-a-mprietenit cu un producător, îi explicase el. Asta cică a venit la Londra pentru un film, taică-meu i-a arătat ce-am făcut È™i-acum vrea să ne vedem. — Bravo, Kingsley, grozav. Zău că mă bucur pentru tine. Dar de ce-mi spui toate astea? — Fiindcă am nevoie de-un scriitor. Și, oricum, mă cheamă Joe. Joe Kingsley. — Tot nu văd care-i rostul meu. — EÈ™ti scriitor, nu? Asta faci, scrii cărÈ›i. — Mda, mă rog, dar ce... a, te gîndeÈ™ti la scenariul ăla de care È›i-am povestit? — Nu, individul are deja două bucăți. Ne trebuie un scriitor, atîta tot. Unul care scrie. Terry tot nu era sigur de ce acceptase invitaÈ›ia. Era convins că lucru- rile aveau să se încheie dezastruos. ÃŽn cele din urmă cedase insistenÈ›elor lui Robert È™i Sarah, care se străduiseră să-i arate că i s-ar putea furniza cel puÈ›in prilejul de-a arăta cîte ceva din ce lucrase unei figuri influente în domeniu, ceea ce, la o socoteală atentă, însemna că o zi întreagă în compania lui Kingsley era totuÈ™i un preÈ› mai mult decît rezonabil. — De ce te holbezi la mine? Terry se foi vinovat în scaun, conÈ™tient că pe durata ultimelor cîteva minute ochii i se fixaseră hipnotic asupra ofensatorului acoperămînt al interlocutorului. — lartă-mă, spuse el. Eram cu mintea aiurea. Kingsley pufni È™i dădu încă o pagină a revistei. După cîteva clipe se încruntă È™i rosti cu voce tare: — Vorbesc ăștia aici de-o chestie căreia-i zice Al treilea om. Ai auzit de-aÈ™a ceva? — Da, e un film. — Acum aud prima oară. ÃŽnseamnă că-i vechi, nu glumă. — 1949. — Măiculiță. Adică aÈ™a, ca un film mut? — Nu, nu chiar atît de vechi. Să fiu sincer, chiar mă mir că n-ai auzit de el. E celebru, nu de alta. L-a regizat Carol Reed. — Habar n-aveam că pe vremea aia femeile făceau regie. La drept vorbind, Terry nu era cîtuÈ™i de puÈ›in surprins că nu auzise de el. Profunzimea ignoranÈ›ei lui Kingsley în materie de istoria filmului (de dinainte de NaÈ™ul) nu încetase să-l fascineze. — Că veni vorba, spuse el, chiar voiam să te-ntreb ce părere ai de Hawks? Kingsley puse revista pe masă, părînd mulÈ›umit de faptul că erau în fine pe punctul de-a purta o discuÈ›ie interesantă. — Imi plac, răspunse el după un scurt răgaz. Șoimii , ulii È™opîrlelor È™i mai ales vulturii. De fapt, răpitoarele în general. —Aha. Terry bătu darabana pe masă cîteva secunde înainte de-a mai pune o întrebare: — Nu È›i se pare că Welles e niÈ›el supraevaluat? — Cum să nu. Am fost cu tata luna trecută. E mult mai frumos la Bath. Nici nu se compară. — Asta aÈ™a e. Trenul trecu în goană printr-o gară. — Spune-mi, Kingsley, crezi cumva că soluÈ›ia pentru ieÈ™irea din criză a cinematografiei engleze e întoarcerea la principiile Cinematografului Liber? De data asta Kingsley trebui să chibzuiască serios. — Nu, n-aÈ™ zice, opină el în cele din urmă. Cred că È™i aici omu' ar trebui să-È™i plătească biletu' ca peste tot. Terry izbucni în rîs. — EÈ™ti o comoară, pe-onoarea mea. Să mor dacă te mint. — Ce tot îndrugi? — Hawks È™i Welles sînt regizori de film, îi explică Terry printre hohote. lar Cinematograful Liber e denumirea unei miÈ™cări influente a anilor '50. — Și tu te dai balenă-n eprubetă È™i eÈ™ti plin de ifose, spuse Kingsley, ridicîndu-se furios, făcîndu-i semnul universal cunoscut cu degetul mijlociu È™i ducîndu-se ca o vijelie la vagonul restaurant. ÃŽncîntat că rămăsese singur o bucată de vreme, Terry își îndreptă din nou atenÈ›ia asupra È™paltului articolului. Avea toate motivele să fie mulÈ›umit de primul lui demers jurnalistic: pe lîngă că îi acceptase imediat articolul, comitetul de redacÈ›ie de la Frame îi oferise un post de editorialist în cadrul revistei, cu începere de la 1 septembrie. Membrii comitetului păruseră mulÈ›umiÈ›i că, deÈ™i nu reuÈ™ise să găsească vreun cadru, vreun decupaj sau o copie a scenariului după care se turnase De serviciu la closet, Terry scrisese un material interesant È™i vrednic de atenÈ›ie, care strîngea pentru prima oară laolaltă informaÈ›ii disparate È™i incomplete. De exemplu, se relata cazul curios al recenzentului englez de film care mersese cu avi&nul în Italia ca să asiste la o vizionare în cadru intim a filmului, pentru ca după douăsprezece ore să fie găsit mort într-o cameră a unui hotel din afara Romei, împuÈ™cat în cap, cu un revolver alături È™i È›inînd în mînă o foaie de hîrtie pe care fusese mîzgălit lapidarul mesaj; „ViaÈ›a nu poate fi suportată". Variety semnalase incidentul, sub titlul „Un film rău l-a tras în hău pe un critic pămpălău", È™i chiar dacă exista o explicaÈ›ie alternativă pentru sinucidere (recenzentul tocmai fusese părăsit de soÈ›ie È™i copii), era limpede că principalul element care contribuise la declanÈ™area tragediei fusese con-tactul cu turul de forță nihilist al lui Ortese. Terry fusese nedumerit È™i totodată stîrnit de acea relatare care tot nu dezvăluia ce anume se arătase în film È™i nici de ce impactul asupra unuia dintre spectatori fusese atît de profund È™i imediat. La fel de misterios era un articol vechi de opt ani dintr-o publicaÈ›ie È™tiinÈ›ifică din Canada, pe nume The Quarterly Review of Urinary Medicine. ÃŽn paginile sale se descria cazul unui reprezentant (pensionat între timp) al unei reÈ›ele de difuzare italiene, care văzuse filmul È™i care, deÈ™i refuzase vehement să-i dea în vileag conÈ›inutul, suferise de atunci în permanență din cauza unei complicaÈ›ii ciudate la vezică, nemaifiind niciodată în stare să urineze în prezenÈ›a altor bărbaÈ›i. Cu cît Terry citea mai mult despre film, cu atît devenea mai fascinat. Oare ce amestec pervers de scatologie È™i radicalism politic plămădise Ortese de reuÈ™ise să dea naÈ™tere tuturor acelor mituri È™i zvonuri care mai de care mai stranii? Nu era primul interesat de această chestiune, însă cercetătorii de dinaintea lui nu descopenseră mare lucru. Pretinsul director de imagine al filmului negase începînd de atunci orice legătură cu el, directorul de montaj declarase sus È™i tare că pur È™i simplu nu exista un asemenea film, scenografa - care între timp trecuse bine de optzeci de ani È™i nu mai era în deplinătatea facultăților - îl È›inea minte ca pe „un film funciarmente tandru È™i romantic", în vreme ce în 1973, ca o reacÈ›ie directă la experienÈ›a realizării peliculei, interpretul rolului principal intrase în rîndurile unui ordin monahal îndepărtat de lume, care se supunea unui legămînt strict al tăcerii. La ora prînzului, subiectul continua să-l preocupe intens pe Terry. — Nu, n-am văzut filmul, îi declară producătorul, care se dovedi a fi un bărbat suplu, energic È™i aparent jovial, în vîrstă de vreo treizeci È™i cinci de ani. ÃŽl chema Bruce Logan. ÃŽi făcuse să aÈ™tepte un sfert de oră pe Terry È™i Kingsley în barul de la Athenaeum, după care îi dusese la un restaurant italienesc din Mayfair, aflat la un colÈ› de stradă. — Am auzit de el, asta da. Știu toate poveÈ™tile. Dar am văzut cîndva la Paris versiunea necenzurată din Sa/6 È™i mi-a ajuns. Se servi cu ciabatta È™i-i îmbie È™i pe ceilalÈ›i. — BineînÈ›eles, e un film pe care Ortese l-a influenÈ›at masiv. Am înÈ›eles că È™i la capitolul lungime tot din el s-a inspirat. Se întoarse spre Kingsley. — ÃŽÈ›i place Pasolini? — Mă rog, voiam să cer o chiftea, spuse Kingsley, cu ochii aÈ›intiÈ›i asupra meniului. — Are niÈ™te poante, te dărîmă, zise Terry, rîzînd prefăcut È™i lovindu-È™i însoÈ›itorul pe sub masă. Logan făcu un gest vag È™i tolerant cu mîna. — Ce mare lucru, băiatul n-a auzit în viaÈ›a lui de un macaronar poponaut care-a făcut niÈ™te filme mai È™mechere. Cui îi pasă? Oricum, filmul european de artă È™i-a trăit traiul. Zece ani È™i dădea ortu' popii cu acte-n regulă. ÃŽncă zece È™i nu mai găseai un spectator plătitor în stare să-È›i spună cine-a fost Renoir. ÃŽn plus, n-am venit să vă testez, băieÈ›i. Doar nu sînteÈ›i la examen. — Unde mai pui că habar n-are de filmele americane, i se plînse Kingsley cu un nechezat posomorît la maximum. Nici măcar n-a stat să vadă Vînătorii de fantome pîn' la capăt. S-a sculat la jumatea filmului È™i s-a cărat. Terry pufni indignat. —AvalanÈ™a aia de aiureli juvenile È™i stridente... — Zici că È›i-a plăcut? îl întrebă Logan pe Kingsley. — L-am văzut de È™apte ori. Mare, ce mai. Mare pîn' la Dumnezeu. NiÈ™te efecte de cazi pe spate. — Da, am impresia că Sicomp a tras vîrtos de data asta. — Sicomp? făcu Terry. — Sistemul multiplan computerizat, îl lămuri Kingsley. ÃŽl foloseÈ™ti ca pe-o cameră mată pe un suport mobil. Cică pentru retroproiecÈ›ie e mai bun ca Automatte. Se întoarse spre Logan. — Filmul ăla a avut o rezoluÈ›ie, să nu-È›i vină să crezi. Limpede, cleÈ™tar. Cum or fi făcut? — Cred c-au turnat în È™aizeci È™i cinci de milimetri È™i pe urmă au mixat în treizeci È™i cinci anamorf. Cel puÈ›in aÈ™a am înÈ›eles. — Ca lumea. Ei da, asta explică multe. — Mi se pare că domnul vrea să-È›i ia comanda, spuse Terry, arătînd spre ospătarul care aÈ™tepta. — Aha, zise Kingsley È™i puse din nou mîna pe meniu. ÃŽncă nu m-am hotărît. Terry își dădu seama că habar nu avea ce să aleagă. — Tortellini îți place? îl întrebă el. Kingsley îl privi mefient. — Cum să nu, răspunse el. Mai ales primele, alea-n alb-negru. ÃŽn timp ce aÈ™teptau să li se aducă felul principal, Logan își schiță propuncrea. Lucra la unul dintre principalele studiouri de la Hollywood È™i încerca să pună în miÈ™care zece-douăsprezece proiecte orientate direct spre segmentul de bază al pieÈ›ei americane. Dat fiindcă văzuse cele două filmuleÈ›e ale lui Kingsley È™i fusese foarte impresionat mai cu seamă de construirea scenelor de acÈ›iune, iar apoi auzise de la ceilalÈ›i colegi ai lui Terry multe cuvinte de laudă la adresa calităților lui creatoare, trăgea nădejde că aveau să accepte amîndoi să lucreze la una dintre cele două proprietăți pentru care obÈ›inuse prima opÈ›iune; cea dintîi era un serial de benzi desenate foarte popular, intitulat Spionul È™i fiul, pe care voia să-l adapteze pentru marele ecran. Ochii lui Kingsley luciră brusc la auzul titlului, cu toate că Terry habar n-avea nici de el È™i nici de revista presupus renumită în care era publicat. — N-ai auzit de Spionul È™i fiul? întrebă Kingsley. Bine, dar e celebris- sim, nu-mi vine să cred că aici n-a prins. Tipul, cum să-È›i zic, e un fel de James Bond american. Da' fii atent, e văduv È™i-are un puÈ™ti de treiÈ™pe ani, frumuÈ™el È™i foc de isteÈ›, care se È›ine după el în toate misiunile. — AÈ™a e, preluă Logan È™tafeta. Nevastă-sa moare într-un accident de maÈ™ină înainte să-nceapă acÈ›iunea propriu-zisă a filmului. Nu arătăm nimic, fiindcă nu se face să pornim pe-o notă tristă. Una peste alta, e vorba de-un James Bond american al anilor '8o, numai că totul e mult mai autentic. —Mai autentic, repetă Terry cu o voce fără inflexiuni. — Exact. Fiindcă tipul nu-È™i neglijează obligaÈ›iile de familie. Pricepi, mai mereu își riscă pielea pentru È›ară, învingînd comunismul È™i tot ce-i mai iese-n cale, dar la sfirÈ™it tot are timp să se-ntoarcă la copil, să mănînce-o pizza cu el È™i poate să se uite-mpreună la un meci. O chestie de familie cum scrie la carte. — Și treaba miÈ™to, adăugă Kingsley, e că-n misiuni, de fiecare dată, puÈ™tiu' le vine de hac ălora răi. Ca faza cu spionii ruÈ™i care s-au luat după el È™i-au călcat pe guma lui de mestecat, de-au rămas lipiti de asfalt, nu? Atît el, cît È™i Logan hohotiră È›inîndu-se cu mîinile de burtă. — Sau cînd trage cu pistolu-n arabii ăia È™i-n loc de gloanÈ›e ies mingi de ping-pong care li se opresc fix în gură, È›ii minte? — Ai prins ideea? întrebă Logan. E ceva foarte vizual. Foarte filmic. Terry trase adînc aer în piept. — Zi-mi două vorbe despre celălalt, spuse el. Logan îl privi cu un aer curios, însă nu lăsă să se vadă dacă fusese jignit sau nu. — ÃŽn regulă, rosti el. Poate că e mai pe felia ta. Am luat prima opÈ›iune pentru o carte despre doi poliÈ›iÈ™ti din New York care lucrează la acelaÈ™i caz. Mă rog, poÈ›i să faci ce vrei cu ea, nu mă interesează decît să-i păstrez titlul: Chalk È™i Cheese. E la marele fix, nu? Vezi tu, de fapt aÈ™a-i cheamă pe-ăștia doi:poliÈ›istul Chalk È™i poliÈ›istul Cheese.Iar È™pilul e următorul: nu numai că lucrează la acelaÈ™i caz, dar se uită fiecare pe cont propriu la a- celaÈ™i anunÈ› din ziar È™i pînă la urmă ajung să stea în acelaÈ™i apartament. — E È›uÈ›, spuse Kingsley. ÃŽmi place la nebunie. — Unul dintre ei e mai săltat È™i, mă-nÈ›elegi, niÈ›el cam excentric, un pic oaie neagră, un pic cîrpaci... — Și-atunci îi dăm rolul lui... Jim Belushi? — Exact. Mănușă. Celălalt e tinerel, naiv, idealist, merge după buchea cărÈ›ii... — ÃŽnseamnă că ne gîndim la... Tom Cruise? — Posibil. Chiar probabil. ÃŽmi vine-n minte în fond un fel de hibrid între... — ...între o pereche trăsnită È™i, să zicem, Inspectorul Harry. — Splendid. Te-ai prins. Bun, mai e È™i È™eful, normal, care e... È›epos, însă pînă la urmă de gaÈ™că. Ferm, dar cinstit. — Și negru, normal. — Se-nÈ›elege. — Cineva ca... James Earl Jones. — Absolut. Pe urmă bineînÈ›eles că e nevoie de-o chestie amoroasă, ceva cu sex, o intrigă romantică... — Păi, îi băgăm o prietenă lui Tom Cruise, nu? PuÈ›in mai coaptă, mai scoasă-n lume. Un rol pentru — È™tiu eu? — Jamie Lee Curtis. — Da. ÃŽntr-o rochie neagră mulată. — O rochie neagră mulată, strămulată È™i răsmulată. Să-i iasă țîțele prin ecran. — EÈ™ti omul meu, Joe. Da' fii atent: ce-ar fi să ziceiri că Tom Cruise nu È™tie că de fapt individa-i o curvă È™i c-a pîrlit-o Jim Belushi? — Tom Cruise o pîrleÈ™te? — Sigur c-o pîrleÈ™te. — Am putea s-o facem stripteuză. — Mda, am putea. Să zicem că-i stripteuză. — Și-atunci tot o pîrleÈ™te? — Normal c-o pîrleÈ™te. O pîrleÈ™te-n continuare È™i Jim Belushi. O pîrleÈ™te toată lumea. — Da' È™efu, o pîrleÈ™te È™i el? — Hei, n-am zis că-i negru? Fii cuminte, Joe, pentru Dumnezeu. Logan se întoarse spre Terry, care pînă atunci nu participase la această dezbatere scenaristică ad-hoc. — Dacă nu te superi, de la tine n-am auzit mare lucru. Am impresia că Joe È™i cu mine ducem greul. Terry se rezemase de spătarul scaunului, cu braÈ›ele încruciÈ™ate. — Cred că-i o idee groaznică. Am deja impresia c-am mai văzut filmul ăsta de douăzeci de ori. Se lăsă o tăcere îndelungată, întreruptă doar de leorpăitul lui Kings- ley, care încerca să-È™i transfere în gură o furculiță uriașă de spaghete. — Crezi că-i groaznică, ai? ConÈ™tient sau nu, Logan se rezemă la rîndul lui de spătar È™i își încrucișă braÈ›ele, imitîndu-l pe Terry. — Sigur, dacă ai tu niÈ™te idei mai bune, mi-ar face plăcere să le aud. De fapt, mi-a zis Joe că lucrezi la un scenariu original. — Da. Da, aÈ™a e, aprobă Terry pe un ton destul de reticent. — PoÈ›i să-mi spui despre ce e vorba? — Cum să nu. E vorba despre... mă rog, despre un bărbat È™i... È™i viaÈ›a lui, în linii mari. — ViaÈ›a lui? făcu Logan, ridicînd din sprîncene. Sună bine. Și se întîmplă ceva în viaÈ›a asta despre care să merite să È™tim È™i noi? — Păi, da. Terry se îndreptă în scaun È™i se È™terse la colÈ›urile gurii cu un È™ervet de masă. — Tipul trece, înÈ›elegi, se... maturizează, dacă vrei, dintr-un tînăr într-un... cum să zic, iniÈ›ial într-un bărbat între două vîrste. — Aha. Și pe urmă? — Pe urmă îmbătrîneÈ™te È™i-n final bănuiesc că... moare. ÃŽntr-un fel, cînd îl povestea, scenariul nu i se mai părea lui Terry atît de impresionant cum își închipuise dintotdeauna. — Vezi tu, chestia cu adevărat originală e că personajul e jucat de acelaÈ™i actor de la cap la coadă. — Zău? Și la cine te-ai gîndit? Fiindcă, dacă-mi dai voie, din ce mi-ai spus pîn-acum, Hoffman, Nicholson È™i Redford or să se-ncaiere pentru rolul ăsta. O să iasă un măcel în toată regula. — Bine, sigur că trebuie să-i mai dau consistență, deocamdată n-am decît... — Vrei să-È›i spun ce obiecÈ›ii am eu față de ideea asta, Terry? Sau în orice caz una dintre obiecÈ›ii. Mi se pare cumva că miza e mică. Și niÈ›el cam englezească. — Dar asta... — Nu mă-nÈ›elege greÈ™it, n-am nimic cu englezii. ÃŽntîmplător, È™i eu sînt pe jumătate englez. Ai auzit vreodată de Harry Logan? — Sigur, a fost... a fost È™i producător, nu? — ÃŽntocmai. E taică-meu. A scris, a regizat, a produs - a făcut de toate. A venit în State pe la sfirÈ™itul anilor '40 sau la-nceputul anilor '50 È™i s-a însurat cu prima soÈ›ie - adică maică-mea -, dar cea mai mare parte a vieÈ›ii a lucrat în Anglia. A făcut o grămadă de comedii È™i de thriller-uri cu buget limitat. Cum să-È›i spun, n-a năzuit la nici un fel de... statut estetic nemaipomenit, dar È™i-a turnat filmele È™i multe dintre ele au fost bune. Prin anii '70 a ajuns să facă niÈ™te chestii semiporno - altceva n-a mai găsit de lucru. — Ce păcat, spuse Terry, neÈ™tiind încă unde voia să ajungă Logan. — Și trebuie să-È›i spun c-a existat un motiv anume pentru care n-a mai găsit altceva. Știi care-a fost? Terry clătină din cap. — AÈ™tia ca tine. Deodată Logan izbi cu pumnul în masă atît de tare, încît tacîmurile fură cît pe-aci să-È™i ia zborul. Terry È™i Kingsley aproape că săriră de pe scaune. — Dumnezeule mare, ăștia ca tine mă calcă pe nervi de nu se poate, Terry. Dacă n-ar fi ăștia ca tine, încă aÈ›i avea cinematografie, dar-ar dracii. Cînd v-aÈ›i pornit voi, isteÈ›ii, să vă băgaÈ›i în față - pe la sfirÈ™itul anilor '50, nu? - a fost începutul sfirÈ™itului. Intelectuali, tineri furioÈ™i, John Osborne, Woodfall Films, stîngiÈ™ti din clasa de mijloc. Dintr-o dată a trebuit să trîmbițăm cu toÈ›ii că filmul e-o formă de artă - de parcă s-ar fi îndoit cineva pîn-atunci - È™i din două filme unul a fost făcut de te miri ce romantic care-a-nvățat la stat È™i ne-a fericit cu viziunea lui asupra vieÈ›ii clasei muncitoare. Iar de atunci aÈ›i È›inut-o tot aÈ™a! Cristoase, n-am mai văzut altă È›ară care să se ploconească aÈ™a în faÈ›a oamenilor numai fiindcă pretind că-s artiÈ™ti! BaÈ™ca scriitorii! Doamne, cum îi adulaÈ›i pe scriitori! Altfel cum să-mi explic că unul ca tine se crede-atît de grozav, chit că, din cîte-mi dau seama, ce-ai scris pîn-acum încape pe-un plic È™i rămîne loc È™i pentru ProclamaÈ›ia de la Gettysburg! Terry se ridică în picioare. — Ai terminat? întrebă el. Fiindcă mă gîndeam că, dacă tot am ajuns la Londra, fac È™i ceva cumpărături. — Nu, Terry, n-am terminat, spuse Logan. Și nici Joe, ca să È™tim cum stăm. Dar cred c-o să-È›i dai seama că tu eÈ™ti ăla care-a terminat. Ai terminat-o cu filmul aici, aÈ™a că dacă vrei să pleci... — Dacă or să se facă filmele astea ale tale, rosti Terry, străduindu-se să caute o împunsătură de rămas-bun, o să fie o zi tristă pentru cinematografie. — lar dac-or să se facă ale tale, o să fie un afurisit de miracol! — Dacă fiecare producător din lume ar fi fost ca el - Terry se întoarse spre Kingsley, È›intuindu-l totodată pe Logan cu un deget acuzator - închipuieÈ™te-È›i ce-ar fi ieÈ™it! N-ar mai fi existat nici Eisenstein, nici Mizoguchi, nici Wenders... Chipul pătat de carbonara al lui Kingsley nu trădă nici un fel de emoÈ›ie în faÈ›a unei asemenea perspective. — GîndeÈ™te-te È™i tu. PoÈ›i măcar să-È›i imaginezi istoria filmului fără Wenders? — Nu, asta nu, răspunse sincer Kingsley. Ce naiba, cineva tot trebuie să vîndă Coca-Cola È™i floricelele . Logan izbucni într-un rîs încîntat. — Vă meritaÈ›i unul pe altul, spuse Terry È™i ieÈ™i din restaurant acoperit de aura celui care È™tie că dreptatea e de partea lui. Aura deveni mai intensă cît timp Terry străbătu străzile din Mayfair spre cea mai apropiată staÈ›ie de metrou È™i continuă să-l încălzească pe durata numeroaselor ore petrecute de unul singur, pe drumul de întoarcere spre regiunea de coastă. ANALIST: Și de ce crezi c-ai avut dreptul să citeÈ™ti scrisoarea iubitei tale? ANALIZAT: Fiindcă È™tiam că mă trădase. ANALIST: Nu a fost pur È™i simplu fiindcă primiseÈ™i aprobarea lui Robert? ANALIZAT: Nu, deloc. N-a avut nici o legătură. ANALIST: Și ce sentimente ai avut cînd ai citit scrisoarea? ANALIZAT:[...] Nu È™tiu cum să le descriu. A fost ca È™i cum lumea s-ar fi întors dintr-o dată cu susu-n jos, sau ca È™i cum ar fi devenit brusc ilogică, fiindcă am fost sigură că ajunsesem să cunosc o anumită persoană, pentru ca după aceea să-mi dau seama că n-o cunoÈ™team cîtuÈ™i de puÈ›in. Cred că aÈ™a trebuie să se simtă o femeie care scotoceÈ™te printr-un bufet È™i descoperă că soÈ›ul ei È›ine-ascunsă acolo o păpușă gonflabilă sau o colecÈ›ie de reviste pentru sado-masochiÈ™ti. Sau o mamă care află că băiatul ei e violator, ceva de genul ăsta. ANALIST: Nu crezi că exagerezi? ANALIZAT: Nu. A fost È™i mai rău. Mai rău decît oricare dintre lucrurile astea. Nehotărîtă, Sarah aÈ™teptă încă trei zile înainte de a deschide scrisoa- rea Veronicăi, urmînd sfatul lui Robert È™i propriul impuls declanÈ™at din gelozie. AÈ™teptă pînă în dimineaÈ›a zilei de vineri, cînd urma să aibă loc petrecerea de adio. Străbătu dormitorul în vîrful picioarelor, deÈ™i din cîte își dădea seama casa era goală È™i È™tia că Veronica nu avea să se întoarcă pînă seara tîrziu. Se aÈ™eză pe pat È™i rămase acolo cîtăva vreme, aÈ™teptînd să prindă curaj. Vremea se schimbase: picăturile de ploaie stropeau fereastra, iar de afară se auzeau valurile care se spărgeau cu un muget prelung È™i înăbuÈ™it. Era unsprezece dimineaÈ›a. ÃŽn cele din urmă deschise sertarul È™i scoase plicul. Acesta nu era timbrat, ci francat, È™i avea È™tampila poÈ™tei din Londra. Numele È™i adresa Veronicăi erau bătute la maÈ™ină. Plicul fusese deschis atent, cu un cuÈ›it, iar înăuntru se afla o singură coală de hîrtie groasă È™i imprimată. ÃŽn partea de sus se găseau antetul È™i numele unei bine cunoscute bănci comerciale din Londra. ConÈ›inutul scrisorii era urroătorul: Stimată domniÈ™oară Stuart, Vă mulÈ›umim pentru vizita de joia trecută. Ne face mare plăcere să vă oferim postul de junior dealer în cadrul serviciului nostru de devize, cu un salariu iniÈ›ial de 43.725 lire sterline pe an, plus comisioanele È™i primele, aÈ™a cum am discutat anterior. Vă aÈ™teptăm aici în ziua de luni, 3 septembrie, ora 8.30 È™i dorim să vă urăm succes în ceea ce sperăm că va fi pentru dumneavoastră o carieră lungă È™i profitabilă în domeniul financiar. Primul lucru la care se gîndi Sarah fu că îi venea să verse. SimÈ›i că i se ridică stomacul în gît È™i se aplecă în față, prinzîndu-se cu mîinile de pîntece, gata s-o zbughească la baie. ÃŽnsă n-o È›inu mult. Puse scrisoarea la loc în sertarul mesei de lucru a Veronicăi È™i se apropie de fereastră, îmbrățișînd marea cu privirea È™i încercînd să se elibereze de furie, de mînia mocnită pe care i-o stîrnise faptul că se lăsase indusă în eroare, ca să fie în stare să privească dincolo de ea È™i să încerce să-È™i aducă aminte orice amănunt cît de neînsemnat, orice indiciu potenÈ›ial care ar fi putut s-o avertizeze că avea să se întîmple aÈ™a ceva. Nu își aminti nimic. Știa doar că trebuia să se vadă cu Veronica la Cafe Valladon în ziua aceea la ora trei. Urma să fie ultima lor vizită acolo, însă acum Sarah își dădu scama că nu avea să se ducă. Nu era locul potrivit pentru o ceartă. Sau pentru despărÈ›irea definitivă de cineva. A doua zi dimineață, Terry se trezi. O întîmplare relativ banală, poate, pentru cei mai mulÈ›i dintre oameni, dar nu È™i pentru Terry. SenzaÈ›ia de trecere din starea de somn în cea de trezie îl ocolise pe acesta timp de peste un deceniu, È™i chiar dacă în ziua aceea nu izbuti să fie sigur că de asta era vorba, cel puÈ›in își dădu seama, de îndată ce zorii începură să pîlpîie pe la marginile geamului mascat de draperii grele din dormitorul mic, că se întîmplase un lucru nou È™i excepÈ›ional. Se simÈ›i profund revigorat È™i se convinse că fusese inconÈ™tient mai mult decît de obicei. Dezlipindu-È™i È™i scoțîndu-È™i atent electrozii, ieÈ™i din dormitor, o salută cu un gest al mîinii pe Lorna (apleca- tă cu ochii roÈ™ii asupra monitorului È™i avînd alături obiÈ™nuita cană de ceai) È™i ieÈ™i pe terasă, ca să vadă soarele răsărind deasupra promontoriu- lui. Creierul îi era plin de energie, ca o baterie reîncărcată, își simÈ›ea mîinile È™i picioarele puternice È™i suple, iar simÈ›urile îi erau înviorate È™i alerte. ViaÈ›a însăși i se părea mai plină de promisiuni ca niciodată. ÃŽn schimb, doctorul Dudden nu ieÈ™i din dormitorul său în dimineaÈ›a aceea. Cu o noapte în urmă băuse prea mult vin roÈ™u È™i coniac È™i, pe lîngă că nu se trezise la trei È™i zece, cînd sunase ceasul, avea să mai doarmă neîntors încă nouă ore (fiind la un pas să piardă trenul pe care trebuia să-l ia după-amiază). AÈ™a că îi reveni Lornei, ale cărei foi scoase de imprimantă se jucau în bătaia vîntului, sarcina de a-l informa pe Terry că, la un moment dat, în cursul nopÈ›ii, petrecuse nici mai mult, nici mai puÈ›in decît optzeci È™i È™apte de minute în Faza a Treia a somnului; prima lui trecere printr-o fază autentică, odihniloare È™i plină de unde delta. — Se pare că începi să revii la normal, spuse ea. Din punctul de vedere al tiparelor somnului, cred că eÈ™ti pe punctul să te alături din nou rasei omeneÈ™ti. Cum ai de gînd aă sărbătoreÈ™ti? — Printr-o ieÈ™ire de o zi la Londra, răspunse Terry vesel. Trebuie să găsesc ceva. Sarah dormi prost, după ce își petrecuse cea mai mare parte a nopÈ›ii rememorînd fragmentele cele mai arțăgoase ale discuÈ›iei pe care o avuse- se la telefon cu mama lui Alison. Convorbirea lor aprinsă se încheiase cu promisiunea unei plîngeri oficiale cu privire la comportamentul lui Sarah, care avea să fie formulată pe adresa directoarei È™colii a doua zi la prima oră. Prin urmare, Sarah nu se miră deloc cînd găsi un mesaj care o aÈ™tepta în cancelarie, imediat după ce ajunse la È™coală. — Știu foarte bine despre ce-i vorba, spuse ea, intrînd în biroul doamnei Palmer, care îi făcu semn să se aÈ™eze. Alison, nu? AÈ›i apucat să vorbiÈ›i la telefon cu maică-sa? — Da. M-a sunat acum vreo zece minute. Părea destul de agitată. — Ce-a spus? — Sinceră să fiu, a fost cam derutant, probabil din cauza surescitării. Cică ai fi dus-o pe Alison la un film pornografic. Ceea ce, recunosc, mi se pare cam cu ochi È™i cu sprîncene. Poate c-ar fi bine să aud È™i versiunea ta. ÃŽn timp ce directoarea vorbea, Sarah începu să se destindă uÈ™or. ÃŽÈ™i aminti că Eileen Palmer o tratase de fiecare dată corect, cu generozitate, È™i că, în cei trei ani în care colaboraseră, purtaseră atîtea bătălii împreună, trudind din greu ca să-È™i croiască drum prin noua junglă legislativă È™i administrativă care crescuse în jurul lor, încît izbutiseră să închege o alianță indisolubilă. Știa că, dacă îi spunea adevărul, nu avea de ce să se teamă din partea ei. — Am găsit-o pe Alison stînd de una singură în Finsbury Park ieri după-masă, începu ea. Am întrebat-o ce făcea acolo È™i mi-a spus că nu putea să se ducă acasă fiindcă își pierduse cheia, iar maică-sa avea să se întoarcă de la serviciu abia pe la È™apte. N-am avut de ales È™i a trebuit s-o iau la mine. Am fost la un restaurant, iar pe urmă, trecînd pe lîngă niÈ™te cinematografe, m-am gîndit că poate i-ar plăcea să vadă un film. Mi-am amintit de un titlu dintr-o recenzie din ziar, unde se spunea că era ceva potrivit pentru mersul cu familia. Oricum, după ce am intrat È™i-a început proiecÈ›ia, mi-am dat seama că era un film extrem de sexist, de violent È™i... mă rog, cu o mulÈ›ime de hibe pe toate planurile. AÈ™a că am hotărît să plecăm. M-am dus pînă la toaletă È™i m-am întors, gata s-o iau pe Alison È™i să plecăm, dar între timp dispăruse. Se făcuse nevăzută. Fugise. Eileen asculta cu mare atenÈ›ie. Se încruntase, dar era un semn încurajator, care îi trăda concentrarea. — Și pe urmă? — ÃŽn clipa aia mi-am dat seama că fusesem tîmpită. Primul lucru pe care ar fi trebuit să-l aflu era adresa lui Alison, numai că n-o È™tiam. AÈ™a c-am fost nevoită să mă întorc la È™coală, să-l pun pe Derek să vină cu mine la secretariat È™i să mă uit în catalog. Am sunat de-aici la Alison acasă È™i-a răspuns maică-sa. Venise de la serviciu È™i o găsise pe fiică-sa - foarte supărată, din cîte mi-a zis - aÈ™teptînd-o la intrare. Se pare că filmul a afectat-o rău de tot È™i că a tras cîteva porÈ›ii zdravene de plîns. AÈ™a că maică-sa mi-a făcut capul cimpoi È™i m-a acuzat c-am judecat prost lucrurile, la care eu i-am spus că nu-i purta de grijă fetei dacă ajunsesem eu s-o culeg de prin parcuri, unde stătea cu orele, iar de-aici... s-a încins tărîța. — Ei bine, e clar c-ai făcut-o să dea înapoi. Din cîte È™tiu, e o femeie foarte combativă. — A, deci o... cunoaÈ™teÈ›i pe doamna Hill? — DomniÈ™oara Hill, cred că aÈ™a preferă să-È™i spună. Da, a fost la cîteva È™edinÈ›e cu părinÈ›ii anul ăsta. — Și domnul... adică soÈ›ul, partenerul, cum i-o zice? — Nu. Despre el n-am idee. Nici măcar nu È™tiu dacă există. — Am impresia... Sarah se aplecă în față, mai încrezătoare È™i simÈ›indu-se atrasă de misterul care înconjura familia respectivă. — Am impresia c-a murit. Și asta nu de mult. — Zău? Ce te face să crezi una ca asta? — Nu È™tiu, felul de-a fi al lui Alison... are un soi de obsesie a morÈ›ii. Alaltăieri a citit o poezie pe care a scris-o la ora lui Norman È™i mi s-a părut... — Morbidă? — Nu atît morbidă, cît... dezolantă. Era ceva despre o stea care moare, se transformă într-o gaură neagră È™i le lasă pe celelalte stele singure È™i nemîngîiate. lar ieri am prins-o cu un È™oarece în ghiozdan. Un È™oarece mort. ÃŽl găsise pe terenul de sport È™i mi-a spus că voia să-l ducă acasă È™i să-l îngroape. — Da, asta pare să-È›i confirme ipoteza, spuse Eileen. Din cînd în cînd, directoarea avea obiceiul să formuleze judecăți seci de acest tip. Acum se uită la ceas È™i se ridică: mai era puÈ›in pînă la întîlnirea de dimineață. — Ei bine, Sarah, o să-i scriu domniÈ™oarei Hill după-masă È™i o să-i spun că i-am studiat plîngerea È™i că am ajuns la concluzia că personalul meu didactic s-a comportat corespunzător în această situaÈ›ie. — Vă mulÈ›umesc. — M-aÈ™ fi mirat să fie altfel, în cazul tău, rosti directoarea, cu un zîmbet cald. ÃŽn acelaÈ™i timp, poate că n-ar fi rău să încerci È™i tu s-o îmbunezi. Mai ales dacă-n felul ăsta îți cresc È™ansele să potoleÈ™ti curiozitatea pe care-o avem amîndouă cu privire la familie. — Adică... începu Sarah, decizîndu-se să riÈ™te o formulă ireveren- È›ioasă: Adică să mă duc la ei acasă È™i să-mi bag nasul? — Cam aÈ™a ceva, răspunse Eileen È™i o pofti pe Sarah să iasă pe coridorul plin deja de copiii care se îndreptau, zgomotos È™i în dezordine, spre sala de festivităti. Sarah ajunsese acasă la Rebecca Hill în seara aceea înarmată cu tot felul de prejudecăți, îndeosebi de clasă, neaÈ™teptîndu-se cîtuÈ™i de puÈ›in ca o femeie care adopta (după părerea ei) o atitudine atît de uÈ™uratică față de îngrijirea propriului copil să fie atît de prosperă. Se pregătise sufleteÈ™te pentru ceva apropiat de mizerie, È™i cînd colo găsise toate simbolurile bunului-gust al clasei de mijloc. Pe cînd aÈ™tepta singură în camera de zi a Rebeccăi, surprinderea ei iniÈ›ială făcu loc autocriticii, iar apoi unui sentiment È™i mai neobiÈ™nuit. ÃŽÈ™i dădu seama că începea să se simtă ca la ea acasă - impresie pe care nu o mai avusese nici măcar în propria locuintă după plecarea lui Anthony — È™i nu pricepu de ce. ÃŽn fond, stătea acolo doar de cîteva minute, aÈ™teptînd ca Rebecca să reapară cu vinul pe care i-l oferise, pe un ton glacial È™i reticent, după ce Sarah se prezentase, iar È™ocul prezenÈ›ei sale în pragul casei fusese depășit. FireÈ™te, era absurd să se simtă atît de confortabil în casa unui străin, după atît de puÈ›in timp, cînd străinul respectiv părea să cîștige incomparabil mai mult decît ea È™i cînd, în plus, perspectiva unei conversaÈ›ii anevoioase părea iminentă. Cu toate acestea, mobilierul, zugrăveala, tablourile de pe pereÈ›i, jocul luminii revărsate prin ferestrele-ușă pe covor, È™irurile de cărÈ›i cartonate È™i vazele cu fusta-È›igăncii È™i nemÈ›iÈ™ori îi induceau lui Sarah o familiaritate È™i un confort protector, deÈ™i inexplicabil. La un moment dat, chiar se întrebă dacă avea un sentiment de dejă-vu sau dacă nu cumva mai văzuse această cameră cu ani în urmă, în timpul unuia dintre visele ei la fel de însufleÈ›ite ca realitatea. ÃŽnsă conchise că nu era cazul. ExplicaÈ›ia pentru această agreabilă impresie de aparte-nență (era cuvîntul cel mai potrivit) era mult mai profundă. — Mă tem că e doar de la Sainsbury's, spuse Rebecca, oferindu-i simplu un pahar cu un vin australian galben-verzui. Alison e sus, își face lecÈ›iile. Dacă vrei, îi spun să coboare, dar poate că-i mai bine s-o rezol- văm între patru ochi. Pe Sarah o neliniÈ™ti ideea de a „rezolva" ceva cu femeia asta. Obser- vase deja colecÈ›ia de tratate de drept de pe rafturi È™i ghicise că Rebecca era, probabil, avocat. Bău repede trei guri de vin, pradă agitaÈ›iei. — De fapt, de ce-ai venit? o întrebă Rebecca fără ocoliÈ™uri. M-am plîns directoarei tale de dimineață. Credeam că de-acum încolo e problema ei. Sarah ezită între a rîde È™i a rămîne cu gura căscată în faÈ›a unei prime mutări atît de îndrăzneÈ›e. — Ei bine, nu pare să fie de acceaÈ™i părere È™i, sinceră să fiu, nici eu. Pe amîndouă ne îngrijorează mai mult că am găsit-o pe fiica dumitale ieri după-masă în Finsbury Park, rămasă pe afară È™i fără să aibă vreun loc sigur unde să se ducă vreme de patru ore. Rebecca scoase un oftat. — Ascultă, povestea asta m-a supărat la fel ca pe toată lumea. A trebuit să plec din Londra ca să mă ocup de un caz, iar Alison mi-a spus c-o să se uite la meciurile de pe terenul de sport pînă la cinci. Am crezut c-o să se-ntoarcă acasă cu niÈ™te prietene È™i-o să intre frumuÈ™el în casă. lar pe urmă zăpăcita È™i-a pierdut cheia. AÈ™a cum pierde cam tot ce-i dai pe mînă la ora asta, adăugă ea mai încet, aproape ca pentru sine. — ÃŽmi pare rău, dar nu È›ine, spuse Sarah. ÃŽn primul rînd, sinceră să fiu, nici nu È™tiu dacă Alison are într-adevăr vreo prietenă la È™coală. Nu pare foarte pricepută la legatul prieteniilor. Și nu mă mir deloc că pierde atîtea lucruri, fiindcă e limpede că trece printr-o perioadă foarte vulnerabilă È™i nefericită. — Lăsînd la o parte chestiile astea de psihologie pop, rosti sec Rebecca, vreau să È™tiu cum È›i-a dat prin cap s-o duci la un film care, din cîte-am auzit, e destul de violent È™i urît ca s-o întoarcă pe dos pe orice fată de vîrsta ei. Vocea ei crescuse atît ca timbru, cît È™i ca volum. Sarah nu voia ca discuÈ›ia lor să se încingă atît de repede. — Nu e vorba - sau n-ar trebui să fie - despre arătatul cu degetul. Amîndouă îi vrem binele lui Alison, aÈ™a că hai să nu uităm că de fapt sîntem de aceeaÈ™i parte a baricadei. Și cu acestea spuse - fu rîndul lui Sarah să-È™i înăsprească tonul - vreau să mă asigur că n-o să se mai întîmple aÈ™a ceva. Altminteri, o să trebuiască să fac o sesizare oficială. — Da, bineînÈ›eles. Rebecca acceptă morocănos, fără nimic cavaleresc, avînd însă grijă să-È™i ia imediat revanÈ™a: — Dar aÈ™ vrea È™i eu să te gîndeÈ™ti atent înainte să-i mai oferi fiică-mii alte... distracÈ›ii nepotrivite. Sarah păstră liniÈ™tea cîteva clipe, convinsă că era răspunsul cel mai nimerit. Pe urmă întrebă: — Tatăl lui Alison e acasă? — Tatăl lui Alison nu stă aici, răspunse Rebecca. —Aha. Și cu ce se ocupă soÈ›ul, dacă pot să-ntreb? — Cine să se ocupe? — SoÈ›ul. — N-am nici un soÈ›. — Atunci, partenerul. — Partenerul, zise Rebecca, insistînd cu o voce neutră asupra cuvîntului, a murit. Exact asta se aÈ™teptase să audă È™i Sarah. Chiar È™i aÈ™a însă, cuvintele ei i se părură È™ocante, atît din cauza sensului lor definitiv, cît È™i a candorii potolite, aproape lipsite de sentimente, cu care fuseseră rostite. ÃŽÈ™i înclină capul. — ÃŽmi pare rău. — Mă rog... asta e, spuse Rebecca, bînd o înghiÈ›itură zdravănă de vin. — Presupun că asta explică... anumite lucruri... zise Sarah, ridicîndu-È™i privirile. Ai văzut poezia pe care a avut-o de scris pentru acasă? Aceea despre stele? —Da. — Bănuiesc... bănuiesc că, într-un fel, Alison ar fi putut s-o scrie cu gîndul la tatăl ei. Rebecca îi aruncă o privire atentă, tăioasă È™i nerăbdătoare. — Tatăl lui Alison n-a murit. — Nu? Păi, parc-ai spus... — Am spus că taică-său nu stă aici. Dar e viu È™i nevătămat. De fapt, e fratele meu. Lui Sarah îi veni greu să prelucreze toate aceste informaÈ›ii. — Fratele tău? Bine, dar în cazul ăsta... cum...? — Nu-È›i face griji. N-ai dat peste un incest, nu-i cazul să-i anunÈ›i pe cei de la asistenÈ›a socială. Vezi tu, nu sînt mama naturală a lui Alison. Tehnic vorbind, sînt mătuÈ™a ei. — MătuÈ™a. AÈ™a, deci. Și-atunci... cine e mama naturală? — Partenerul meu. Care, aÈ™a cnm È›i-am zis, a murit. Sarah își impuse să judece mai rapid. Nu înÈ›elegea de ce începuse să se simtă atît de apatică È™i de incapabilă. — ÃŽnseamnă că partenerul tău a fost femeie. — Da, spuse Rebecca, ridicîndu-se È™i uitîndu-se pe una dintre ferestrele-ușă. Dar È™tii ce, nu prea cred că te priveÈ™te. — Nu. AÈ™a e, ai dreptate. Nu mă priveÈ™te. — Habar n-am de ce, dar nu cred că ai o concepÈ›ie foarte emancipată despre lucrurile astea. Sarah ignoră această observaÈ›ie; mai bine zis, cuvintele Rebeccăi nu-i ajunseră la urechi. — Cît aÈ›i fost împreună? întrebă ea. — ÃŽn august s-ar fi împlinit unsprezece ani. A murit acum aproape un an. Cele două femei tăcură cîteva secunde, iar cînd Rebecca se aÈ™eză din nou, lui Sarah i se păru că distinge o anumită îmbunare, o detensionare perceptibilă. Se gîndi că era posibil ca Rebecca să nu fi avut cui să-i facă aceste confidenÈ›e dureroase pe durata ultimelor luni. ÃŽi puse următoarea întrebare cu o voce blîndă, care tatona prudent, ca È™i cum i-ar fi oferit un cadou fragil. — Și cum a murit? — Urît, spuse Rebecca. Fu ultima ei încercare de a brava. Deodată masca îi căzu, iar pe trăsăturile chipului ei răvășit nu se mai citi decît o nefericire totală, pe care renunță s-o camufleze. — S-a sinucis, completă ea, impunîndu-È™i totuÈ™i să nu izbucnească în plîns. La început Sarah nu spuse nimic. Nu mai era în stare să întrebe nimic. Și oricum, È™tia că avea să audă È™i restul. — Ziarele au o formulă a lor pentru chestiile astea, continuă Rebecca pe un ton È™ovăielnic. „Uzură profesională." Se pare că-i un sindrom. MunceÈ™ti de te ia naiba zece ani în City, cîștigi o groază de bani È™i dintr-o dată te uiÈ›i în urmă È™i habar n-ai de ce-ai trăit. Ei bine, cazul ei a fost de manual. ÃŽntr-o vineri seara s-a dus cu maÈ™ina în South London -Dumnezeu È™tie ce căuta acolo - a găsit o fundătură care se termină într-un zid de cărămidă È™i s-a repezit în el cu o sută patruzeci pe oră. A făcut chisăliță BMW-ul de serviciu È™i în plus s-a făcut chisăliță È™i pe ea. — E... e îngrozitor, spuse Sarah, crispîndu-se cînd se gîndi cît de fals îi sunau cuvintele. Nu pot să-mi imaginez. De fapt, nu suport nici ideea că... mi se spune aÈ™a ceva. — N-a fost ceva atît de pătimaÈ™, rosti Rebecca, foindu-se în scaun È™i arborînd un zîmbet rece. Cred c-o să mai beau un pahar de vin. Vrei È™i tu? — Da, ar prinde bine. — Mai bine aduc sticla. Rebecca lipsi cîteva minute - timp suficient pentru ca Sarah să înceapă să pună lucrurile cap la cap încet, fără să se pripească, în aÈ™a fel încît lovitura de trăsnet care se abătu în cele din urmă asupra ei să fie cu atît mai dură È™i mai distrugătoare. Totul începu cu revenirea acelui senti- ment de familiaritate, care într-o primă fază se dovedi relativ general, legat de forme, de texturi È™i de culori, înainte de apariÈ›ia adevăratelor elemente specifice. Apoi deveni atentă la cărÈ›i. ÃŽÈ™i mută ochii spre È™irul de romane de Rosamond Lehmann - exemplare cartonate, din prima ediÈ›ie, cu supra-copertele protejate de folii de plastic, dar cu un titlu lipsă: InvitaÈ›ie la vals. Da, spusese mereu că era greu de găsit... Și de îndată ce se gîndi la acest lucru, toate celelalte urmară de-a valma, adevărul acela imposibil deveni dintr-o dată limpede, iar lumea ei se întoarse pe dos într-o miÈ™care aproape imperceptibilă... Figurina ghaneză de pe cămin, amintind de o călătorie cu familia în Africa... Mica fotografie înrămată din bibliotecă, în care o îmbrătiÈ™a pe Rebecca È™i în care amîndouă zîmbeau serafic, în culmea fericirii... Iar în afara cîmpului vizual al lui Sarah încă un obiect, de a cărui prezență încă nu era sigură, dar care era irevocabil acolo: tot o carte, de fapt cartea aceea, al cărei cotor verde îl È›inea minte atît de bine... Toate acestea erau ale ei. ÃŽi aparÈ›inuseră. Iar asta fusese casa ei, camera ei... Rebecca se întoarse cu sticla. Sarah o desluÈ™i cu greu, ca prin ceață. — Cum o chema? — Poftim? — Cum o chema? Veronica, nu? După aceea nu mai È™tiu nimic pînă cînd, într-un tîrziu, se trezi pe canapea, plîngînd cu sughiÈ›uri, fără să se poată opri, în timp ce braÈ›ele vînjoase ale Rebeccăi o îmbrățiÈ™au stîngaci, iar pe chipul ei se citea o perplexitate deplină. Pentru cîtăva vreme dădu impresia că nu își putea înfrîna plînsul, iar explicaÈ›iile oferite Rebeccăi fuseseră, probabil, extrem de incoerente, fiindcă trebui să le repete de cîteva ori, dar chiar È™i aÈ™a erau tot lacunare È™i întrerupte de pauze, ca atunci cînd Sarah fu nevoită să se ducă la toaletă ca să-È™i dea cu apă pe față, scoțînd-o de la ea din cameră pe Alison care, atrasă de zgomote È™i de voci, ieÈ™i să vadă ce se întîmpla, pînă cînd Rebecca trebui s-o aducă sus din nou È™i s-o culce. Pe măsură ce se însera, lucrurile se mai calmară. După apusul soarelui, Rebecca aduse cîteva lumînări È™i le aÈ™eză în diverse locuri din cameră. Deschise a doua sticlă de vin È™i începu să discute cu Sarah despre Veronica. Lucrul care i se păru cu adevărat incredibil lui Sarah fu că, în toÈ›i anii pe care Rebecca È™i Veronica îi petrecuseră împreună, numele ei nu fusese pomenit nici măcar o dată. — Bine, dar ăsta era felul ei, absolutist, insistă Rebecca. Nu găseÈ™ti? Ia adu-È›i aminte, cînd a fost cu tine a vorbit vreodată de una dintre fostele prietene? — Nu, nu cred. — Nu se crampona de ce-a fost. A fost omul cel mai puÈ›in legat de trecut din cîți am întîlnit. Am încercat È™i eu să fiu la fel cînd am fost cu ea. Abia acum am început să mă întreb serios dacă-È›i poÈ›i trăi viaÈ›a în felul ăsta. — Ei bine... Ai cunoscut-o mult mai profund ca mine, e clar. De fapt, eu nici nu cred c-am cunoscut-o. Am fost împreună doar... È™tiu eu, cam două luni. Probabil că È›i se pare ciudat, într-un fel... precis te întrebi de ce m-a dat atît de rău peste cap povestea asta. — Nu. Nu, cîtuÈ™i de puÈ›in. Ochii li se întîlniră o fracÈ›iune de secundă, dar Rebecca se uită imediat în altă parte È™i își dădu o buclă rebelă de pe frunte cu un gest patetic cu bună È™tiință. — Că veni vorba, de ce v-aÈ›i despărÈ›it? V-aÈ›i săturat amîndouă? — Nu, spuse Sarah. A fost în întregime vina mea. E ciudat, nu, ca după atîta timp să mai vorbeÈ™ti de vini È™i de vinovaÈ›i? Dar faptul că m-am despărÈ›it de ea a fost o mare prostie, cel puÈ›in după părerea mea de-acum. Și nici măcar n-a fost din motive personale. A fost ceva aproape... politic. Legat de spiritul vremii... — De Zeitgeist. Cuvîntul preferat al lui Ronnie. — Da, încuviință Sarah È™i se surprinse zîmbind. Da, era unul dintre ele. Pe vremea aceea rîdeam de ea, numai că într-un fel eu eram... prea solemnă pentru toate poveÈ™tile alea. Toată lumea are o imagine greÈ™ită despre anii '80, nu crezi? Oamenii cred c-a fost vorba doar de bani, È™i poÈ›i să È™tii, poate pentru unii chiar a fost, numai că tinerii cu care umblam eu, studenÈ›i sau nu, aveau un alt set de valori, care în fond era la fel de sever È™i de intolerant. Eram mereu obsedaÈ›i de politică: politica sexelor, politica literară, politica cinematografică... ba la un moment dat apăruse È™i termenul îngrozitor de „politică lesbiană". — Și chiar te-ai definit în termenii ăștia? — La suprafață, poate. Dumnezeule, unora poate chiar m-am descris în felul ăsta. Și, bineînÈ›eles, am citit Julia Kristeva È™i Andrea Dworkin, È™i n-am ratat nici o ocazie să ne plîngem de patriarhat, dar... n-a fost ăsta motivul adevărat, zău. Acum nici nu mai È™tiu cum a început. Þin minte doar că-mi plăcea de Veronica... mi se părea o persoană frumoasă, fascinantă. Și e cu atît mai ridicol că pînă la urmă ne-am despărtit din cauza puritanismului meu politic. N-am putut să mă obiÈ™nuiesc cu ideea că avea să lucreze într-o bancă. Am văzut-o ca pe o jignire personală, ca pe un afront la adresa a tot ce reprezentam ca pereche... Vezi tu, trebuia să deschidă un cerc de teatru. Ãsta a fost planul dintotdeauna. — Și cu mine vorbea despre asta. N-a renunÈ›at niciodată. ÃŽn ochii căprui ai Rebeccăi luci lumina reflectată a lumînărilor; amintirile acestea o încălzeau. — A fost unul dintre lucrurile care i-au permis să meargă înainte. — ÃŽnseamnă că nu i-a plăcut să lucreze în City? Nu È™tiu de ce, dar n-am crezut nici o clipă c-o să se acomodeze. — Ceva-ceva tot i-o fi plăcut - măcar parÈ›ial. Sînt sigură că munca aceea o incita, chiar dacă în acelaÈ™i timp o dispreÈ›uia. Cred că a mulÈ›umit-o din perspectiva unui joc extrem de abstract È™i extrem de intelectual, dar probabil c-a È™tiut - a È™tiut precis, de fapt, È›inînd cont de ce-a făcut pe urmă - că totul era o ficÈ›iune din cauza căreia, încercînd s-o susÈ›ină atîta amar de vreine, pierduse ceva, ceva din ea însăși. Și, fireÈ™te, i-a urît pe toÈ›i oamenii cu care a trebuit să lucreze - se înÈ›elege de la sine. Asta am observat de la bun început. Ne-am întîlnit la una dintre petrece- rile alea oribile de la birou - pe vremea aceea reprezentam firma în in- stanță - ne-am lipit imediat una de alta, am început să stăm de vorbă, ne-am dat seama că eram spirite înrudite, am plecat devreme È™i... asta a fost. Toate s-au întîmplat de aici încolo. — Și Alison? Vreau să zic... probabil că Veronica a născut-o la foarte puÈ›in timp după aceea. Iar asta mă miră din cale-afară, fiindcă n-a zis niciodată că ar vrea să aibă copii sau măcar că-i plac. — Da, a fost o hotărîre foarte bruscă. Vezi tu, a înÈ›eles ce pericole o pășteau în munca aia È™i È™tia că o s-o coste. lar Alison a fost un fel de poliță de asigurare. Și-a spus - ne-am spus amîndouă - că, dacă am avea un copil, probabilitatea de-a pierde din vedere valorile fundamentale ar fi mai mică. Þi se pare cît de cît logic? — Da, aÈ™a cred. — Prin urmare, în primul rînd a trebuit să găsim un donator, ceea ce n-a fost chiar atît de dificil. Aici a intervenit ajutorul fratelui meu. Dar se pare că lucrurile au mers prost abia după aceea. NaÈ™terea a fost cumplită - aproape douăzeci È™i patru de ore în travaliu, la un pas de cezariană - iar pe urmă Ronnie a făcut o depresie care a durat.. ani de zile, la drept vorbind. A fost o minune că nu È™i-a pierdut postul în perioada aia. —Biata Veronica... Vezi, abia acum îmi dau seama de asemănare. DeÈ™i o am sub ochi de atîta timp. Alaltăieri, de pildă, am început să mă gîndesc la ea fără vreun motiv anume, dar acum È™tiu de ce : fiindcă nu demult am observat ceva la Alison, ceva legat de gura ei... —Semănau în multe privinÈ›e. Ceea ce, din păcate, a fost o ironie a sorÈ›ii, fiindcă lui Ronnie nu prea i-a plăcut de Alison È™i n-a reuÈ™it să-i intre pe sub piele. Eu m-am ocupat de ea, am dus-o la grădiniță È™i la È™coala primară, m-am jucat cu ea, i-am citit È™i de obicei am È™i dormit cu ea. AÈ™a mi s-a părut corect È™i, într-un fel, era singura soluÈ›ie. Cum să-È›i spun, cineva trebuia să-i dea atenÈ›ie È™i copilului; dar n-am observat ce efect a avut chestia asta asupra relaÈ›iei dintre noi două, cît de repezită È™i de distantă a devenit Ronnie. Dintr-o dată, parcă se fisîise totul. AÈ™a că am încercat artificiile cunoscute - acum cîțiva ani ne-am mutat în casa asta, în ideea c-o să luăm totul de la început, numai că... era deja prea tîrziu. Sarah dădu din cap. — Da, înÈ›eleg... înÈ›eleg foarte bine cum poate să se întîmple aÈ™a ceva. Rebecca dădu pe gît restul de vin. — ÃŽmi pare rău, spuse ea, întorcînd sticla cu fundul în sus deasupra paharului, pentru ultimii cîțiva stropi. ÃŽmi pare rău că m-am purtat urît cu tine mai devreme. Te-am subestimat. Te obiÈ™nuieÈ™ti să presupui că toată lumea o să fie convenÈ›ională È™i-o să te critice. — Nu-i nimic, zise Sarah, uitîndu-se la ceas. Oricum, ar trebui să plec. Am de completat niÈ™te formulare pînă mîine. CoÈ™marul fără sfirÈ™it. — Da, sigur. După ce se ridicară È™i rămaseră în mijlocul camerei, față în față, nici una nu păru să-È™i ia inima în dinÈ›i È™i să încheie această seară cu totul neobiÈ™nuită. ÃŽntr-un tîrziu, Sarah își aminti de ce trecuse de fapt pe la Rebecca. — Nu È™tiu dacă mai avem ceva de discutat, spuse ea. Despre Alison. — Ascultă, zău că-mi pare rău c-am făcut plîngere. M-am cam întrecut cu... — Nu, e bine c-ai făcut-o. Acum o să avem amîndouă grijă de ea. Sînt sigură că o să-i fie bine. — AÈ™a sper. Fac tot ce pot, murmură Rebecca, aÈ™teptînd cu sfială o secundă înainte de-a recunoaÈ™te: totuÈ™i, există ceva... o lumină la capătul tunelului. — Ce anume? — Se pare c-am găsit pe cineva. o relaÈ›ie nouă. — Da? întrebă Sarah, simÈ›ind o dezamăgire incipientă, ca È™i cum speranÈ›ele ei încă neconÈ™tientizate ar fi fost înăbuÈ™ite în fașă. — Lucrează la o editură, spuse Rebecca. Deocamdată ne-am văzut doar de cîteva ori, dar... e bine. Cum să-È›i zic, o luăm încetiÈ™or. — Asta-i minunat, zise Sarah, fără să se prefacă. Tăcură amîndouă pînă cînd Rebecca adăugă pe un ton mai însufleÈ›it, vrînd să schimbe subiectul: — Apropo, îmi place părul tău. — Serios? întrebă Sarah roÈ™ind, întrucît complimentele nu erau ceva obiÈ™nuit pentru ea. Mă tot bate gîndul să-l vopsesc, dar se pare că oamenilor le place aÈ™a cum e. — Arată È™plendid. Se apropiară împreună de uÈ™a de la intrare, iar în prag își spuseră noapte bună È™i se îmbrățiÈ™ară - mai mult, probabil, È™i mai intens decît își propuseseră. Era o seară caldă, umedă È™i înstelată. Sarah zise că avea să se ducă acasă pe jos. Nu avea nevoie de mai mult de un sfert de oră. Pe cînd se pregătea să plece, Rebecca întrebă: — De unde... cum È›i-ai dat seama că era vorba de ea? Ai zis că i-ai recunoscut cîteva lucruri... — De la o carte, răspunse Sarah. Ai în bibliotecă o carte cu titlul Casa somnului. Pe vremuri o citeam împreună. Era a amîndurora, ne aparÈ›inea. Rebecca avu o ezitare. — PoÈ›i să mi-o arăți È™i mie? Nu prea îi cunosc cărÈ›ile. Prin urmare, se întoarseră înăuntru, iar Sarah se ridică pe vîrfuri ca să ajungă la romanul lui Frank King. — Uite-l. Vru să i-l dea Rebeccăi, dar aceasta refuză să-l ia. — Nu-l vreau, spuse ea. Mi-ar face plăcere să-l iei tu. AÈ™a se cade, să ai ceva de-al ei, È™i dacă romanul ăsta a însemnat ceva special pentru voi, atunci... Sarah nu scoase o vorbă, mulÈ›umindu-se să strîngă cartea la piept. — Mai sună-mă, bine? Cît de curînd. — Da, spuse Sarah. O să te sun. leÈ™ind pe strada mărginită de copaci È™i plină, la această oră tîrzie, de maÈ™ini parcate pe ale căror capote se reflecta licărul argintiu al felinarelor, își spuse că nu se putea ca Veronica s-o fi uitat, s-o fi È™ters cu totul din memorie în anii care urmaseră, fiindcă exemplarele din acest roman erau foarte greu de găsit; probabil că umblase după el printr-o mulÈ›ime de anticariate. „A fost omul cel mai puÈ›in legat de trecut din cîți am întîlnit", spusese Rebecca, dar în forul ei lăuntric Sarah desluÈ™i un glas care voia să pună sub semnul întrebării aceste cuvinte. Contrar propriei voinÈ›e - fiindcă gestul de a se sinucide i se părea în continuare intolerabil, de neconceput - se trezi imaginîndu-È™i-o pe Veronica aÈ™a cum arătase în acea ultimă seară din viață, în maÈ™ina care gonea spre zidul fundăturii, albă È™i strălucitoare în lumina farurilor. Să fi fost oare cu putință ca, în clipa aceea, să-i fi trecut prin minte o cît de mică amintire a prieteniei lor, un gînd vag È™i nedesluÈ™it ca o umbră? Ochii lui Sarah se umplură din nou de lacrimi, iar ea se întrebă FAZA A PATRA se întrebă pe unde Dumnezeu umbla. Se înÈ›eleseseră să se întîlnească la Cafe Valladon la ora trei, dar cînd sosise, Veronica găsise localul pustiu. Se aÈ™eză la masa cea mai apropiată de intrare, fumă două È›igări È™i bău o cană de cafea. De obicei Sarah nu întîrzia, nu era genul ei. La patru fără un sfert, Veronica se hotărî să se întoarcă la Ashdown. A doua zi era duminică, ziua cînd aveau să plece cu toÈ›ii ~ majoritatea acasă la părinÈ›i - pentru cea mai mare parte a verii. Avea de făcut bagaje È™i de organizat petrecerea de adio care urma să se È›ină seara. Poate că, derutată È™i cu atîtea pe cap, Sarah uitase pur È™i simplu că aveau întîlnire. Numai că era de mirare, întrucît conveniseră că existau motive sentimentale întemeiate pentru o ultimă vizită la Cafe Valladon, locul unde se întîlniseră pentru prima dată cu atîtea luni în urmă. ÃŽn orice caz, era clar că nu mai venea. Veronica se duse la tejghea È™i dădu drumul unei monede de cincizeci de pence în zaharniÈ›a mică de lîngă casa de bani. — Păstrează restul, spuse ea ca de obicei. Adîncit în ConsecinÈ›ele pragmatismului de Richard Rorty, Slattery își ridică privirile È™i mîrîi. Veronica se opri în dreptul uÈ™ii. — O să-mi fie dor de discuÈ›iile astea, spuse ea. Ironia nu produse nici o reacÈ›ie. — Atîtea înÈ›epături fine, adăugă ea. Atîta înÈ›elepeiune. Atîtea replici spirituale. Zdrobită în cele din urma de tăcerea lui, Veronica fu pe punctul de-a apăsa pe clanță cînd îl auzi: — ÃŽnseamnă că pleci? Veronica se răsuci pe călcîie, intuind că era pe cale să obÈ›ină o mică victorie. — Poftim? — Pleci din oraÈ™. Ai terminat. — Exact. Plecăm cu toÈ›ii. ÃŽn clipa aceea Slattery atinse imposibilul: puse deoparte cartea È™i se ridică în picioare. Veronica își dădu seama că era prima oară că-l vedea în această poziÈ›ie. Era surprinzător de scund. — Ia ceva cu tine, dacă vrei, spuse el. Un suvenir. Veronica suspectă imediat un banc imposibil de descifrat, specialitatea casei. — VorbeÈ™ti serios? — O carte sau altceva. ÃŽi cercetă chipul impasibil È™i neras È™i decise că era sincer. — Orice carte? Slattery făcu un gest vag È™i atoteuprinzător cu braÈ›ul în direcÈ›ia volumelor. Fără să stea pe gînduri, Veronica se apropie de raftul aflat deasupra mesei la care stătea de obicei È™i scoase Casa somnului de Frank King. — Asta a fost preferata mea dintotdeauna, explică ea. — la-o, spuse Slattery. Veronica deschise uÈ™a, ieÈ™i mijindu-È™i ochii în lumina soarelui È™i merse pe High Street, È›inînd cartea la piept È™i simÈ›ind cum îi zvîcneÈ™te inima, din cine È™tie ce motiv. Avusese de gînd să-i povestească È™i lui Sarah, dar nu mai avu cînd s-o facă. ÃŽn clipa cind deschise uÈ™a dormitorului, Sarah stătea pe pat, cu ochii fixaÈ›i asupra ei. ÃŽn mînă È›inea scrisoarea din partea băncii comerciale. Veronica inspiră adînc È™i spuse: — Hai să încercăm să lămurim chestia asta ca doi oameni cu capul pe umeri, bine? ANALIST: De ce È›i-e greu să vorbeÈ™ti despre seara aceea? ANALIZAT: Nu-mi vine greu să vorbesc. ANALIST: ...Am impresia că ascunzi ceva. ANALIZAT: Nu ascund nimic. Drept să-È›i spun, nu prea mai È›in minte mare lucru. ANALIST: Există o diferență foarte sensibilă între a uita de un lucru È™i a-i suprima amintirea. [Răspunsul ANALIZATULUI nu a fost consemnat.] Trecuse destul timp de cînd Robert făcuse pipi de-a-n picioarelea. Chiar È™i în situaÈ›ii ca asta de acum, cînd se grăbea, abia se mai putea È›ine È™i probabil că mai aÈ™tepta cineva afară, prefera să se aÈ™eze È™i s-o facă pe îndelete. Ideea de a sta deasupra toaletei, orientat aproximativ în direcÈ›ia vasului È™i stropind totul în jur, îi provoca repulsie. Detesta pînă È™i să se gîndească la aÈ™a ceva. Stătea pe closet cu capul în mîini, aplecîndu-se în față È™i legănîndu-se uÈ™or. Fusese o seară lungă È™i plină de excese: toÈ›i păreau surescitaÈ›i È™i băuseră prea mult. Cei mai cu scaun la cap se duseseră deja la culcare, deÈ™i nu de mult. ÃŽn prezent, Terry se producea în bucătărie, unde își punea în valoare repertoriul de glume care deveneau din ce în ce mai porcoase È™i mai amuzante. Auzea hohotele de rîs. Printre ele, È™i rîsul lui Sarah. Dar Sarah È™i Veronica se despărÈ›iseră, abia asta era incredibil. ÃŽi dăduse vestea chiar în seara asta. Totul se terminase. RelaÈ›ia lor È™i calvarul lui luaseră sfirÈ™it. Și de fapt, ce însemna asta pentru el? Pe cînd se întorcea la bucătărie, se gîndi să se oprească puÈ›in în prag, să privească scena cu un dram de obiectivitate È™i să decidă dacă voia să revină printre ceilalÈ›i sau dacă era momentul să urce scările neobservat È™i să se culce. Atîta doar că nu prea se mai punea problema statului în picioare nici în cadrul uÈ™ii, nici altundeva: în clipa cînd încercă să se oprească È™i să nu mai facă nici un pas, își dădu seama că era pe punctul de-a cădea grămadă; de aceea, refuzînd să se mai gîndească la cît de beat era - È™i era criță, poate că nu mai fusese aÈ™a niciodată -, se întoarse cu paÈ™i împleticiÈ›i la masa din bucătărie È™i se cufundă recunoscător în scaunul de lîngă Sarah. La masă se găseau cel puÈ›in zece-unsprezece persoane care stăteau foarte înghesuit, aÈ™a că se trezi aproape lipit de Sarah, sprijinindu-se unul de altul ca doi cheflii, în vreme ce Terry își continua bancul, iar rîsetele se revărsau în cascadă, de la om la om. — ...aÈ™a că se hotărăște să-i cumpere nevesti-sii un cadou, vorba aia, era a zecea aniversare a căsătoriei, È™i-È™i spunc: gata, È™tiu, îi iau un animal... Masa era plină de sticle È™i pahare pe jumătate goale. Robert nu-È™i mai amintea care era paharul lui. Gustă lichidul de pe fundul unui pahar, descoperi că era whisky È™i-l umplu la loc. 1 se părea incredibil de acru. — ...intră într-un magazin cu animale È™i patronul îl întreabă: Păi, de ce nu-i luaÈ›i un cățel? Are, zice omul. Dar un papagal? întreabă patronul. Are È™i de-ăla, răspunde omul... SimÈ›i braÈ›ul lui Sarah atingîndu-l pe al său È™i umărul ei sprijinindu-se cu toată greutatea de corpul lui, în timp ce se întindea să ia o sticlă. Bea gin fără apă tonică: amestecurile de genul ăsta dispăruseră de mult. Sarah era deja aplecată înainte în aÈ™teptarea poantei lui Terry; rîsul i se ghicea în colÈ›urile gurii, însă ochii ei erau aproape ficÈ™i È™i obosiÈ›i. — ...È™i-atunci patronul ia alt animal, îl pune pe tejghea È™i întreabă: Ia să văd, de asta ce ziceÈ›i? Ce e? întreabă clientul. Patronul îi spune. Perfect, zice bărbatul, după care iese din magazin cu animalul într-o cutie... Veronica stătea la capătul opus celui unde se aÈ™ezase Sarah, aÈ™a că nu prea se uitau una la alta. De fapt, nici nu-È™i vorbiseră toată seara, însă fiecare era hotărîtă să demonstreze ceva rămînînd pînă la sfirÈ™itul petrecerii. Veronica bea apă de la robinet. Din cînd în cînd, cînd n-o vedea nimeni, se uita urît la Robert È™i la Sarah, care aveau băuturile lor È™i stăteau rezemaÈ›i unul de celălalt. — ...ajunge acasă, îi dă cadoul soÈ›iei, ea desface pachetul, iar în cutie dă peste-un ditamai broscoiul verde, cu o gură uriașă È™i cu buzele răsfrînte ca niÈ™te ventuze, care stă È™i se uită la ea... Robert voia să plece. S-ar fi ridicat chiar în clipa aceea, însă nu-i venea să se miÈ™te de lîngă Sarah. Cum de ajunseseră să stea aÈ™a? A cui fusese decizia? — ...femeia se holbează la animal È™i întreabă: Ce mă-sa-n cur e asta? Asta, draga mea, răspunde bărbatul, e o broască muistă din Amenca de Sud... Toată lumea începuse să rîdă, însă rîsul lui Sarah se auzea cel mai tare. Parcă își ieÈ™ise din minÈ›i. Robert se uită la ea, îi observă maxilarele tremurătoare È™i umerii care se zgîlțîiau È™i intră dintr-o dată la idei. Ceva nu era în regulă. — Și, mă rog, ce să fac eu cu ea? întreabă femeia. Iar bărbatul zice: Păi, învaÈ›-o să gătească È™i pe urmă poÈ›i să te cari. ÃŽn hohotele stîrnite acum, în al doilea val, Sarah È™i Robert se treziră împinÈ™i unul în celnlalt È™i timp de cîteva secunde rămaseră îmbrățiÈ™aÈ›i, strîmbîndu-se de rîs. Dar cînd Robert încercă să o ridice din poziÈ›ia aceea È™i s-o împingă uÈ™or, își dădu seama că trupul ei era inert. BraÈ›ele îi atîrnau fără vlagă, iar ea se prăvăli asupra lui ca o păpușă din cîrpe, cu ochii larg deschiÈ™i È™i cu gura încrememtă într-un rictus nefiresc. Robert începu s-o zgîlÈ›iie. — Sarah! Sarah, ce s-a-ntîmplat? Rîsetele de la masă încetară, iar lumea începu să se uite la corpul ei moale pe care Robert îl È›inea în braÈ›e. — Dumnezeule, ziceam despre mine ca m-am pilit, spuse cineva, fără ca gluma lui să mai provoace vreo urmă de amuzament. — A leÈ™inat? Veronica se ridică È™i îi veni în ajutor lui Robert. — O să-È™i revină. Am mai văzut-o aÈ™a. Nu durează mult. Șe aÈ™eză lîngă Sarah, îi luă unul dintre braÈ›e È™i apoi o ridicară împreună în capul oaselor, în aÈ™a fel încît - chiar È™i cu umerii căzuÈ›i - să stea între ei. — Să ai ceva pregătit. Apă rece. După aceea îi murmură blînd la ureche: — E-n regulă, Sarah. Hai, nu s-a întîmplat nimic. TrezeÈ™te-te, hai, uÈ™urel... După cîteva clipe, ochii lui Sarah reveniră încet la viață, iar corpul i se încordă la loc, pe măsură ce fata redobîndea controlul asupra propriilor muÈ™chi. ÃŽÈ™i miji ochii È™i căscă, de parcă tocmai s-ar fi trezit dintr-un somn plin de vise captivante. — O, Doamne, am... uf, de data asta chiar a fost. — Te simÈ›i bine? o intrebă Robert, aplecîndu-se deasupra ei. Þi-ai revenit? — Þi-ai dat seama ce se-ntîmplă? — Sigur că È™i-a dat seama, răspunse Veronica. Doar a... — Da. V-am auzit pe toÈ›i. Atîta doar că n-am avut ce să fac. N-am putut să mă miÈ™c. Sprijinindu-se cu amîndouă mîinile de masă, se ridică încet în picioare. — IertaÈ›i-mă că v-am stricat cheful, dar... cred că trebuie să mă duc să mă culc... Fie din cauza comportamentului ciudat al lui Sarah, care destrămase buna dispoziÈ›ie, fie din sentimentul ceva mai general că seara își urmase cursul firesc, toÈ›i cei de față își dădură scaunele înapoi È™i se retraseră aÈ™a cum făcuse È™i ea, căscînd, încuviințînd din cap sau murmurînd aproba- tor, aÈ™a încît după cîteva minute petrecerea luă sfirÈ™it, iar oamenii se risipiră în grupuri mici pe cele cîteva coridoare, fără să-È™i zică nici măcar noapte bună. Urcînd scările spre etajul întîi, Sarah se trezi flancată în continuare de Robert È™i Veronica, plini de solicitudine amîndoi, deÈ™i la ora asta nu arăta mai nesigură sau mai suferindă decît ceilalÈ›i. Terry îi urma la cîțiva paÈ™i. ÃŽn capul scărilor, Sarah se întoarse spre Veronica È™i i se adresă pe un ton grăbit È™i încordat: — Cred că-n noaptea asta camera lui Michele e liberă. O să dorm acolo. Veronica mormăi ceva nedesluÈ™it È™i se îndreptă spre camera ei. Apoi Terry le spuse noapte bună, adăugînd că avea să stea de vorbă cu amîndoi de dimineață, înainte să plece. Iar după aceea rămaseră singuri. Casa era cufundată în tăcere. Se părea că fusese nevoie doar de cîteva minute pînă se duseseră cu toÈ›ii la culcare. — A fost o seară pe cinste, spuse Robert încet, cînd liniÈ™tea începu să devină sufocantă. Sarah prinse să se uite la el într-un fel ciudat, cu o intensitate instabilă, tipică păsărilor. Nu dădea semne că ar fi vrut să facă vreo miÈ™care. Robert se chinui să-È™i amintească unde era camera lui Michele, ca s-o poată conduce pînă acolo. După cîteva secunde își aduse aminte că se găsea în dreptul scărilor, adică exact unde stăteau de fapt. — EÈ™ti sigură că te simÈ›i bine? întrebă el. — Da, mulÈ›umesc, mi-e mult mai bine, răspunse Sarah, fără să-È™i ia ochii de la el. — Bravo. Ne-ai speriat pe toÈ›i. Chestia asta s-a mai întîmplat È™i în alte dăți, nu? — Da, o dată sau de două ori. — Ar trebui să te vadă un doctor. — Nu-i mare lucru. Mă cam ia valul dacă rîd prea mult, atîta tot. TotuÈ™i, mai umbla cineva prin clădire: în bucătărie se auziră o bufnitură È™i un zgomot de sticlă spartă, iar pe urmă o lumină se stinse pe coridorul de jos. — Vrei să te-ajut să te bagi în pat? — Nu tocmai, răspunse Sarah. Era întuneric de-a binelea, dar ochii ei străluceau în continuare, însufleÈ›iÈ›i de un licăr slab È™i apatic. — De fapt, aÈ™ vrea să te culci cu mine. DeÈ™i nu avea să È™i le mai amintească niciodată, următoarele cuvinte ale lui Robert fură: — Poate că nu-i o idee prea bună. Lumina din ochii lui Sarah se stinse imediat. Ea spuse „nu", iar cuvîntul acela rămase suspendat între ei în întuneric, definitiv È™i irevocabil. — Adică, dădu să se corecteze Robert, poate că nu-i momentul potrivit sau... ÃŽntre timp, Sarah ajunsese la ușă, o deschisese È™i era pe punctul de-a dispărea. — Noapte bună, Robert, rosti ea. Robert o strigă, sau își închipui că o face. Pe urmă uÈ™a se închise È™i fu încuiată. Incapabil să se miÈ™te din cauza È™ocului, rămase pe întuneric, cu ochii aÈ›intiÈ›i asupra uÈ™ii închise. De sub ea nu se ivea nici o rază de lumină: Sarah nu aprinsese nici una dintre veiozele din cameră. Nu È™tia ce să facă - să se apropie È™i să bată la ușă, sau să se întoarcă la el în cameră. Se răsuci pe călcîie È™i făcu cîțiva paÈ™i pe coridor; apoi se opri, rămase din nou pironit locului È™i buimac pe întuneric, tremurînd, paralizat de propria nehotărîre, încleÈ™tîndu-È™i È™i descleÈ™tîndu-È™i pumnii. Mai merse puÈ›in, însă pe urmă se întoarse È™i se îndreptă în vîrful picioarelor spre uÈ™a camerei lui Sarah. Stătu în faÈ›a ei, ascultînd atent È™i È›inîndu-È™i răsuflarea. După cîteva clipe începu să bănuiască, iar apoi suspiciunea i se transformă în certitudinea că ea stătea de cealaltă parte a uÈ™ii, rezemată de ea È™i ascultîndu-i miÈ™cările nehotărîte de pe coridor. I se părea extraordinar că nu putea să întindă mîna È™i s-o atingă, din cauza celor cîțiva centimetri de lemn care-i despărÈ›eau. Ciuli urechea È™i i se păru c-o aude respirînd profund, pradă emoÈ›iei. Atingerea unei mîini - sau a unui corp - de cadrul uÈ™ii, frecarea uÈ™oară a stofei de lemn. ÃŽnsă după aceea un alt zgomot - o bufnitură undeva în mijlocul încăperii, care ar fi putut însemna ciocnirea de un pat sau căderea unui pantof pe podea - îl puse din nou pe gînduri. Ridică mîna ca să bată la ușă, se întrebă ce avea să spună după ce Sarah răspundea, se descotorosi de acest gînd socotindu-l nevrotic È™i irelevant, dădu să bată, iar apoi avu încă o ezitare. ÃŽn loc să lovească în ușă, încheieturile strînse ale degetelor lui făcură contact cu propria pupilă, iar el se trezi frecîndu-se vîrtos la ochi. Un sughiÈ› puternic îl scutură din cap pînă-n picioare: era beat turtă È™i frînt de oboseală. Se întoarse È™i străbătu repede coridorul, în direcÈ›ia camerei lui. Următoarea senzaÈ›ie de care își aduse aminte fu o durere ascuÈ›ită la mîna stîngă. Se uită la ea È™i văzu că cra brăzdată de urmele adînci ale unor dinÈ›i. Stătuse pe patul de o persoană din cameră È™i își muÈ™case mîna, înfigîndu-È™i dinÈ›ii în perniÈ›a de carne a degetului mare, pînă cînd fusese la un pas să-i dea sîngele. Aprinsese lumina È™i își scosese pantalonii. AceÈ™tia zăceau acum pe podea, aruncaÈ›i neglijent în faÈ›a È™ifonierului. Se ridică È™i se clătină instantaneu, pe jumătate din cauză că era beat, pe jumătate fiindcă nu-i venea să creadă. Scena pe care tocmai o interpretase cu Sarah părea cu totul de neînÈ›eles: o parte din el voia să È™i-o È™teargă imediat din memorie, pe cînd cealaltă parte se lupta să reînvie fiecare detaliu È™i să insiste asupra lui. Oare chiar îi ceruse aÈ™a ceva, i-o ceruse cu adevărat! lar el refuzase efectiv? N-o să se mai întîmple niciodată, își spuse el. N-o să È›i-o mai ceară cîte zile ai. ÃŽÈ™i luă pantalonii de pe jos. Era bine să È™i-i pună È™i să se întoarcă în dreptul camerei ei? Unde îi erau pantofii? ÃŽntoarce-te. Dar spusese nu; È™i de îndată ce rostise cuvintele acelea, invitaÈ›ia îi fusese retrasă fără drept de apel. Vei mai dori o viață spre-a socoate... ReuÈ™i să-È™i îmbrace un crac al pantalonilor, dar la al doilea își pierdu echilibrul, se poticni È™i se duse de-a berbeleacul. ÃŽn cădere, se lovi cu capul de colÈ›ul noptierei È™i simÈ›i o durere care îi atacă dintr-o dată craniul È™i ceafa. Ghemuit pe podea în poziÈ›ia fătului, își atinse unul dintre pomeÈ›i, între ochi È™i ureche, È™i simÈ›i un firicel de sînge cald. Ce graÈ›ie aveai, ce gravitate... — N-o să existe cale de întoarcere, își zise el cu voce tare. Scăpă anevoie de pantaloni, scoase o batistă dintr-un buzunar al lor È™i o È›inu pe rană, în timp ce stătea pe pat. Lovitura era superficială, iar sîngerarea încetă relativ repede. Accidentul îl făcu să se trezească din beÈ›ie, cu o viteză care i se păru neobiÈ™nuită. Tremurînd È™i fără pantaloni, simÈ›i acum nevoia bruscă de a scrie ceva, È™i fără să se mai gîndească la nimic, se îndreptă spre birou, puse mîna pe un pix È™i își deschise caietul la prima pagină albă, după toate celelalte variante ale poeziei la care lucra. Probabil că tocmai vederea acestor eforturi literare îi concentră durerea, deruta È™i oboseala, topindu-le în cele din urmă într-un singur sentiment - furia. Toate aceste formule complicate È™i experimentale, toate aceste prime versiuni, revizuiri, modificări È™i regîndiri, rescrise È™i pritocite la nesfirÈ™it, i se părură acum demne de dispreÈ›. Ce rost avea toată strădania aceea tainică, toată truda aceea interiorizată, care îi mîncase atîta timp, dacă în momentul cînd posibilitatea de a-È™i împlini dorinÈ›a i se oferea pe tavă, nu avea nici curajul È™i nici prezenÈ›a de spirit s-o fructifice? Se uită la cuvintele de pe pagină pînă cînd ajunseră să semene cu o mîzgăleală întîmplătoare È™i fără noimă; pînă cînd nu le mai găsi nici un sens. Luă pixul È™i trase o diagonală groasă pe versiunea finală a poeziei. Apoi făcu acelaÈ™i lucru în direcÈ›ia opusă, realizînd un X. De data asta apăsă atît de tare încît vîrful pixului, deÈ™i era destul de moale, străpunse pagina. ÃŽi plăceau sunetul È™i senzaÈ›ia conferită de ruperea hîrtiei. Mîzgăli cîteva măscări peste versiunile anterioare ale poeziei, străpunse din nou paginile cu vîrful pixului, iar în cele din urmă rupse întregul caiet È™i-i împrăștie paginile pe birou È™i pe jos. Cu mîna încleÈ™tată în continuare pe pix, se ridică, se clătină pe picioare È™i se lovi de perete. Nu era chiar atît de treaz pe cît crezuse. La ora asta Sarah stătea în pat, la cîțiva metri mai încolo, È™i probabil că dormea, cu uÈ™a încuiată È™i camera cufundată în beznă. Și nu avea să i-o mai ceară niciodată. Prost, prost, prost... ÃŽn timp ce spunea acest cuvînt, se dădu încet cu capul de perete, mînjindu-l cu sînge. Probabil că rana i se redeschisese. Mîzgăli cuvîntul pe perete cu vîrful pixului. FUTU-I FUTU-I FUTU-I FUTU-I FUTU-I Stătea lîngă È™ifonier în timp ce adăuga È™i acest cuvînt cu niÈ™te majuscule È™ovăielnice, însă pe urmă simÈ›i că-l lasă picioarele È™i că e pe punctul de-a ajunge pe podea, lipit de una dintre părÈ›ile laterale ale È™ifonierului È™i alunecînd în jos. Se uită în direcÈ›ia patului È™i, cu un ultim efort, izbuti să se propulseze spre el. Apoi leÈ™ină. Se trezi după doar cîteva ore, cu o sete cumplită. Dacă ar fi fost un băutor mai experimentat, ar fi È™tiut că nu era momentul potrivit să se dea jos din pat, că era doar o întrerupere momentană a odihnei, cînd trebuia doar să dea pe gît cîteva pahare cu apă È™i pe urmă să se culce la loc È™i să doarmă încă trei-patru ore, minimum pînă la amiază. ÃŽnsă Robert confundă entuziasmul nefiresc È™i febril cu care observă lumina soarelui de dimineață cu veghea autentică; pe lîngă asta, atenÈ›ia îi fu atrasă de vocile care se auzeau jos la bucătărie. ÃŽÈ™i dădu cu apă rece pe față, se dezbrăcă de hainele purtate cu o zi în urmă È™i își puse altele noi. Inainte de a ieÈ™i din cameră, se uită la cuvintele pe care le scrisese pe perete cu cîteva ore mai devreme. RuÈ™inat, își puse mîinile pe È™ifonierul masiv din lemn de tec, se prinse cu nădejde de el È™i-l trase cu vreo cîțiva centimetri mai aproape de fereastră. O dată ascunse cuvintele, fu gata să coboare. ÃŽn bucătărie dădu peste trei sau patru dintre tovarășii de beÈ›ie de noaptea trecută, care prăjeau pîine, făceau cafea È™i - într-o premieră plină de cutezanță - pregăteau micul dejun, avînd cu toÈ›ii aceleaÈ™i figuri speriate de bombe È™i aceiaÈ™i ochi anormal de strălucitori. După ce-l întrebară ce pățise la față, iar el le răspunse că nu avea nimic, conversaÈ›ia se reduse la minimumul necesar, È™i acela rostit în È™oaptă. Nici Terry, nici Sarah nu își făcuseră încă apariÈ›ia, Veronica fiind cea care coborî următoarea È™i care, dînd scurt din cap spre Robert, se îndreptă glonÈ› spre frigider, unde bău pe nerăsuflate o cutie de suc de portocale de un litru. — Þi-e sete? întrebă prosteÈ™te Robert, după ce ea termină. Veronica nu-i luă în seamă cuvintele, mulÈ›umindu-se să spună: — Te-a lovit cineva azi-noapte? — Nu. Am avut un accident. — Credeam c-a fost o ciondăneală amoroasă, rosti Veronica È™i începu să taie niÈ™te felii groase de pîine. ÃŽn clipa aceea apăru È™i Terry, îmbrăcat în pijama. — Am borît, anunță el, fără să i se adreseze cuiva anume. — Te iertăm, spuse Robert. — I-am dat drumul pe telefon. ÃŽncercam să sun acasă. Terry nu era singurul locatar de la Ashdown pe care veneau părinÈ›ii să-l ia în dimineaÈ›a aceea. Mai aÈ™teptau È™i alÈ›ii să fie duÈ™i acasă. Unii aveau ei înÈ™iÈ™i masini È™i aveau de gînd să-È™i facă bagajele È™i să plece de îndată ce se simÈ›eau mai bine. Dincolo de fragilitatea È™i mahmureala generală se ghicea un fel de teamă ciudată, produsă de faptul că mai aveau de petrecut doar cîteva ore împreună înainte de a se despărÈ›i, poate pentru totdeauna. — Trebuie să iau o gură de aer, spuse cineva după ce căldura ouălor È™i a È™uncii prăjite aburise geamurile de la bucătărie. — Bună idee. Hai să facem cîțiva paÈ™i. Grupul era compus acum din opt oameni care își croiau drum pe poteca aflată de-a lungul falezei slîncoase, în direcÈ›ia celui mai înalt promontoriu. Robert se gîndi că încă era prea devreme ca să fi scăpat de aburii alcoolului, aÈ™a că într-un fel erau beÈ›i în continuare. ÃŽn aer plutea o ceață umedă È™i caldă, in timp ce soarele strălucea palid, înăbuÈ™it de nori È™i izbutind doar să împrăștie o lumină slabă, galben-verzuie, peste oglinda miÈ™cătoare a apei. Pe cînd Robert o lua înaintea grupului, Terry îl ajunse din urmă È™i-l întrebă: — Ia zi, È™i-a revenit Sarah după chestia aia? — AÈ™a cred. Terry clătină din cap. — Ciudată treabă. Apropo, ce-ai pățit la față? Robert nu răspunse. Iar Terry ezită, temîndu-se parcă de impactul pe care l-ar fi putut avea următoarele lui cuvinte. — A pomenit cumva... a scos vreo vorbă despre... despre aranjamentul nostru? — Ce aranjament? întrebă Robert, ceva mai repede decît ar fi fost cazul. — Nu È›i-a spus? — Habar n-am despre ce vorbeÈ™ti. — Bun, în regulă... Știi că din septembrie încep să lucrez pentru Frame, nu? —Da. — Știi c-o să închiriez apartamentul din Londra? — Da, sigur. ÃŽntîmplător, Robert refuzase deja camera liberă pe care i-o oferise Terry, preferînd să vadă ce planuri avea Sarah. — Și È™tii că Sarah È™i Veronica s-au despărÈ›it, aÈ™a că nu-È™i mai caută locuință? — Treci la subiect, Terry, pentru Dumnezeu. — Ei, bine... Terry îi aruncă o ultimă privire cercetătoare prietenului său, după care îi dădu drumul: — O să vină să stea cu mine. Robert se uită la el îngrozit. — Să stea cu tine? Cum adică? — Adică o să se mute într-una dintre camerele libere. — Dar... cînd s-a decis asta? — Ieri seară, înainte de petrecere. ÃŽI prinse pe Robert de umăr È™i i-l scutură cu un gest stîngaci. —Nu-i ceva sinistru, să È™tii. Nu se-ntîmplă nimic. Iar partea bună e că tot rămîne loc È™i pentru tine, dacă vrei să stai cu noi. Sînt trei dormi- toare. o să fie ca la Ashdown, doar c-o să fie la Londra. Robert părea în continuare perplex. Terry își dădu seama că deocam- dată nu mai putea să scoată mare lucru de la el. — GîndeÈ™te-te È™i vorbim mai tîrziu, conchise el. Merse mai departe iar ceilalÈ›i îl ajunseră în scurt timp, trecînd pe lîngă Robert, care rămase în mijlocul potecii, cu spatele la apa mării È™i cu privirea fixată asupra turnurilor cenuÈ™ii ale casei imense. După cîteva minute o văzu pe Sarah ieÈ™ind pe uÈ™a din față. Se întoarse È™i începu să se îndepărteze de ea, însă se deplasă încet, aÈ™a că nu-i trebui mult ca să-l ajungă din urmă. Părul ei nespălat părea mai închis la culoare È™i mai răzleÈ›it ca de obicei. Noaptea trecută se demachiase, însă fără a se farda la loc de dimineață. Pielea ei avea o paloare evidentă, iar deasupra buzei de sus îi apăruse un fel de iritaÈ›ie. Ochii își pierduseră strălucirea, iar pleoapele i se lăsaseră. Purta obiÈ™nuita geacă de blugi, o bluză groasă de bumbac È™i niÈ™te pantaloni de catifea reiată verde-închis. — Mersi că m-ai aÈ™teptat, spuse ea, fără să-l privească în ochi. De fapt, È™i ceilalÈ›i încetiniseră, iar acum se găseau la mică distanță în faÈ›a lor. — Nu arăți grozav, zise Robert. Sarah pufni în rîs. — Eu nu arăt grozav? Ce-ai pățit? — M-am luat la harță cu mobila. Sarah dădu impresia că nici nu auzise. Părea zăpăcită È™i deloc în largul ei. — Toată lumea arată groaznic în dimineaÈ›a asta, adăugă Robert. Poate că nu trebuia să punem punct aÈ™a. Se integrară în grup, dar izbutiră să-È™i păstreze întrucîtva intimitatea, iar apropierea dintre ei rămase aceeaÈ™i, chiar în timp ce prietenii lor spo-rovăiau întruna de o parte È™i de alta. —Azi-noapte... începu Robert. Sarah se zbîrli. — Chiar voiam să spun ceva despre asta. Te superi dacă încep eu? — Nu, bineînÈ›eles. Dă-i drumul. — AÈ™a. Făcu din noi gestul acela: își trecu mîna prin păr, prinzînd un smoc între degete È™i trăgînd uÈ™or de el. Ca de fiecare dată, Robert se simÈ›i străbătut imediat de un fior nestăpînit de tandreÈ›e. — De fapt, voiam să-È›i mulÈ›umesc, atîta tot. — MulÈ›umeÈ™te-mi. — Robert — se desprinseră de grup încet, aproape pe neobservate - È™tiu ce simÈ›i pentru mine. FireÈ™te că È™tiu. De-o veÈ™nicie. Sinceră să fiu, cred că la ora asta au aflat toÈ›i. — Foarte bine. De ce să nu afle? —AÈ™a că... într-un fel, a fost o răutate din partea mea cînd am spus... ce-am spus azi-noapte. — De ce? N-ai vorbit serios? — Ba da, am vorbit. Atunci, cel puÈ›in... da. — ÃŽnÈ›eleg. — Eram beată cui. Tu la fel, spuse Sarah, întorcîndu-se È™i privind marea. Vreau să spun... — Știu ce vrei să spui. Crezi c-ar fi fost o mare greÈ™eală È™i vrei să-mi mulÈ›umeÈ™ti pentru că n-am lăsat-o să se producă. — Da, zise Sarah, dînd din cap nefericită. Cred că asta voiam să spun. — Nu te lăsa păcălită, rosti Robert. N-a avut nici o legătură cu tăria de caracter. A fost doar o slăbiciune, nimic altceva. — Asta n-o mai cred. Nu eÈ™ti un om slab. — Ba sînt. Slab È™i nehotărît. ÃŽntre timp, ceilalÈ›i începuseră să se întoarcă în dezordine spre casă. Veronica trecu pe lîngă ei, neputînd să nu le arunce o privire curioasă, în care mustea gelozia. Chiar È™i după ce se îndepărtă suficient de mult, Sarah vorbi tot în È™oaptă. — E bine că plecăm de-aici. Am ajuns cu toÈ›ii să ne cunoaÈ™tem prea bine unul pe altul. Ne-am apropiat prea mult. — Zău? Și-atunci cum se împacă teoria asta cu statul în acelaÈ™i apartament cu Terry la Londra? — E doar ceva provizoriu. Limitat în timp. Nu È™tiu ce-o să iasă mai departe. Se întoarse spre el cu un aer disperat. — Of, Robert, să nu-mi spui că eÈ™ti gelos pe mine È™i pe Terry. — Ai să rîzi. — Oricum, ce te-mpiedică să vii È™i tu? Mai rămîne o cameră liberă în apartament. Ar fi frumos să stai tot acolo. Robert clătină din cap. — Nu asta vreau. — Păi atunci, ce vrei? Să te-ntorci È™i să stai cu părinÈ›ii? — Nu. Mă gîndeam să mai rămîn aici o vreme. — Dar o să fii singur cuc. O să fie groaznic. — Poate. Ajunseră la porÈ›iunea unde gardul dintre potecă È™i faleza stîncoasă lipsea. Se vedeau cîteva lespezi de piatră È™i niÈ™te smocuri de iarbă-neagră mohorîtă È™i perseverentă care creÈ™teau la întîmplare. Robert se apropie de margine pe vîrfuri È™i se uită în jos la apa care lovea suprafaÈ›a stîncilor cu miÈ™cări languroase È™i întîmplătoare. — Ce-ai făcut azi-noapte? întrebă el. — Poftim? — După ce ne-am spus noapte bună. AÈ™ vrea să È™tiu. — Pleacă de-acolo, insistă Sarah. EÈ™ti prea aproape de margine. Nu eÈ™ti în siguranță. Robert rămase pe loc, aÈ™a că ea oftă È™i spuse, nerenunțînd pentru început la aerul posomorît: — Păi, m-am dus la Michele în cameră È™i m-am aÈ™ezat pe pat. Mi s-a părut că te aud pe-afară. Am crezut c-o să baÈ›i la ușă. —Era cît pe-aci, spuse Robert È™i se aÈ™eză turceÈ™te printre smocurile de iarbă-neagră. Ce-ai fi facut? — Nu întreba, Robert. Nu întreba. N-are rost, zise Sarah, aÈ™ezîndu-se lîngă el. Chiar ar fi fost o greÈ™eală, să È™tii. Habar n-am ce m-a apucat. Am încercat să te folosesc, atîta tot. — Să mă foloseÈ™ti? — Da, ca s-o rănesc pe Veronica. Probabil că n-aÈ™ fi putut să merg pînă la capăt. Nici măcar nu-mi place sexul cu bărbaÈ›ii - îl privi cu o afecÈ›iune neaÈ™teptată - cu nicl un bărbat, aÈ™a că sînt sigură c-ar fi fost un dezastru. Ar fi compromis totul. — Prietenia noastră, de pildă, spuse Robert cu o voce plată. — Exact. Prietenia noastră. Iar asta contează enorm pentru mine, Robert, mai ales acum, La ora asta am într-adevăr nevoie de un prieten. Un prieten de nădejde. lar tu ai fost întotdeauna cel mai bun; într-un fel, cel mai bun pe care l-am avut vreodată. — Ei bine, păcat, spuse el, ferindu-È™i privirile, fiindcă nu mai vreau să fiu prieten cu tine. Nu mai pot. Sarah avu nevoie de cîteva secunde ca să priceapă, după care zise: — Păi, n-ai încotro! Fiindcă asta e tot. Și acum, È™i pe viitor. — Pentru totdeauna? — Pentru totdeauna. ÃŽi puse o mînă pe genunchi. Robert își coborî privirile spre ea, nutrind un scepticism blînd, dar fără să simtă vreo emoÈ›ie. — Ronnie È™i cu mine nu avem o relaÈ›ie grozavă la ora asta, continuă ea, dar i-am rămas datoare pe viață. Fiindcă... a făcut un lucru uimitor, zău. Mi-a arătat... cum sînt de fapt. — EÈ™ti sigură de asta, nu? Trecură cîteva clipe interminabile înainte ca Sarah să răspundă : — Da, sînt sigură. Robert dădu din cap È™i smulse un fir de iarbă. — Am crezut c-ar fi putut fi... habar n-am ce, o toană. — Nu. Atîta doar că, pînă la urmă, nu ne-am potrivit, spuse Sarah zîmbind. ÃŽn ultimele săptămîni m-am tot gîndit ce bine era să fi semănat cu tine. — Cu mine? — Sigur. Ai fi perfect pentru mine, nu crezi? Asta dacă n-ar exista... mă rog, un anumit lucru. — Nu te mai juca aÈ™a cu mine, Sarah. Nu rezist. — Nu mă joc, vorbesc serios. ÃŽn ce mă priveÈ™te, eÈ™ti un tip minunat, dintotdeauna am crezut asta. Și o È™tii È™i tu. ÃŽi strînse genunchiul, iar el se uită încă o dată în jos, ca un motan somnoros care răspunde mîngîierilor, curios È™i totodată nedumerit. — Să-È›i spun ceva, mi-ar sta mai bine mie să plec È™i s-o caut pe Cleo. Ia gîndeÈ™te-te: o soră geamănă, un alter-ego femeiesc. Ar fi partenera mea ideală, nu? Acum Robert o privi È›intă. Se uită la ea calm È™i iscoditor, în timp ce ea îi întorcea jenată privirea, sperînd să descopere o urmă de amuzament în ochii lui. ÃŽnsă căutătura lui nu avea nimic comic. Aproape că n-ar fi putut să se uite la ea mai solemn È™i mai intens, deÈ™i, dacă ar fi È™tiut cît avea să treacă pînă cînd avea s-o poată privi din nou aÈ™a cum se cuvine, ar fi meritat să încerce. — Ar trebui să intrăm, zise Sarah într-un tîrziu. ÃŽncepe să se facă frig. — Intră tu, spuse Robert. Eu mai rămîn aici. Sarah se ridică înÈ›epenită. — EÈ™ti sigur? — Da, răspunse el, observîndu-i expresia îngrijorată. Nu te speria, adăugă el. N-o să m-arunc. Sarah se aplecă È™i-l sărută pe creÈ™tet. — Bine. După ce o văzu mergînd cîțiva metri, Robert o strigă: — Sarah! Fata se întoarse. Robert fu cît pe-aci să-i spună de poezie, s-o îndemne să se ducă È™i s-o caute la Cafe Valladon, în cartea aceea, la pagina 173. ÃŽnsă în aceeaÈ™i clipă își dădu seama că nu avea rost. O pusese acolo prea tîrziu. — La revedere, se mulÈ›umi el să spună. Sarah surîse din nou È™i își continuă drumul înapoi spre casă. Terry se întoarse foarte tîrziu de la Londra în seara aceea. Căutarea fotografiei durase mai bine de cinci ore la sfîrÈ™itul cărora nu mai avea suflu È™i ajunsese la un pas de disperare. Și totuÈ™i, în cele din urmă o găsise: printr-un joc răutăcios al sorÈ›ii, își croise drum pînă pe fundul celei mai îndepărtate cutii de carton din ultima dintre cele două camere ticsite cu vechituri. ÃŽntr-un tîrziu, cînd dăduse cu ochii de fotografie, o strînsese ca pe mîna celui mai bun prieten dispărut de mult, făcînd eforturi să-È™i stăpînească lacrimile de triumf È™i de uÈ™urare. Apoi se uitase la ceas, făcuse un calcul rapid È™i își dăduse seama că abia mai avea timp să prindă ultimul tren înapoi, chiar dacă asta însemna să-È™i lase aparta-mentul într-o dezordine totală, de parcă tocmai ar fi fost scotocit fie de serviciile de securitate, fie de o bandă de spărgători nepricepuÈ›i. ForÈ›a cu care dorea să se întoarcă la Ashdown în seara aceea îl luase prin surprindere. Patruzeci de minute mai tîrziu, era instalat în trenul care ieÈ™ea huruind din Londra, È›inînd fotografia în poală, în deplină siguranță, dosită între paginile ultimului număr din Sight and Sound; din cînd în cînd deschidea revista È™i privea pe furiÈ™ obiectul acela care simboliza tot ce era mai de preÈ› È™i mai vrednic de a fi căutat din viaÈ›a lui. ÃŽÈ™i impuse să nu-l mai rătăcească È™i să nu mai uite de el niciodată. La gară trebui să aÈ™tepte cîteva minute pînă să găsească un taxi, iar în momentul cînd fu lăsat în faÈ›a intrării de la Ashdown trecuse deja de unsprezece. La o oră atît de tîrzie, s-ar fi aÈ™teptat ca imobilul să fie liniÈ™tit È™i cufundat în întuneric, iar pacienÈ›ii să se odihnească în dormitoare, singura activitate fiind miÈ™carea frenetică a creioanelor polisomnografice care își trasau tiparele determinate electric (È™i, fireÈ™te, paÈ™ii neîncetaÈ›i - È™i la fel de frenetici, deÈ™i ascunÈ™i - ai nefericitelor creaturi care participau la experimentele doctorului Dudden contrar voinÈ›ei lor). ÃŽn loc de asta, avu parte de un spectacol cu totul diferit: pe terasa luminată puternic se aflau trei femei, iar în aerul cald al noptii răsunau atît vocile lor care rîdeau, cît È™i clinchetele paharelor È™i ale sticlelor. Femeile erau doctoriÈ›a Madison, Maria Granger È™i Barbara Daintry, somnambula. Văzîndu-l că urcă scările, Maria strigă: — Hei, Harry! Ce pui la cale? — Mă cheamă Terry, spuse el, apropiindu-se agale. —Terry, Harry, tot un drac. De unde te furiÈ™ezi aÈ™a în toiul nopÈ›ii? Maria era o londoneză între două vîrste, veselă È™i neprefăcută, care îi făcuse deja cîteva avansuri prietenoase lui Terry în ultimele zile. Era o femeie solidă, cu gușă È™i cu o gură pregătită permanent să se deschidă într-un zîmbet subversiv. Avea o burtă mare È™i niÈ™te sîni imenÈ™i. I se spusese că una dintre cauzele felului cum arăta erau medicamentele pe care trebuia să le ia ca să combată simptomele narcolepsiei cronice de care suferea; totodată, însă, recunoÈ™tea din capul locului că preferinÈ›a pentru gogoÈ™ile cu ciocolată È™i pandiÈ™panurile cu căpÈ™uni reprezentau celălalt factor marcant. Lui Terry îi plăcea de ea, ca de altfel tuturor celor de la clinică, în afară de doclorul Dudden. — Am fost la Londra toată ziua, spuse el. — Aha, ai tras chiulul! — ÃŽntr-un fel, da. — Atunci nu stai cu noi la un pahar? Ne-ar prinde bine să avem È™i un bărbat printre noi. — N-ar trebui sa fim cu toÈ›ii în pat la ora asta? — Doctorul Dric nu-i aici. A plecat după-masă la o conferință. Pe lîngă asta, e ultima mea noapte aici, aÈ™a că sărbătoresc evenimentul. Știi cum e, cînd pisica nu-i acasă... — ...se mai odihnesc È™i È™oarecii, încheie Terry, È™optindu-i apoi doctoriÈ›ei Madison: Trag nădejde că È™i È™obolanii. DoctoriÈ›a nu-i răspunse, iar chipul ei nu trădă nici un semn de complicitate. — S-a făcut, zise el. Duc lucrurile astea sus È™i vin imediat. Cînd se întoarse, doctoriÈ›a Madison nu mai era acolo. — S-a dus să se culce, spuse Maria. — Femeia asta trage prea mult de ea, rosti Barbara. Iar ăla o bagă-n pămînt. Maria îi dădu un pahar de plastic lui Terry, umplîndu-i-l pînă la refuz cu vin alb. — AÈ™a, deci, zise el după prima înghiÈ›itură, abia aÈ™tepÈ›i să te-ntorci în lumea adevărată, nu? —Abia aÈ™tept să-mi revăd copiii. Și pe bărbatu-meu. Mi-a fost dor de ei. Dar mi-a plăcut aici, zău. Două săptămîni la mare. A fost distracÈ›ie. — ÃŽi place să se distreze, spuse Barbara È™i chicotiră amîndouă. Ar trebui s-o vezi cum face cînd rîde. Circul de pe lume. — Aoleu, nu-mi da apă la moară, rosti Maria, pe cînd chicotelile făceau loc unor sunete mai profunde, venite de undeva din fundul gîtului. Nu te-apuca să spui bancuri. Știi că nu rezist. — De ce? întrebă Terry. Ce se-ntîmplă cînd rîzi? — Se face moale ca o cîrpă, răspunse Barbara în locul ei. Se face moale È™i e ciudată rău. Știi că se spune despre unii că rîd pînă uită de ei? Exact asta pățeÈ™te È™i ea. — Nu începe să faci probe pe pielea mea, zise Maria, luptîndu-se deja să-È™i controleze muÈ™chii feÈ›ei. Să nu te prind că mă faci să rîd cu vreuna dintre glumele tale. — Ce-ai zice de aia pe care-o È™tiu de la tine? întrebă Barbara. Despre ăla cu bananele. Se întoarse spre Terry È™i continuă: — Un tip are trei banane. Se urcă într-un autobuz aglomerat la o oră de vîrf È™i, ca să nu le storcoÈ™ească, își punc una în buzunarul de la piept, una în cel de la È™old È™i una în ăla din spate... Cu un efort de voință care părea cît se poate de serios, Maria își înăbuÈ™i rîsul È™i o întrerupse brutal pe Barbara, spunîndu-i: — Hai, potoleÈ™te-te odată, bine? Lasă-mă-n pace. Nu vreau s-o fac de față cu Harry... — Terry. — Terry. Cum să-È›i spun, nu mă mîndresc deloc cu treaba asta. Nu-mi place să mă vadă lumea aÈ™a. — Iartă-mă, scumpo, spuse Barbara, cu un glas plin de căință È™i însuÈ™indu-È™i reproÈ™urile. Am crezut c-o să-l intereseze. — Asta-i bună, parc-aÈ™ fi un nenorocit de exponat. Cu toate acestea, îi explică lui Terry: — Dacă eÈ™ti narcoleptic, ai o chestie căreia-i spune cataplexie, pricepi? AÈ™a că, în clipa cînd rîzi - de obicei totul se trage de la rîs — te apucă un fel de leÈ™in. Pierzi controlul. Dar simÈ›i cînd È›i se întîmplă. Eu o pățesc de peste treizeci de ani, È™i abia acum cîțiva ani au descoperit cauza. AÈ™a că la ora asta trebuie s-o iau mai uÈ™or cu rîsul, fiindcă hazul fără măsură mă face să nu mai È™tiu de mine. Familia È™i prietenii se distrează de mama focului cînd mă văd că scap caii, aÈ™a că mă fac mereu s-o dau pe chicoteli. Ce să-È›i spun, pentru mine a ajuns să fie un stil de viață, nu? AÈ™a a fost dintotdeauna, de fapt. De cînd mă È™tiu mi-a plăcut să trag un rîs sănătos. Altfel cum Dumnezeu să reziÈ™ti? Vrei să supravie-È›uieÈ™ti, trebuie să rîzi... ÃŽn clipa aceea Terry își aminti de petrecerea de adio È›inută cu atîția ani în urmă la Ashdown È™i dintr-o dată își dădu seama ce pățise Sarah în seara aceea, cînd reacÈ›ionase atît de bizar la bancurile lui, iar ceilalÈ›i presupuseseră cu toÈ›ii că leÈ™inase fiindcă băuse prea mult. Această amintire de demult se contopi pe neaÈ™teptate cu prezentul, colorîndu-l È™i transformîndu-l, în aÈ™a fel încît lui Terry i se întîmplă un lucru de care nu mai avusese parte de o groază de ani: ceva se schimbă înăuntrul lui si-i dădu posibilitatea să se uite la Maria È™i s-o înÈ›eleagă - să simtă, după atîta amar de vreme, o înÈ›elegere autentică pentru o altă ființă omenească - privindu-i chipul, descifrîndu-i amestecul de veselie È™i tristeÈ›e care se citeau în fiecare trăsătură È™i gîndindu-se cum era să tînjeÈ™ti după rîs, să È›i-l doreÈ™ti ca pe cel mai scump lucru din lume, È™i totuÈ™i să È›i-l refuzi mereu, fiindcă È™tii că e instrumentul propriei distrugeri, la fel cum È™obolanii de pe mesele turnante ale doctorului Dudden erau nevoite să-È™i refuze somnul ori de cîte ori È™i-l doreau cu ardoare... — Și È›i-a fost de folos? întrebă el. Þi-a prins bine c-ai venit aici? — Mă rog, mi-au dat niÈ™te medicamente noi, spuse Maria. Habar n-am cît or să m-ajute. Cel mai important lucru e că pot să vorbesc despre treaba asta. Cleo a fost grozavă, pe cuvînt. Am stat de vorbă cu ea ore întregi. Cred c-aÈ™ putea să-i spun orice. — lartă-mă, o întrerupse Terry, cine-a fost grozavă? Cum o cheamă? — Cleo. DoctoriÈ›a Madison. Terry se uită È›intă la ea cîteva secunde bune. — ȘtiÈ›i ce, zău că trebuie să mă culc, spuse el în cele din urmă. Am umblat aproape toată ziua È™i a trecut de unÈ™pe jumate. O iau din loc. ÃŽÈ™i împinse scaunul în spate, se întoarse împleticindu-se în casă È™i își permise abia a doua zi dimineață - după o noapte în care petrecu mai bine de o oră în Faza a Patra a somnului, avînd parte pentru prima dată de emoÈ›iile fragile ale unui vis - să se gîndească la numele acela È™i să analizeze uimirea ameÈ›itoare pe care i-o provocase rostirea lui. Apoi își aminti semnificaÈ›ia lui È™i totodată motivul pentru care, de o săptămînă încoace, figura doctoriÈ›ei Madison avea o familiaritate îndepărtată, È™i totuÈ™i chinuitoare. Plecă imediat în căutarea ei. ÃŽn timp ce Terry străbătea coridoarele de la Ashdown ca să dea de doctoriÈ›a Madison în acea dimineață de joi, Sarah mînca o felie de pîine prăjită È™i se uita cu un aer prudent la exemplarul din Casa somnului care stătea pe masa din bucătărie ca o bombă care nu explodase. ÃŽncă nu-l deschisese. E absurd să fii superstiÈ›ios în legătură cu o carte, își spuse ea. Ce rău putea să-i facă dacă o mai răsfoia puÈ›in È™i citea cîteva pagini? Chiar cre- dea că povestioara asta de doi bani, pe care ea È™i Veronica o considerase- ră din capul locului o glumă delicioasă, ar fi putut să capete niÈ™te puteri misterioase È™i s-o rănească? Se uită la ceas: mai avea cinci minute È™i trebuia să plece la serviciu. ÃŽÈ™i È™terse untul de pe degete cu un È™tergar de bucătărie, puse mîna pe carte È™i o deschise încet. Romanul păru să se deschidă foarte uÈ™or la o anumită pagină, puÈ›in dincolo de jumătate, È™i imediat după aceea dintre filele lui căzu o foaie separată. O pagină de caiet dictando împăturită È™i scrisă pe o parte. Nu-i trecuse prin cap că ar fi putut fi acelaÈ™i exemplar. De asemenea, nu se gîndise că era posibil ca nici Veronica È™i nici Rebecca să nu-l fi deschis deloc timp de doisprezece ani. Cu mîinile tremurîndu-i, despături foaia de hîrtie È™i recunoscu imediat scrisul lui Robert. Cuvintele lui, date uitării cu atît de mult timp în urmă - uitate cu desăvîrÈ™ire - îi reveniră în minte. Dacă o să vreau să-È›i las vreodată ceva, o să pun aici. ÃŽn cartea asta. La pagina 173. AÈ™a că o să È™tii mereu unde să cauÈ›i. Puse deoparte hîrtia fără s-o citească È™i trase de cîteva ori, adînc, aer în piept. SimÈ›i toată forÈ›a È™i vigilenÈ›a scurgîndu-i-se din muÈ™chi. Aproape că nu mai putea să-È™i miÈ™te braÈ›ele. Era pe punctul să se lase moale în scaun. Nu. Putea să pună punct. Era în stare să controleze situaÈ›ia. Se ridică în capul oaselor. Se sili să întindă mîna din nou spre foaia de hîrtie. ÃŽÈ™i obligă degetele s-o ia È™i s-o întoarcă. Avea s-o citească repede, fără pauză, È™i cu asta basta. ÃŽncă o inspiraÈ›ie profundă. lar apoi: GraÈ›ie È™i gravitate... da, normal, era cartea din care citisera atunci pe plajă, cînd vorbiseră despre afecÈ›iune, despre pierdere È™i despre ce poÈ›i să faci dacă pierzi pe cineva... narcolepticii tăi ochi... dar cum ar fi putut să scrie aÈ™a ceva? De unde ar fi putut să afle? Nu È™tia nimeni, pe vremea aceea... orbirea nopÈ›ii... poate-un rău mai mare... adică în local, la Cafe Valladon, cînd ea È™i Ronnie îl băgaseră la mijloc... „ce albă È™i cioplită-i moartea"... iar pe plajă, citise cuvintele acelea cu voce tare, erau din Rosamond Lehmann... ca din uitare-adîncă... fantomele ce vor pleca deodată... vei mai dori... vei mai dori o viață spre-a socoate... Termină de citit, iar hîrtia îi căzu din mînă. Se uită undeva în față, fără să vadă nimic. Uită că trebuia să plece la È™coală. ÃŽncetă să mai aibă sentimentul trecerii timpului, care la rîndul lui părea să se fi suspendat. Trecură de fapt aproape treizeci de minute pînă să străbată camera È™i să pună mîna pe telefonul montat pe perete. Formă un număr mîzgălit pe o agendă din apropiere. La al zecelea sau al unsprezecelea apel, îi răspunse o voce necunoscută. — AÈ™ dori să vorbesc cu Ruby, vă rog. Ruby Sharp. — AÈ™teptaÈ›i puÈ›in, să văd dacă e. Acustica de la celălalt capăt al firului evocă un vestibul sau un coridor. Sarah desluÈ™i niÈ™te paÈ™i È™i cîteva voci îndepărtate. ÃŽÈ™i închipui un cămin neatrăgător, cu un parchet de mîna a doua È™i cu tot felul de anunÈ›uri prinse cu bolduri pe avizierele de plută. Pe urmă auzi niÈ™te paÈ™i care se apropiau È™i cineva ridică receptorul. — Alo, da? — Ruby, sînt Sarah. Sarah Tudor. — Aha. Urmă o pauză datorată plăcerii È™i surprizei. — Bună, Sarah. îmi pare bine că te-aud. Ruby tăcu din nou, ceva mai mult, pradă unei nerăbdări curioase. — Sarah? Te simÈ›i bine? — Trebuie să stăm de vorbă. — Da, sigur, spuse Ruby, aÈ™teptînd din nou. Despre ce? — Vreau să trec pe la tine. — S-a... s-a întîmplat ceva? E ceva de rău? Sarah ieÈ™i în fine din tăcerea lungă în care se cufundase, spunînd: — Ai avut dreptate. — Am avut dreptate? Despre ce? — Ai zis că È›inea cu adevărat la mine. Ai avut dreptate. — Cine È›inea cu adevărat la tine? — Robert. Mi-ai spus alaltăieri È™i nu te-am crezut. N-am vrut să te cred. Dar acum mi-am adus aminte. — Sarah... spuse Ruby, oftînd exasperată. Ai o voce foarte ciudată. Cred c-ar trebui... — Am găsit ceva de-al lui. — Ce-ai găsit? — O chestie scrisă de el. Pentru mine. — Adică - de curînd? A scris-o recent? — Nu. Cu ani în urmă. Ascultă, pot să trec pe la tine? Putem să ne-ntîlnim azi undeva? — Nu trebuie să te duci la È™coală? — A, da. Sigur. Dezumflată, Sarah se uită la ceasul de perete. Apoi își trecu o mînă peste ochi. — Atunci, diseară. Pot să te văd diseară? — Plec acasă azi. O să stau cu mama tot week-end-ul. ÃŽmi pare rău, adăugă ea, simÈ›indu-i dezamăgirea lui Sarah. — Nu-i nimic. Ar fi bine să plec la È™coală acum. Dar Sarah nu se miÈ™că, È™i nici Ruby. Cînd cea dintîi reuÈ™i să vorbească din nou, vocea ei fu mai înceată, ca È™i cum ar fi vorbit cu sine, gîndind cu voce tare. — De ce-o fi plecat aÈ™a? Fără să spună nimic. Luînd-o la fugă È™i pierzîndu-se în noapte. Apoi păru să-È™i aducă aminte că Ruby o asculta. — Atunci l-am văzut ultima dată. Iar înainte de asta - cu vreo cîțiva ani înainte - a existat o scrisoare. Una singură. — Ce spunea în scrisoare? — Nimic. — Chiar nimic? — Nu mare lucru. Povestea de un vis de-al lui. Dar în afară de asta... nu mi-a zis nici măcar de unde trimitea scrisoarea. Sau ce făcea. Chiar m-am întrebat atunci... — Da? — Știai că Robert a avut o soră? — Nu. Habar n-am avut. Nu È™tiam multe despre el. — A avut o soră geamănă pe nume Cleo, care a fost încredinÈ›ată spre adopÈ›ie cînd aveau amîndoi cîteva săptămîni. Din ziua aia n-a mai văzut-o. Poate că se ducea s-o caute. ÃŽntotdeauna a spus că o s-o facă. Ruby nu mai era atentă. — Uite ce-i, Sarah, trebuie să plec. Nu mai pot să stau, crede-mă. — Știu. Iartă-mă. — Mă-ntorc după week-end. Vin È™i te văd atunci, bine? Luni seară. — Nu-i neapărată nevoie. Nici nu È™tiu de ce te pisez cu chestiile astea. Atîta doar că... mi-am amintit de tot ce-a fost cînd ai vorbit de el alaltăieri. Trase aer pe nas, se frecă la ochi È™i își impuse să-È™i revină. — ÃŽmi pare rău, pe cuvînt. Nu e problema ta. — Ba nu, de fapt chiar e a mea, spuse Ruby încet È™i închise. DeÈ™i îl durea sufletul să-È™i lase clinica în grija doctoriÈ›ei Madison două zile, doctorul Dudden n-ar fi ratat această conferință pentru nimic în lume. Hingleton Pendlebury era una dintre firmele de consultanță managerială cele mai prestigioase din È›ară, iar acest curs scurt È™i intensiv pentru medicii rezidenÈ›i, intitulat „Motivarea pentru schimbare", promitea să facă un lucru care, după părerea lui, ar fi trebuit bifat cu mult timp în urmă, È™i anume să-i familiarizeze pe membrii de frunte ai breslei psihia- trilor cu o serie de concepte de afaceri esenÈ›iale, în conformitate cu dure- roasa, dar inevitabila tranziÈ›ie a serviciilor de sănătate spre o cultură a managementului. Alături de ceilalÈ›i delegaÈ›i, sosise la hotelul stabilit din Londra miercuri spre sfirÈ™itul după-amiezei. Era un hotel de cinci stele, ale cărui camere păreau proiectate - enervant de-a dreptul - ca să ofere maximum de confort, odihnă È™i destindere. Patul lui avea o saltea moale, umplută cu puf de gîscă, iar fotoliile erau comode È™i tapiÈ›ate cu meÈ™teÈ™ug. Nelă- sîndu-se pradă tentaÈ›iilor, doctorul Dudden se aÈ™ezase direct pe podea la miezul nopÈ›ii, avînd rezultatele ultimelor teste de laborator îm-prăștiate peste tot în faÈ›a lui, È™i luase hotărîrea de a lucra în orice caz pînă la patru È™i jumătate. Cît reuÈ™ise să rămînă treaz în realitate, nu avea să afle niciodată. Făcu ochi la nouă È™i jumătate, întins pe mochetă, cu dureri de spate È™i cu gîtul teribil de înÈ›epenit. AÈ™a stînd lucrurile, chiar în timp ce Ruby punea receptorul în furcă la celălalt capăt al Londrei È™i se întorcea gînditoare la ea în cameră, doctorul Dudden gonea pe coridoarele hotelului, nebărbierit, nespălat, îmbracat cu hainele purtate cu o zi în urmă È™i încercînd disperat să localizeze principala sală de conferinÈ›e. ÃŽn ciuda oboselii È™i a aspectului neîngrijit, privea sesiunea introductivă a zilei mult mai entuziasmat decît ceilalÈ›i participanÈ›i, care, după cum avea să reiasă pe parcurs, se aflau acolo în virtutea anumitor obligaÈ›ii care declanÈ™aseră diverse presiuni. Cei mai mulÈ›i erau psihiatri practicanÈ›i din Londra a căror prezență părea sa fie rodul unei clauze contractuale asupra căreia insistaseră riguros atît managerii, cît È™i directorii nonexecutivi ai noilor consilii de administraÈ›ie. — E ridicol, să dea dracii, tocmai spunea unul dintre ei la intrarea în sală a doctorului Dudden. A trebuit să anulez cinci prelegeri È™i È™ase consultaÈ›ii din ordinul cine È™tie cărui contabil cu faÈ›a plină de coÈ™uri, care crede că È™tie mai bine ca mine ce-mi trebuie. ÃŽn clipa aceea, în sală își făcură apariÈ›ia cei doi lectori ai cursului. Chipurile lor erau tinere, nematurizate, È™i purtau amîndoi costume Jaeger identice, strînse pe corp. Fiecare părea să aibă puÈ›in peste douăzeci de ani È™i niÈ™te priviri strălucitoare È™i goale, ca ale zeloÈ›ilor evanghelici. — Salut, sînt Tim Simpson, spuse primul dintre ei. — lar eu sînt Mark MeGuire. Tim Simpson explică auditoriului că tocmai se întorsese dintr-o È™edere de un an în Minnesota, unde absolvise un curs de schimbarea organizaÈ›iei la Duluth University. Pe de altă parte, Mark MeGuire se lăuda cu o diplomă în domeniul relaÈ›iilor de grup, al planificării È™edinÈ›elor È™i al dezvoltării resurselor umane, obÈ›inută la University of Milton Keynes. — lar scopul prezenÈ›ei noastre aici este să vorbim despre schimbare, spuse Tim Simpson. Dădu prima pagină a unui flip-chart È™i arătă cuvîntul „SCHIMBARE", care era scris cu litere de-o È™chioapă. — Exact, confirmă Mark MeGuire. Schimbarea este un cuvînt de groază. lar pentru mulÈ›i dintre domniile voastre, acestea sînt vremuri de groază. Dădu È™i următoarea pagină a flip-chart-ului, arătînd spre cuvintele „VREMURI DE GROAZÃ". — O bună parte dintre dumneavoastră vă veÈ›i teme de schimbare, zise Tim Simpson. Pe alÈ›ii schimbarea va reuÈ™i chiar să-i înfurie. ÃŽnsă mesajul pe care vi-l vom transmite pe durata următoarelor două zile va fi: profitaÈ›i de frică, puneÈ›i furia la treabă È™i, mai presus de orice... Se uită la Mark MeGuire, care dădu încă o pagină de fiip-chart, după care cei doi intonară la unison: — „ÎMBRÃÞIȘAÞI SCHIMBAREA". — ÃŽn calitate de facilitatori calificaÈ›i, continuă Mark MeGuire, sarcina noastră în cadrul acestor sesiuni va fi să vă implicăm într-o serie de module cu simulare pe roluri È™i procedee de sporire a creativității. — Aceste metode au fost testate È™i avizate de cîteva dintre companiile cele mai de succes din America, licită Tim Simpson. — ExerciÈ›iile pe care le veÈ›i efectua nu trebuie privite ca un program de instruire per se, plusă Mark MeGuire. — Ne propunem doar să vă deschidem minÈ›ile... — Să stimulăm gîndirea creatoare... — Să vă captăm atenÈ›ia... — Să fixăm puncte È™i concepte cheie pentru o reÈ›inere pe termen lung... — Și în primu1 rînd... ÃŽncă o pagină de flip-chart È™i o nouă intonare într-un glas: — „Sà Và MOTIVÃM PENTRU SCHIMBARE". — Să vedem, pînă acum are cineva vreo întrebare? se interesă Tim Simpson. Cei mai mulÈ›i membri ai auditoriului păreau prea nedumeriÈ›i È™i perplecÈ™i ca să pună întrebări la momentul respectiv, aÈ™a că facilitatorii îi împărÈ›iră în grupe de cîte cinci È™i le explicară că primul exerciÈ›iu avea să garanteze o atmosferă relaxată, în care se puteau face prezentările. — Tot ce trebuie să faceÈ›i, zise Mark MeGuire, este să vă adresaÈ›i colegilor de grupă, să le spuneÈ›i numele - eventual vîrsta, dacă vreÈ›i - È™i cîteva amănunte profesionale pe care le consideraÈ›i relevante. — Asta-i tot, Mark? întrebă Tim Simpson. Mi se pare cam plictisitor È™i convenÈ›ional. — Ai dreptate, Tim, am uitat ceva, recunoscu Mark MeGuire. Și È™tii ce-am uitat? — Cred că È™tiu, Mark. Cred c-ai uitat... lar aici Tim Simpson dădu la iveală o cutie de carton din spatele flip-chart-ului, moment în care exclamară amîndoi: — „PÃLÃRIILE CARAGHIOASE"! Mai multe pălării de carnaval fură scoase acum din cutie È™i distribuite la întîmplare delegaÈ›ilor uluiÈ›i, în timp ce Mark MeGuire îi lămurea că li s-ar fi putut părea mai uÈ™or È™i mai nerestrictiv să intre în rolurile corespunzătoare pălăriilor cînd se pre-zentau. Cei cinci membri din grupa doctorului Dudden ee aÈ™ezară în cerc, își puseră pălăriile pe cap È™i-È™i aruncară priviri posomorîte înainte de a-i da drumul. — Păi, hai să-ncep eu, spuse un delegat încărunÈ›it È™i cu ochelari, care avea pe cap o cască de poliÈ›ist de mucava. Sînt doctorul Christopher Myers, am patruzeci È™i opt de ani È™i sînt conferenÈ›iar în cadrul catedrei de psihiatrie relaÈ›ională. — Numele meu, continuă femeia de lîngă el, care purta un coif de Valkirie împodobit cu două coarne, este Susan Herriot. Sînt medic, MRC Psych, am patruzeci È™i doi de ani È™i sînt conferenÈ›iar de psihiatrie perinatală. — Sînt Russell Watts, rosti bărbatul de alături, care avea pe cap o pălărie de pîslă. Consultant particular È™i psihoterapeut. Treizeci È™i nouă de ani. — Păzea È™i ochii mari, flăcăi! tună dintr-o dată doctorul Dudden, izbind cu pumnul în masă cu o violență care-i facu pe ceilalÈ›i să tresară È™i avînd pe cap o pălărie de pirat. Steagu' negru sus, vela rîndunică-n vînt È™i grijă mare la pupa! CinÈ™pe inÈ™i pe lada lui, iuhu-hu, nu-i e frică nimănui! Cum ceilalÈ›i colegi îl priveau stupefiaÈ›i, încheie prin a anunÈ›a pe un ton mai potolit: — Doctorul G. K. Dudden, MRC Psych, manager È™i È™ef al echipei de la Clinica Dudden. Treizeci È™i È™ase de ani la ultima aniversare. La dispoziÈ›ia dumneavoastră. CeilalÈ›i nu se arătară suficient de interesaÈ›i de prenumele lui ca să i-l ceară. ÃŽn plus, pomenirea clinicii aprinse un licăr de recunoaÈ™tere în ochii ultimului membru al grupei, care spuse „Aha, cel cu somnul!" înainte de a li se adresa tuturor. Era cel mai vîrstnic dintre toÈ›i, avea o coamă de păr alb È™i un chip fin, cu trăsături acviline, acoperite parÈ›ial în acel mo- ment de vălul care atîrna de o parură cu boruri late, pe care se găsea un aranjament compus din cîteva rînduri de trandafiri de plastic roz È™i bleu. — Numele meu, spuse el încet, este Marcus Cole, FRC Psych*. Am cincizeci È™i opt de ani, sînt profesor de psihiatrie judiciară È™i a trebuit să anulez o întîlnire la Home Office ca să vin aici. Și-acum, ce-ar fi să dăm jos bazaconiile astea? Pe măsură ce activitățile din cursul dimineÈ›ii continuau, tensiunile dintre cei cinci membri ai grupei păreau să se intensifice în loc să se dizolve. Profesorul Cole È™i Christopher Myers se cunoÈ™teau deja foarte bine: își spuneau pe nume È™i se tratau cu un respect reciproc evident. TotuÈ™i, amîndoi manifestau o suspiciune fățișă la adresa lui Russell Watts È™i afiÈ™au o răceală uÈ™or de observat față de doctorul Dudden. Jocul următor, în care li se ceru să aranjeze È™ase beÈ›e de chibrit în aÈ™a fel încît să realizeze diferite combinaÈ›ii de triunghiuri echilaterale, se desfășură fără mari probleme. După aceea, pentru deblocarea canalelor de creativitate latentă (conform expresiei lui Mark MeGuire), cursanÈ›ii fură solicitaÈ›i să realizeze niÈ™te sculpturi personalizate din mai multe instrumente de curățat pipa. ExerciÈ›iul suscită anumite controverse, dat fiind că sculptura lui Russell Watts fu considerată obscenă È™i explicită, ca de altfel È™i gesturile pe care acesta începu să le facă spre doctoriÈ›a Herriot È™i pe care femeia se strădui din răsputeri să nu le bage în seamă. ÃŽn cele din urmă, înainte de prînz, cei cinci practicară un joc intitulat „Schimbă paradigma!", în care avură de decupat cîte o reclamă color dintr-un ziar sau dintr-o revistă, trebuind apoi să le asambleze într-un colaj original. Li se recomandă de asemenea ca noile imagini să fie nu atît abstracte, cît reprezentaÈ›ionale. — Asta-i tot ce-ai scos din tine? întrebă doctorul Myers la sfirÈ™it, uitîndu-se la colajul profesorului Cole. — Cum adică? spuse iritat profesorul, ale cărui degete erau mînjite cu lipici. — Păi, e destul de simplist, nu? — E un exemplu perfect de aeroplan, dacă vrei să È™tii. Aruncă o privire depreciativă la ceea ce făcuse doctorul Myers È™i adăugă: — Măcar la mine îți dai seama ce este. — Asta ce mai vrea să-nsemne? — Păi, ce-ai vrut să faci acolo? Un elefant? — E un cal, pentru Dumnezeu. — Ai greÈ™it forma. — Cum adică, am greÈ™it forma? E în formă de... de cal, fir-ar să fie. Barem eu mi-am propus ceva mai ambiÈ›ios. Aeroplane poate să facă toată lumea. — Mai dă-te-n mă-ta, Myers. Tîmpit ai fost, tîmpit ai rămas. Buna dispoziÈ›ie a grupei nu crescu defel în timpul prînzului. După ce-È™i curăță lipiciul de pe mîini, profesorul Cole păru ceva mai puÈ›in belicos, mulÈ›umindu-se să se aÈ™eze la masă cu un aer resemnat, melan- colic, È™i să mănînce în liniÈ™te. Doctorul Myers, în schimb, deveni È™i mai vehement. — Parc-am fi iar la grădiniță, să fiu al naibii, se plînse el. Cît or băga clovnii ăștia prepuberali în buzunar ca să ne facă să pierdem vremea în halul ăsta? Ia spuneÈ›i, a auzit cineva de firma asta... Hingherii Pezevenghi sau cum le zice? — Hingleton Pendlebury, cuvîntă doctorul Dudden, este o companie de prestigiu din comunitatea de afaceri. Personal, consider că activitățile din sesiunea de dimineață au fost extrem de stimulative. N-ar trebui să desconsiderăm metodele astea doar fnndcă la început par niÈ›el juvenile. Succesul afacerilor americane tocmai pe aÈ™a ceva se bazează. ; — Rahat cu perje, opină doctorul Myers. ÃŽn primul rînd, serviciile de sănătate nu sînt o afacere. ÃŽn al doilea, succesul afacerilor americane e un mit. UitaÈ›i-vă la datoria lor naÈ›ională. Pe nemÈ›i sau pe japonezi n-o să-i vedeÈ›i jucîndu-se cu beÈ›e de chibrit sau curățătoare de pipă în orele de program. Dimpotrivă, lucrul ăsta arată tocmai care-i marea hibă a americanilor: infantilismul lor de toată jena. — Dumneavoastră ce credeÈ›i, domnule profesor? întrebă doctoriÈ›a Herriot. Femeia stătea lînga Russell Watts È™i încerca să se È›ină cît mai departe de el. Profesorul Cole puse jos furculiÈ›a È™i cuÈ›itul, după care rosti visător: — Peste doi ani mă pensionez. La ora aceea o să am peste douăzeci È™i cinci de ani de muncă în domeniu È™i o să văd psihiatria transfomîndu-se, în ochii opiniei publice, dintr-o È™tiință medicală serioasă într-un segment discreditat al serviciilor de stat È™i într-un È›ap ispășitor pentru toate relele societății. Mi se pare cum nu se poate mai nimerit să-mi închei cariera făcînd colaje din hîrtie È™i lipici, sub supravegherea unui individ cu zece ani mai tînăr decît fiul meu cel mic. Astăzi, continuă el, pe cînd ceilalÈ›i îl ascultau cu o concentrare È™ocată, trebuia să mă-ntîlnesc cu cei de la Interne È™i conducerea spitalului ca să discutăm cazul unui tînăr schizo- frenic internat într-una dintre secÈ›iile mele. Sînt singurul autorizat să ofere o părere de specialist referitoare la cazul ăsta, dar întîlnirea o să aibă loc fără mine. Cam aÈ™a arată realitățile practicii psihiatrice din Londra de azi. — Directorii vor să-l externeze, presupun, spuse doctorul Myers. — Da. E criză de paturi, iar starea lui s-a stabilizat în ultimele săptămîni. — Definitiv? — Nu. Doar mulÈ›umită eforturilor noastre. — Dar n-or să-i dea drumul, nu? — Trag nădejde. Dar nu-i exclus. — E periculos? — Foarte. Profesorul Cole se ridică anevoie È™i spuse: — Cred că mă duc să mă-ntind puÈ›in. Ne vedem peste vreo jumătate de oră. După plecarea lui, doctorul Dudden se apucă să le pună cafea tuturor È™i pufni: — NiÈ›el cam dinozaur. Trebuie să-nveÈ›e să fie în pas cu vremurile. Christopher Myers se aprinse imediat. — Ar fi bine să È›ineÈ›i cont că n-am îmbrățiÈ™at cu toÈ›ii piaÈ›a liberă cu entuziasmul dumneavoastră, domnule doctor Dudden, spuse el. — O s-o faceÈ›i, răspunse Dudden. N-o să aveÈ›i încotro. — Clinica merge ca pe roate, presupun? — Ne descurcăm, ne descurcăm. — N-aÈ›i avut prea multă antireclamă? Doctorul Dudden încetă să-È™i amestece zahărul din cafea. — Adică? — Mă gîndeam la necazurile de anul trecut cu tînărul acela. Parcă Webb îl chema, nu? — Stephen Webb a murit într-un accident de maÈ™ină. Fără nici o legătură cu clinica mea. — Da, fireÈ™te. TotuÈ™i, a făcut ceva vîlvă, È™tiÈ›i cum e... Doctorul Dudden ridică din umeri. — Nu mă miră. Și, sincer să fiu, nici nu mă deranjează. — AÈ™a o fi, spuse doctorul Myers, ezitînd cîteva secunde, ca È™i cum ar fi vrut să aducă în discuÈ›ie o chestiune delicată. Oricum, cred c-ar fi bine să È™tiÈ›i că mi s-a cerut să conduc o comisie care să cerceteze accidentul. O să primiÈ›i în scurt timp o înÈ™tiinÈ›are oficială. ÃŽn scris. Doctorul Dudden se opri, cu gura căscată, tocmai cînd voia să soarbă din cafea. Pălise brusc. — ÃŽnÈ›eleg, rosti el încet. Remarcînd liniÈ™tea care se aÈ™ternuse la masa lor, doctoriÈ›a Herriot se întoarse spre Russell Watts È™i-l rugă să-i dea zahărul. Acesta îi întinse bolul cu pliculeÈ›e albe È™i maro, punîndu-i mîna pe coapsă cu bună È™tiință. — Pariu pe cît vrei c-ai foc în pizdă, È™opti el. — Cred că e timpul să ne-ntoarcem în sala de conferinÈ›e, spuse doctoriÈ›a Herriot cu o voce neobiÈ™nuit de stridentă È™i încordată, ridicîndu-se cu miÈ™cări bruÈ™te, de om aflat în culmea stuporii. Cea mai mare parte a după-amiezei fu rezervată unui joc lung È™i complicat pe nume „BebeluÈ™ii extratereÈ™tri". ÃŽn acest scop, Tim Simpson È™i Mark MeGuire trasaseră cîteva cercuri cu sfoară pe pardoseala sălii de conferinÈ›e. Acestea aveau diametrul de trei-patru metri, iar în mijlocul fiecăruia se găsea cîte o găletușă plină cu bebeluÈ™i de jeleu. — S-ar putea să vi se pară niÈ™te bebeluÈ™i de jeleu obiÈ™nuiÈ›i, spuse Tim Simpson, dar de fapt e vorba de embrionii unei forme de viață extraterestre. Tocmai au aterizat la dumneavoastră în grădină, iar în treizeci de minute or să iasă din găoace È™i-or să se transforme în niÈ™te monÈ™tri uriaÈ™i, care sînt o ameninÈ›are la adresa vieÈ›ii È™i sînt capabili să distrugă lumea. — ÃŽn plus, adăugă Mark MeGuire, au început deja să emită o energie puternică È™i cu un grad mortal de radioactivitate, aÈ™a încît oricine pătrunde înăuntrul cercurilor o să fie ucis. — Există o singură modalitate de distrugere a acestor extratereÈ™tri, zise Tim Simpson. Nu sînt imuni la apă. ÃŽi cufundaÈ›i în apă È™i mor instantaneu. Fiecare grupă primi o găleată cu apă È™i cinci funii de cîte trei metri fiecare. Apoi li se spuse că aveau treizeci de minute ca să descopere cum puteau fi transferaÈ›i bebeluÈ™ii de jeleu dintr-o găleată în alta fără să intre nimeni înăuntrul cîmpului radioactiv periculos, fără să pună mîna pe găleata cu extratereÈ™tri È™i fără s-o scoată din cerc. Doctorul Dudden preluă comanda grupei din care facea parte. — Ei bine, nu e indicat să ne pripim, zise el. HaideÈ›i să rămînem cu capul pe umeri È™i în cinci minute să ne gîndim la o strategie. — Păi, lucrurile mi se par destul de clare, spuse doctorul Myers. Unul dintre noi o să trebuiască să intre în cerc È™i să-i verse pe ăi mici direct în găleata cu apă. — Dar o să fie ucis, interveni doctorul Dudden. — Și? Se cheamă c-a salvat omenirea. Merită să te sacrifici, nu? — Hai să tragem la sorÈ›i, propuse doctoriÈ›a Herriot. Sau să dăm cu banul. — Numai că mori imediat ce-ai pătruns în cerc. — Nu ni s-a spus chestia asta. S-ar putea să ai zece sau treizeci de secunde, poate chiar un minut. Doctorul Dudden se consultă cu Mark MeGuire, care-i spuse că, dacă pătrundeai în cerc, moartea era instantanee; mai mult, sacrificiile individuale nu erau în spiritul exerciÈ›iului. ÃŽntorcîndu-se la loc, doctorul Dudden văzu că profesorul Cole făcea un nod la bucata de funie care-i aparÈ›inea. — Ce faceÈ›i? întrebă el. — Simplu ca bună ziua, răspunse profesorul. o să trebuiască să aruncăm niÈ™te lasouri în jurul găleÈ›ilor. Cu unul prindem găleata cu apă È™i o mutăm în centrul cercului. Pe urmă patru dintre noi trebuie să arunce lasourile în jurul găleÈ›ii cu bebeluÈ™i, È™i dacă strîngem cu toÈ›ii de funii, ar trebui să reuÈ™im să ridicăm găleata È™i s-o înclinăm, ca să-i vărsăm în apă. Ia uitaÈ›i-vă, mai spuse el, arătînd spre celelalte grupe, deja s-au pus pe treabă. Doctorul Dudden se încruntă savant. — S-ar putea să meargă, acceptă el. OperaÈ›iunea se dovedi extrem de anevoioasă È™i le trebuiră mai mult de douăzeci de minute ca să fixeze găleata din centru cu patru funii, pregătindu-se apoi să tragă de ele sub supravegherea doctorului Dudden. — Bun, zise el. Acum, cînd spun trei, ridicăm găleata È™i pe urmă... — Pot să spun È™i eu ceva? întrebă Russell Watts. — Ce? se răsti doctorul Dudden. Transpira vîrtos, iar întreaga activitate începuse să i se pară destul de stresantă. — Păi, mă gîndeam că s-ar putea s-o fi pornit pe un drum greÈ™it. — Cum adică? — Am presupus că toate creaturile astea trebuie distruse. — Da, È™i? — Poate c-ar fi bine să-ncercăm să discutăm raÈ›ional cu ele. Christopher Myers È™i Susan Herriot lăsară funiile jos È™i se priviră cu un aer disperat. Spre deosebire de ei, profesorul Cole părea să nu mai fie atent. Pe chip i se întipărise din nou expresia aceea visătoare. De fapt, se gîndea la întîlnirea de la care fusese nevoit să lipsească în cursul după-amiezei, precum È™i la pacientul schizofrenic care se aflase în grija lui în ultimele săptămîni, întrebîndu-se ce avea să se întîmple în cazul în care conducerea spitalului decidea să-l externeze. Atacatorul avea un metru optzeci înălÈ›ime È™i purta pantaloni negri È™i o geacă verde de camuflaj. — Să discutăm raÈ›ional cu ele? Ce Dumnezeu vreÈ›i să spuneÈ›i? — S-ar putea să fie primul nostru contact cu o civilizaÈ›ie extraterestră È™i o să-i radem fără să-ncercăm deloc să comunicăm cu ei? Se plimba întruna de la un cap la altul al peronului, bombănind ca pentru sine È™i uneori strigînd de-a binelea: — Pentru numele lui Dumnezeu, domnule, sînt bebeluÈ™i de jeleu, nu de-adevăratelea. E doar un joc. — HaideÈ›i să-i răsturnăm pe afurisiÈ›i în apă È™i să terminăm bîlciul. Lama cuÈ›itului pe care-l auea la el lucea in lumina soarelui de după-amiază. — Și, mă rog, de unde È™tim că apa chiar le vine de hac? — Cum? — Tocmai au aterizat la noi în grădină. Nu È™tim nimic despre ei. Ce ne garantează că apa o să-i omoare? Victima rămîne în comă, după ce a fost rănită de mai multe ori prin înjunghiere în zona pieptului È™i a gîtului. — ȘtiÈ›i ce, hai să punem mîna pe funii È™i să-i dăm drumul. — Da. Să nu ne mai copilărim. — SînteÈ›i gata, domnule profesor? Externarea pacientului s-a făcut fără să se È›ină cont de părerea mea de specialist È™i contrar recomandărilor formulate în raportul pe care l-am supus atenÈ›iei celor de la Interne. — Marcus, eÈ™ti gata? Dat fiind că nu par să existe perspective de ameliorare a stării fiului dumneavoastră, nu pot decît să vă transmit condoleanÈ›e pentru sufe-rinÈ›ele pe care le va fi pricinuit, probabil, dumneavoastră È™i familiei. Profesorul Cole își dădu seama că i se adresase cineva È™i își ridică privirile spre figurile nerăbdătoare ale colegilor de grupă. Constată că stătea jos pe pardoseala sălii de conferinÈ›e, deÈ™i nu-È™i amintea cum ajun- sese acolo. ÃŽnainte de a se ridica anevoie, scoase o batistă din buzunar È™i-È™i È™terse cîteva broboane de transpiraÈ›ie de pe obraji È™i de pe frunte. — Da, sînt gata, glăsui apoi profesorul universitar Marcus Cole, FRC Psych. Imediat după aceea, cei patru trăgători de funii își reluară poziÈ›iile, iar doctorul Dudden numără pînă la trei cu un glas monoton, dar totodată emoÈ›ionat. După ce sarcina fu îndeplinită cu succes, membrilor grupei li se dădu voie să mănînce bebeluÈ™ii de jeleu îmbibaÈ›i cu apă. Nu se pusese niciodată problema unei lovituri primite de la Terry, avea grijă să sublinieze Sarah ori de cîte ori discuta incidentul fie cu o prietenă, fie chiar cu analistul personal. Cu toate acestea, era înspăimîntată. Nu mai văzuse în viaÈ›a ei o asemenea manifestare a furiei, nici măcar din partea lui Gregory în seara cînd se despărÈ›iseră. Se bătuse cu pumnul în masă È™i în pereÈ›i. Se scoseseră strigăte de mînie scurte, stridente È™i neclare. Cîteva piese de mobilier fuseseră lovite cu picioarele È™i azvîrlite prin cameră. — Dar nu-i vina mea, protestase Sarah de mai multe ori. Nu sînt eu de vină. N-am avut ce să fac. După incident, Terry nu mai vorbi cu ea aproape o săptămînă. Apartamentul pe care-l împărÈ›eau nu era foarte mare È™i le-ar fi fost greu să evite orice formă de contact, însă Terry transmise un mesaj cît se poate de clar cînd își luă toate cărÈ›ile È™i ziarele din camera de zi, unde lucra de obicei, transformînd dormitorul liber È™i neîncălzit într-un birou improvizat. Oricum, măsura nu avu efect, fiindcă la finele săptămînii fu chemat în biroul editorului, unde i se spuse că fusese dat afară. Și cum din banii lui se plătea chiria amîndurora, acesta fu sfirÈ™itul perioadei în care stătuseră în acelaÈ™i apartament. Lucrase doar trei luni la Frame. După cîteva zile se mutară: Terry pentru a începe o lungă perioadă de dormit pe podelele prietenilor, Sarah (care încă nu-È™i găsise un post de profesoară) pentru a se instala în camera de oaspeÈ›i a unei mătuÈ™i extrem de antipatice din Crouch End. ÃŽntre timp însă, furia lui Terry se domolise. Tînărul își dădu seama că incidentul avea o dimensiune dacă nu caraghioasă de-a dreptul, cel puÈ›in ironică, pe care avea s-o savureze din ce în ce mai mult pe durata anilor următori. Prin urmare, păstră legă-tura cu Sarah, o invită de multe ori la masă sau la un bar, iar de cîteva ori îi ceru să-i povestească totul din nou, ca să nu mai aibă nici un dubiu despre felul cum se produsese dezastrul. — A fost un vis, Terry. Probabil c-am visat că o făcusem. — Dar cum se poate? Nimeni nu visează aÈ™a ceva. — Ba se poate. Eu aÈ™a visez. De cînd mă È™tiu. Chiar È™i acum, amintindu-È™i de ziua aceea, lui Sarah îi fu imposibil să deosebească visul de realitate; trecerea dintr-o stare în alta avea loc fară să lase vreo urmă cît de mică. Fiecare era caracterizată de aceleaÈ™i elemente: lumina fragilă a soarelui de după-amiază, mohorîndu-i sau înveselindu-i masa de scris în funcÈ›ie de miÈ™carea norilor, zgomotul trenurilor care treceau prin apropiere la doar cîteva minute unul de celălalt, iar dincolo de linia ferată, la marginea cimitirului, oceanul compus dm coroanele pomilor care se unduiau în bătaia vîntului. Era jumătatea lui noiembrie. ÃŽn apartament domnea o tăcere fantomatică, iar atmosfera nu se schimbase în ultimele două zile, de cînd Terry plecase în Italia. De atunci nu mai vorbise cu nimeni, în afară de Terry însuÈ™i, care o sunase în dimineaÈ›a aceea din Milano, debordînd de poveÈ™ti despre celebrul regizor pe care fusese trimis să-l intervieveze È™i vrînd să È™tie dacă îi parvenise corectura discursului lui Henry Logan. Da, spusese Sarah, venise cu poÈ™ta chiar în ziua aceea. La care Terry îi zisese: Foarte bine, fiindcă o să te rog să faci o modificare. La ora aceea, în cel de-al treilea an de existență, Frame devenise o publicaÈ›ie austeră È™i relativ timorantă, cu un public redus numeric, dar influent È™i cultivat. Articolele tindeau să fie lungi, cu ilustraÈ›ii puÈ›ine, dar în schimb cu note de subsol extrem de dense. ÃŽn mod normal, comitetului de redacÈ›ie nici nu i-ar fi trecut prin cap să publice un material atît de subÈ›ire È™i de anecdotic ca discursul rostit de Henry Logan la încheierea unui dineu simandicos; numai că acest infam mogul È™i fost producător englez își anunÈ›ase recent retragerea din lumea filmului, pentru ca în acelaÈ™i timp - din motive doar de el È™tiute - să salveze revista din ultima sa criză financiară, care se dovedise aproape fatală. Din nefericire, dat fiind că în prezent Logan era nu doar binefăcătorul publicaÈ›iei, ci È™i acÈ›ionarul ei majoritar, nu mai putea fi vorba de refuzul de a-i tipări dactilograma pătată de mîncare pe care o pusese cu mîndrie pe biroul redactorului-È™ef într-o luni dimineață. Fragmente dintr-o viață în filme, acesta era titlul ei inspirat, iar apariÈ›ia paginilor respective declanÈ™ase imediat un carusel frenetic al fugii de răspundere, dat fiind că - unul după altul - diverÈ™i membri ai redacÈ›iei declinaseră teribila sarcină de a redacta textul È™i de a-i da cît de cît o formă. ÃŽn cele din urmă, măgăreaÈ›a căzuse pe Terry, din cauză că era ultimul angajat È™i ocupa treapta cea mai dejos. Acesta văzuse imediat că nu putea face mare lucru cu privire la substanÈ›a discursului, care conÈ›inea amestecul scontat de amintiri banale È™i autotămîieri nesuferite. TotuÈ™i, se străduise din răsputeri să facă abstracÈ›ie de antipatia personală pe care i-o prilejuise fiul lui Logan cu ocazia scurtei lor întrevederi È™i trecuse la îndeplinirea activității editoriale care i se părea cea mai utilă în cazul acela, È™i anume redactarea notelor de subsol menite să ofere un plus de culoare biografică textului È™i să explice numeroasele trimiteri culturale pur britanice pe înÈ›elesul cititorilor din alte țări ai revistei. Cu sîrguinÈ›a nou-venitului, Terry petrecuse cel puÈ›in o săptăinînă lucrînd la aceste note de subsol È™i încă se chinuia să vadă care dintre ele erau oportune È™i care superflue, cînd primise un telefon de la redacÈ›ie È™i fusese anunÈ›at că unul dintre redactori se îmbolnăvise. Terry trebuia să-i È›ină locul, ceea ce presupunea, printre altele, răspunderea plăcută de a zbura la Milano ca să pregătească un raport despre locaÈ›iile unde avea să fie turnată o prestigioasă coproducÈ›ie anglo-italiană. ÃŽnainte de plecare, lăsase la redacÈ›ie o versiune mai mult sau mai puÈ›in finală a textului adnotat, rămînînd în continuare cu o serie de incertitudini sîcîitoare. Tocmai pentru lămurirea unora dintre ele o sunase pe Sarah din Italia de dimineață È™i o întrebase dacă sosise corectura. — Acum fii atentă, îi spusese el, fiindcă trebuie trimise înapoi prin poÈ™tă, cu clasa întîi, chiar în seara asta. AÈ™a că mai întîi trebuie să le citeÈ™ti de la cap la coadă È™i să semnalezi greÈ™elile de literă. Iar după aia - mă asculÈ›i? - după aia vreau să scoÈ›i nota de subsol numărul trei. Rostise cuvintele cît mai clar cu putință, acoperind paraziÈ›ii care se auzeau pe liniile internaÈ›ionale. — Nota de subsol numărul trei. Scoate-o. N-avem nevoie de ea. E ca nuca-n perete È™i nu comunică nimic în plus. — ÃŽn regulă, zisese Sarah. E simplu. Mă descurc, nici o problemă. — Da, dar ai grijă s-o faci cum trebuie, insistase Terry. o să trebuiască să renumerotezi toate infra-paginalele. Verifică atent, să corespundă. — AÈ™a o să fac, Terry. Fii fără grijă. După aceea Terry închisese, aparent liniÈ™tit È™i mormăind ceva despre un prînz pe care avea să-l ia în scurt timp în compania lui Marcello Mastroianni. Sarah aÈ™teptă pînă la începutul după-amiezei, cînd cumpărăturile fuseseră deja făcute, iar lumina începuse să cadă mai bine pe birou. După ce-È™i pregăti o cafea, scoase foile de hîrtie din plic È™i le aranjă frumos în faÈ›a ei. Notele de subsol ale lui Terry se găseau pe o pagină separată; cea de-a treia trebuia eliminată, iar celelalte renumerotate, însă deocamdată le puse deoparte È™i se decise să parcurgă mai întîi întregul text (în total, cinci pagini), citindu-l cu mare atenÈ›ie, ca să descopere eventualele greÈ™eli de sens sau de tipar. Pentru această activitate avu nevoie de douăzeci de minute. Pe urmă se întoarse la o frază aflată în prima parte a textului. „Cine ar fi crezut, scrisese Logan, că doar cu un an în urmă aveam să devin directorul administrativ al unei mîndreÈ›i de country club È™i centru de agrement situat la o aruncătură de băț de aceleaÈ™i studiouri - nici mai mult, nici mai puÈ›in decît în Teddington?" După cuvîntul „Teddington" fusese bătut mai sus un „3" care îl trimitea pe cititor la o simplă notă explicativă de pe pagina separată, care avea următorul conÈ›inut: „O suburbie placidă È™i respectabilă a Londrei, aflată pe malul Tamisei, la sud de Richmond". Aceasta era nota de subsol pe care Terry o voia eliminată. Sarah nu înÈ›elegea motivul, mai ales într-o fază atît de avansată a redactării, dar în fond era decizia lui. Prin urmare, È™terse „3"-ul ridicat din text, făcu un semn clar de corectură pe margine È™i începu să modifice toate cifrele care veneau în continuare: „4" deveni „3", „5" se transformă în „4" È™i aÈ™a mai departe. De notele propriu-zise nu se atinse deocamdată. Era o muncă simplă, mecanică, iar în apartament era atîta liniÈ™te încît auzea sunetul stiloului pe foaia de hîrtie È™i fiecare sorbitură delicată de cafea semăna cu o destrămare zgomotoasă a tăcerii. Tocmai efectuase ultima schimbare, transformîndu-l pe „16" în „15", cînd auzi un zgomot în vestibul: ceva pus în cutia de scrisori. DeÈ™i se făcuse tîrziu, nu era exclus să fi venit vreun plic cu poÈ™ta de seară. Se duse să se uite È™i dădu peste o scrisoare care căzuse pe podea. Fusese pusă într-un plic simplu de culoare albă, avea un timbru de clasa întîi, iar Sarah își dădu seama imediat după caligrafie că expeditorul era Robert. Tremurînd, deschise plicul cu degetul arătător È™i se opri în vestibul ca să citească scrisoarea. Nu mai primise nici o veste de la Robert din ziua cînd se despărÈ›iseră - ziua cînd îl lăsase stînd pe marginea falezei stîncoase, cu obrajii învineÈ›iÈ›i È™i umflaÈ›i din cauza unui accident bizar, neelucidat, care avusese loc la el în dormitor înainte de ivirea zorilor. Nu venise după ea în casă, iar după o oră apăruseră părinÈ›ii lui Sarah ca s-o ia definitiv de la Ashdown, cu tot cu bagaje. Iar de atunci, nimic. Două scrisori trimise lui Robert pe adresa de la Ashdown rămăseseră fără răspuns. Pe urmă, la È™ase sau È™apte săptămîni după terminarea semestrului, Sarah sunase acolo, iar un bărbat căruia nu-i mai auzise vocea pînă atunci îi comunicase că Robert plecase de mai bine de o lună. Le dăduse telefon părinÈ›ilor lui, de la care aflase că era în vacanță undeva în Europa, cu un bilet de tren în circuit. La următorul apel aceÈ™tia îi dăduseră o adresă ciudată dintr-un oraÈ™ care nu-i spunea nimic, la vreo trei sute de kilometri de Londra. Nu avea telefon. Sarah îi scrisese È™i acolo, dar nici de data asta nu primise răspuns. Nici scrisorile trimise de Terry nu se bucuraseră de alt tratament. Sarah renunÈ›ase. Robert îi spusese că nu mai voia să fie prieten cu ea, cel puÈ›in deocamdată. Se părea că nu glumise. Dar È™i eforturile ei aveau o limită. Iar acum, scrisoarea asta. Nu avea nici o adresă È™i consta într-o singură foaie de hîrtie, care părea că fusese scrisă în mare grabă. Sarah avu certitudinea că nu avea să afle prea multe noutăți. ConÈ›inutul scrisorii era următorul: Dragă Sarah, A fost rău la Ashdown. O idee proastă. Am stat doar o săptămînă-două. Prea multe fantome. Pe urmă am plecat acasă pentru o vreme. Certuri cu taică-meu (nu ne-am înÈ›eles niciodată) È™i o mulÈ›ime de zile în pat. Plictiseală mare, aÈ™a că am încercat să călătoresc niÈ›el. Nici aÈ™a nu m-am distrat cine È™tie ce. E fără speranță, își zise Sarah. Ba chiar mai rău. Bine măcar că paragraful următor părea mai lung. Þi-am povestit vreodată despre un vis pe care l-am avut cînd eram copil? Probabil că da - mai devreme sau mai tîrziu, cred că È›i-am spus tot. Era despre mersul pe un drum, un drum foarte încins È™i plin de praf, la marginea căruia se găsea o femeie în uniformă de asistentă medicală care arăta undeva în depărtare, spre o clădire de care mi-am dat seama că era un spital. Femeia stătea în dreptul unui indicator de circulaÈ›ie scris într-o limbă străină. Pînă la urmă am desluÈ™it sensul visului, ce anume încercase să-mi spună. Prin urmare, iată-mă. ÃŽn linii mari, o să-È›i dai seama unde mă aflu dacă o să te uiÈ›i la timbru, dar în locul tău deocamdată n-aÈ™ încerca să reînnod legăturile. Nu È›i-ar plăcea compania mea. Cam asta ar fi, Sarah, pentru moment. Dar într-o bună zi o să mai capeÈ›i veÈ™ti despre mine. Asta È›i-o promit. Și sper ca pînă atunci să-È›i meargă bine. Te iubesc mai mult ca niciodată. Robert — Și, mă rog, ce a spus în scrisoare? avea să întrebe de fiecare dată Terry. — Nimic, răspundea Sarah. Aproape nimic. Nu mi-a zis nici unde stătea, nici ce avea de gînd să facă... nimic. — Ce s-a întîmplat după aceea? — Păi, cred că... îmi aduc aminte c-am dus scrisoarea în camera de zi, m-am aÈ™ezat pe ce-am găsit È™i am încercat s-o mai citesc o dată. Iar pe la jumătate am început să tremur, mi-am dat seama că mă apucă, dar n-am avut ce să fac È™i pe urmă, m-am dus de-a dura, aÈ™a cred. — Te-ai dus de-a dura? Cum adică? — Știi, am observat că uneori pățesc o chestie ciudată. Am un fel de leÈ™in, deÈ™i rămîn conÈ™tientă. Dar muÈ™chii nu mă mai ajută deloc È™i nu pot să mă miÈ™c pînă nu-mi trece. Mi s-a întîmplat È™i la petrecere, nu mai È›ii minte? — Erai beată. — ToÈ›i eram. Nu eram mai beată ca alÈ›ii. Știu cum e să fii beat, dar de data asta a fost cu totul altceva. ÃŽn primul rînd, eram stoarsă ca o lămîie. Primul lucru pe care mi-l doresc după ce trece e să dorm. Exact asta făcu È™i acum, cîteva minute mai tîrziu, întinzîndu-se cît era de lungă pe canapea, cu scrisoarea boÈ›ită a lui Robert uitată undeva sub ea. Adormi în cursul după-amiezei È™i începu să viseze; È™i ca majoritatea viselor pe care le avea cînd era amărîtă sau foarte emoÈ›iona- tă, È™i acesta fu inspirat de întîmplările prin care trecuse cu puÈ›in timp înainte de a închide ochii. Altfel spus, visă despre corecturile din articolul lui Terry. Din păcate, visă de asemenea că le terminase È™i chiar că le verificase din nou. Prin urmare, după ce se trezi năucă (după cinci minute? - îi fu imposibil să-È™i dea seama), se ridică în capul oaselor, se uită în jur, puse deoparte scrisoarea lui Robert È™i se întoarse la birou, nici măcar nu se mai obosi să arunce vreo privire paginilor înainte de a le vîrî în plicul deja timbrat È™i cu adresa scrisă, lipindu-l apoi È™i dînd fuga la cutia poÈ™tală de pe trotuarul celălalt. ÃŽnsă notele de subsol nu fuseseră nici corectate, nici renumerotate. Și iată cum se întîmplă ca discursul de după dineu al lui Harry Logan să declanÈ™eze involuntar minimum È™apte procese de calomnie, să aibă un efect devastator asupra carierei lui Terry È™i pînă la urmă să rămînă în analele ziaristicii drept „articolul din cauza căruia s-a zis cu Frame". Fragmente dintr-o viată în filme Producătorul, regizorul È™i bon viveur-ul Harry Logan priveÈ™te înapoi cu melancolie la suiÈ™urile È™i coborîșurile unei cariere îndelungate. Acum că am început să mă bucur de o pensie bine meritată, mi se pare incredibil că am intrat de bunăvoie în lumea asta nebună È™i superbă cu aproape cincizeci de ani în urmă, în 1935, cînd am jucat pentru întîia oară ca figurant la Studiourile Twickenham. Primul film la care am lucrat s-a numit S-a pus foc È™i a avut pe afiÈ™ doi comici de nota zece, Bud Flanagan si Chesney Allen ; cu o asemenea pereche de trășcălii pe platou, vă daÈ›i seama că n-am avut o secundă de plictiseală! DeÈ™i, bineînÈ›eles, n-a ajuns un „clasic", filmuleÈ›ul n-a fost rău, iar pe la sfirÈ™itul distribuÈ›iei a apărut È™i numele unui tînăr actor pe nume Alastair Sim, care în scurt timp avea să ajungă el însuÈ™i o mare vedetă. ÃŽn viață, după cum am avut ocazia să descopăr, ne întoarcem de multe ori de unde am plecat. Cine ar fi crezut că doar cu un an în urmă aveam să devin directorul administrativ al unei mîndreÈ›i de country club È™i centru de agrement situat la o aruncătură de băț de aceleaÈ™i studiouri - nici mai mult, nici mai puÈ›in decît în Teddington ? Acest club, pe care pot să-l consider piesa de rezistență a întregii mele reÈ›ele, a găzduit deja o serie de oaspeÈ›i distinÈ™i È™i se mîndreÈ™te, printre alte puncte de atracÈ›ie, cu două terenuri de golf de cîte optsprezece portiÈ›e, care reprezintă o adevărată provocare. Studiourile acelea mi-au rămas la suflet È™i în alte feluri, căci tot la Twickenham, cu doar cîțiva ani în urmă, am cunoscut-o pe minunata (È™i a cincea) mea soÈ›ie Marsha, care la momentul respectiv avea filmări acolo. Ajunsă acum o actriță distinsă, fireÈ™te, Marsha este încîntător de sinceră cu privire la începuturile propriei cariere È™i n-a ascuns niciodată faptul că s-a lansat în cinematografie printr-o serie de filme porno regizate chiar de mine. TotuÈ™i, lucrul pe care nu-l È™tiu mulÈ›i este că în acelaÈ™i timp e o femeie extrem de credincioasă È™i o catolică ferventă. Printre cele mai preÈ›uite volume din biblioteca noastră se numără cîteva cărÈ›i care i-au fost recomandate în timpul unei audienÈ›e la Papa Paul al VI-lea, care a declarat că erau printre cele mai însufleÈ›itoare È™i influente opere pe care le citise vreodată. Sincer să fiu, n-am văzut nimic rău la filmele care descriu frumuseÈ›ea actului sexual într-un mod deschis, cinstit È™i direct. Și nu văd nici o contradicÈ›ie între acest lucru È™i reputaÈ›ia mea de odinioară ca susÈ›inător puternic al filmelor de familie, care nu fac obiectul acestei discuÈ›ii. De pildă, la sfirÈ™itul anilor '40 am încercat să pun bazele unei companii de producÈ›ie anglo-americane pentru turnarea unor filme de familie cu ecou în lumea largă. DeÈ›inînd prima opÈ›iune pentru o serie de cărÈ›i excelente, am petrecut multe luni la Hollywood, unde am încercat să pun lucrurile în miÈ™care, însă fără rezultat. Poate că am greÈ™it cînd am insistat asupra unei vedete anume - căci descoperisem un actor tînăr È™i chipeÈ™, aflat atunci la început de carieră, pe nume Dean Martin - care, dacă mă gîndesc bine, era o alegere destul de bizară pentru rolul principal masculin ! Oricum, pînă la urmă s-a ales praful. Cînd insuccesele de genul ăsta mă fac să-mi pierd curajul, mă gîndesc pur È™i simplu la umilele mele începuturi È™i mă minunez în faÈ›a distanÈ›ei uriaÈ™e pe care am parcurs-o de atunci. Taică-meu avea un mic magazin de dulciuri în Market Harborough, de care se leagă o povestioară amuzantă pe care sper că mă veÈ›i ierta dacă o s-o mai spun o dată, deÈ™i a fost repetată deja de multe ori. ÃŽntr-o după-amiază a sfîrÈ™itului de an 1929 sau 1930, È›in minte că în dreptul prăvăliei s-a oprit un Rolls Royce uriaÈ™, din care a coborît un băieÈ›el ca să cumpere de o jumătate de penny bomboane asortate cu lichior, pe care le-a înfulecat cu poftă. „Într-o bună zi, i-a spus el lui taică-meu, o să ajung foarte bogat È™i celebru, dar tot o să È›in minte prăvălia asta È™i dulciurile ei minunate." Și ce să vezi, după treizeci de ani taică-meu a primit o invitaÈ›ie la Palatul Buckingham, căci băieÈ›elul de pe vremuri fusese nimeni altul decît Philip, viitorul Duce de Edinburgh ! BineînÈ›eles, am avut parte atît de tragedii, cît È™i de noroc în familie. Þin minte foarte bine acea noapte cumplită din august 1959 cînd fratele meu Jack stătea la noi È™i a primit un telefon prin care era anunÈ›at că-i dispăruseră cei trei copilaÈ™i. Mai tîrziu poliÈ›ia a descoperit că adoratul lui fiu Jimmy - cel mai mare dintre fraÈ›i - fusese răpit È™i ucis de un maniac sexual . Am admirat întotdeauna colosala tărie de caracter de care a dat dovadă Jack, depășind această nenorocire È™i devenind un politician È™i om de stat de mare succes, care a È™tiut să rămînă integru chiar È™i în această arenă uneori corupătoare. (Ca exemplu al standardelor lui lipsite de compromisuri, îmi aduc aminte că odată mi-a È™optit călduros despre un bătrîn politician pe care n-o să-l numesc ca să nu-i ofensez modestia; „în viaÈ›a publică am încredere doar în trei oameni: iată-l pe unul dintre ei".) Cred că între timp v-aÈ›i dat seama că provin dintr-o familie strîns unită, ale cărei valori tradiÈ›ionale - loialitatea È™i sprijinul reciproc — au însemnat dintotdeauna foarte mult pentru mine. DeÈ™i m-am despărÈ›it de prima soÈ›ie (americancă), păstrez o strînsă legătură cu fiul nostru Bruce, care în prezent e unul dintre producătorii de succes de la Hollywood. Femeia care ne-a inculcat aceste valori È™i pe care ne-o amintim cu toÈ›ii cu mult drag a fost scumpa mea mamă - o persoană debordînd de căldură È™i de vitalitate, care È™i-a trăit întreaga viață aureolată de nimbul auriu al rîsului. Mai mult, a murit la fel cum a trăit: rîzînd - în acest caz, de o glumă spusă de un comic la televizor (aÈ™ vrea să-mi amintesc numele lui), cu o gospodină care îi povestea vecinei despre televizorul ei cel nou. „Are o consolă de aproape cincizeci de centimetri", ar fi spus ea. „Ei bine, da, ar fi răspuns vecina, cincizeci de centimetri ar putea să consoleze pe oricine" ; moment în care mama a început să rîdă cu poftă, s-a înecat cu un È™orici de porc È™i a murit într-o jumătate de oră. Am vorbit de familie, dar poate că ar trebui să mă refer È™i la prieteni. Unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult în domeniul ăsta nebunesc È™i fermecat este extraordinara diversitate de oameni talentaÈ›i care se strîng sub umbrela lui blajină È™i care m-au binecuvîntat, de-a lungul anilor, cu prietenia È™i afecÈ›iunea lor. Mi-am dat seama mai bine de acest lucru cu doar două săptămîni în urmă, cînd un grup select de conspiratori - printre care s-au numărat, o spun cu bucurie, mulÈ›i dintre iluÈ™trii invitaÈ›i din seara asta - È™i-au pus minÈ›ile la contribuÈ›ie È™i au organizat o petrecere-surpriză în cinstea mea la London's National Portrait Gallery. Ce paradă a celebrităților! După ce am fost întîmpinat la ușă de vechiul È™i dragul meu prieten Jeffrey Archer , de cine credeÈ›i că am dat cu ochii de la bun început - contemplînd, cu o încruntătură amuzată, dar sceptică, un nou portret care i se făcuse în ulei - dacă nu de viteazul om de litere Kingsley Amis . Am purtat o discuÈ›ie cumsecade despre diverse chestiuni culturale È™i politice (amintirile lui despre o recentă întîlnire cu Larry Olivier au fost, trebuie s-o spun, pe cît de succinte, pe atît de savuroase , dar a trebuit să mă despart de el mult mai repede decît mi-aÈ™ fi dorit, ca s-o salut din nou pe încîn-tătoarea doamnă Vera Lynn . ÃŽn cele din urmă, am avut un dialog cuceritor cu o persoană pe care am admirat-o ani în È™ir È™i a cărei carieră cinematografică nu s-a bucurat niciodată, după părerea mea, de recunoaÈ™terea meritată - este vorba de marele compozitor È™i interpret Cliff Richard . Una peste alta, a fost o seară memorabilă, care s-a dovedit însă în multe privinÈ›e tipică pentru ceea ce ajunsesem să aÈ™tept de la această nebunească È™i minunată afacere care este lumea filmului. Terry È™i Sarah mai păstrară legătura cam un an după plecarea din apartament. Mesele la restaurant se transformară în cîte o băutură din cînd în cînd, iar acestea la rîndul lor se văzură înlocuite de telefoane. Sarah simÈ›i că Terry era din ce în ce mai rece cu ea. La cîteva luni după ce fusese dat afară de la Frame, acesta reuÈ™i să-È™i găsească de lucru la o revistă care tipărea programe de televiziune, unde printre altele trebuia să compună prezentări scurte È™i atrăgătoare ale filmelor săptămînii. Avea la dispoziÈ›ie invariabil cincisprezece cuvinte per film, indiferent dacă era vorba de Smokey È™i banditul sau de Regula jocului. O muncă descalifi- cantă, È™i-ar fi putut zice Sarah, care însă nu avu cum să nu observe, cu ocazia ultimelor lor întîlniri, că părea să se dedice acelor activități cu tenacitate È™i cu o energie din ce în ce mai mare. Ochii lui, îngreunaÈ›i dintotdeauna de povara celor paisprezece ore de somn pe noapte, deveniră în scurt timp tiviÈ›i cu roÈ™u È™i ficÈ™i. Terry admise că nu mai avea nevoie de chiar atît de mult somn. Recunoscu de asemenea că interesul lui pentru Salvatore Ortese, pentru De serviciu la closet È™i in general pentru formele „pierdute" începuse să se micÈ™oreze. Visele lui vizionare, imprecise È™i edenice se răriseră tot mai mult, ajungînd mai întîi la unul pe săptămînă, apoi la maximum unul pe lună. Nu mai înÈ›elegea ce rost ar fi avut să-È™i petreacă o jumătate din viață dormind, în majoritatea nopÈ›ilor rămînea treaz, uneori pînă la ivirea zorilor, È™i vedea tot felul de filme la televizor sau pe video. Ce fel de filme? întreba Sarah, la care el ridica din umeri È™i răspundea: N-are importanță. După ce pierdură legătura, Sarah dispăru din atenÈ›ia lui Terry, dat fiind că meseria de profesor era una dintre cele mai anonime. ÃŽnsă ea continuă să-i vadă numele prin reviste È™i apoi în ziare, semnătura lui devenind tot mai cunoscută, iar articolele lui urcînd treptat spre partea superioară a paginilor. De cîteva ori îl văzu È™i la televizor; È™i chiar dacă interesul ei pentru lumea filmului nu fusese niciodată foarte pronunÈ›at, își dădu seama că devenise unul dintre principalii susÈ›inători ai unui tip de critică prin care se aruncau la coÈ™ toate conceptele de valoare pe care el însuÈ™i le preÈ›uise cu puÈ›ini ani în urmă. ÃŽn rest, Sarah nu avea idee ce fel de om ajunsese sau cum arăta viaÈ›a lui acum. Se surprindea însă spunîndu-È™i uneori: îmi place să cred căl-am cunoscut pe fratele tău. — Cred că l-am cunoscut pe fratele tău. ÃŽn ochii doctoriÈ›ei Madison se citi un licăr scurt - o invitaÈ›ie la circumspecÈ›ie, vecină cu îngrijorarea - pe care însă femeia È™i-l domină imediat, după care întrebă: — Serios? L-ai cunoscut pe Philip? Fu rîndul lui Terry să se arate surprins. — Nu, nu Philip, Robert. Pe fratele tău, Robert. — Pe fratele meu îl cheamă Philip. E genetician È™i trăieÈ™te la Bristol. Asta nu suna foarte promițător. — A fost student aici? se interesă Terry. — La universitatea asta? Nu. S-a dus la Cambridge. — Tipul la care mă gîndesc, insistă Terry, a fost student aici. A fost unul dintre prietenii mei cei mai buni. Semăna leit cu tine È™i spunea că are o soră geamănă pe nume Cleo, care a fost încredinÈ›ată spre adopÈ›ie cînd erau foarte mici. DoctoriÈ›a Madison surîse. — E o poveste frumoasă, dar cred că-i doar o închipuire de-a ta, spuse ea. Mă refer la asemănare. N-am avut nici un frate geamăn. — Ai fost adoptată? DoctoriÈ›a Madison se uită la ceas. — Terry, am de condus un seminar. Pe cînd se însera dădu din nou peste el, stînd pe terasă, cu un blocnotes È™i un creion pe genunchi. — ÃŽncă o cronică de film? întrebă ea, trăgîndu-È™i un scaun È™i aÈ™ezîndu-se lîngă el. — Nu, îmi notam cîte ceva. Amintiri, impresii, chestii de genul ăsta... habar n-am de ce. — Și computerul unde-i? Ai pus bateriile la reîncărcat? — Nu, ni-am gîndit să fac o variaÈ›ie È™i să scriu de mînă. —Aha. DoctoriÈ›a Madison stătu picior peste picior, după care reveni la poziÈ›i- a iniÈ›ială È™i se aplecă în față. Nu mai parea la fel de stăpînă pe ea ca de obicei. — Te-am minÈ›it de dimineață, rosti ea pe neaÈ™teptate. Am fost adoptată. S-a întîmplat cînd aveam trei săptămîni. Noii părinÈ›i mi-au spus Sally, numai c-am urît numele ăsta de cînd mă È™tiu, aÈ™a că după ani de zile, cînd mi-au dezvăluit numele adevărat, m-am hotărît imediat să-l folosesc. Pe lîngă asta, am avut un frate geamăn È™i l-a chemat într-adevăr Robert. Terry clătină din cap, uluit nu de povestea în sine, ci de toate acele întorsături ale lucrurilor care îi aduseseră acum față în față. — Am È™tiut că tu eÈ™ti, zise el. Am È™tiut că nu se putea să fie altfel. Dar, vezi tu, a trecut o groază de vreme de cînd n-am mai fost atent la feÈ›ele oamenilor È™i n-am mai putut să le recunosc. Iar aseară È›i-am auzit numele mic pentru prima oară. ÃŽnsă... însă oricum, ce s-a întîmplat? Þi-ai întîlnit părintii adevaraÈ›i? Ai mai dat de Robert? Cleo dădu din cap. — Da. Pînă la urmă i-am găsit. A fost prea mare curiozitatea. Deocamdata păru să nu mai aibă nimic de spus pe marginea acestui subiect. — Și zici c-aÈ›i fost prieteni buni? — Da. Foarte apropiaÈ›i. — Ai È›inut legătura cu el după ce-aÈ›i terminat universitatea? — Am încercat să-i scriu o dată sau de două ori. Dar, din cine È™tie ce motiv, nu cred c-a mai vrut să ramînă în contact cu nici unul dintre noi. Pur È™i simplu a dispărut. — A È™tiut cineva unde s-a dus? Și-a pus vreodată cineva întrebarea? — Da, sînt convins. Cleo își îndreptă privirile spre mare. Avea ochelari fumurii, ale căror lentile se închideau tot mai mult la culoare pe măsură ce reflectau strălucirea soarelui, făcînd ca expresia din ochii ei să fie imposibil de ghicit. ÃŽntr-un fel, reticenÈ›a ei începu să-l neliniÈ™tească pe Terry, care după un timp căzu pradă unei bănuieli negre, fără nume. — Mai... e ... trăieÈ™te, nu? După o pauză îndelungată, ea răspunse: —Nu. Terry își înclină capul. Cine È™tie din ce motiv, anticipase acest lucru; vestea îl pleoÈ™ti, însă fără să-l surprindă foarte tare. — Drace, spuse el, oftînd adînc. Știi, am fost sigur... uneori chiar m-am întrebat dacă n-o să termine în felul ăsta. — Cum? întrebă Cleo, cu o notă tăioasă în voce. — Sinucigîndu-se. — N-am spus că a făcut-o. — Nu, dar aÈ™a s-a întîmplat, nu? DoctoriÈ›a privi undeva în față, fără să răspundă. — Ai idee de ce? Tot nici un răspuns. — Cum? — Cred c-a fost vorba de-o femeie, zise ea atît de încet È™i cu eforturi atît de mari, încît Terry izbuti cu nare greutate s-o înÈ›eleagă. O femeie de care era ndrăgostit pînă peste cap. Cît despre cum... ÃŽÈ™i scoase ochelarii, se È™terse la ochi È™i continuă intr-o răsuflare: — ÃŽntr-o noapte a intrat cu maÈ™ina într-un zid. Pe o stradă din South London. Fără scrisori de adio, fără nimic. — Bietul Robert, murmură Terry. Apoi se cufundă într-o tăcere neputincioasă. Știa că pînă la urmă discuÈ›ia asta, sau amintirea ei, avea să-i trezească anumite sentimente - resturile unor supărări sau regrete de demult -, dar deocamdată rămase cu privirea fixată la orizont, fără să trădeze nimic. Cînd o rază a soarelui care apunea țîșni de după un nor È™i se reflectă în apă cu o strălucire ameÈ›itoare, avu viziunea fugară a zidului unei fundături din South London, alb È™i strălucitor în lumina farurilor de la maÈ™ina cu care Robert intrase în el. Se întrebă dacă în clipa aceea se gîndise măcar puÈ›in la prietenia lor,dacă existase o amintire cît de mică... — Cînd a fost asta? întrebă el într-un tîrziu. — Acum opt ani. — Și îl È™tiai de mult? — Nu. Ne văzuserăm pentru prima oară cu doar cîteva luni mai devreme. — TotuÈ™i, cred c-a fost ceva extraordinar, spuse Terry, străduindu-se - atît pentru Cleo, cît È™i pentru el - să vorbească pe un ton mai vesel. Să-È›i întîlneÈ™ti fratele geamăn - jumătatea, omologul tău - după atîția ani. Cît aveai pe-atunci, douăzeci È™i È™ase, douăzeci È™i È™apte...? Se întrerupse, văzînd-o pe Lorna, care ieÈ™ise pe terasă cu un mesaj pentru doctoriÈ›a Madison. — Avem o tînără cam ciudată la primiri. Am încercat să stau de vorbă cu ea, dar spune că vrea să vă vadă personal. — ÃŽn ce problemă vrea să mă vadă? — DoreÈ™te să rămînă aici peste noapte. Spune c-a vorbit în somn È™i că-È™i face griji. — Cine a trimis-o? — Cred că nimeni. LocuieÈ™te în zonă È™i a venit la plesneală. — Ei bine, fă-i vînt. Nu intră nimeni aici fără trimitere. — I-am spus deja. Lorna făcu o pauză, după care încercă altceva: — TotuÈ™i, avem un dormitor liber. Din cauza anulării ăleia. — N-are importanță, spuse doctoriÈ›a Madison, — Da, dar fata asta... insistă Lorna derutată. Spune că v-aÈ›i întîlnit cu ea nu de mult, i-aÈ›i dat o carte de vizită È™i i-aÈ›i zis că poate să vină. ÃŽn clipa aceea Cleo își aminti de tînăra care stătuse lîngă ea pe plajă, în ziua cînd se întorsese din concediu. Privind în urmă, își dădu seama că nu făcuse bine dîndu-i cartea de vizită, dar presupusese că avea s-o arunce imediat. Chiar È™i acum, deÈ™i pînă la urmă se bucura de venirea ei, era relativ È™ocată de faptul că îndrăznise să apară neanunÈ›ată. — Mi-a spus să vă transmit È™i numele ei, zise Lorna. — Numele? — Da. A È›inut morÈ›iÈ™ la asta. Cleo se încruntă. — Habar n-am de ce. Și, mă rog, cum o cheamă? — Limbajul e un trădător, un agent dublu care trece graniÈ›a pe furiÈ™ È™i fără avertisment în puterea nopÈ›ii. E o ninsoare masivă într-o È›ară străină, care ascunde formele È™i contururile realității sub o mantie de o albeață nebuloasă. E un cîine schilodit, care nu reuÈ™eÈ™te niciodată să facă giumbuÈ™lucurile pe care i le cerem. E un biscuit fragil, care a stat prea mult în ceaiul aÈ™teptărilor noastre, iar acum se fărîmiÈ›ează È™i se dizolvă în neant. E un continent pierdut. Russell Watts își È›intui auditoriul cu o privire impresionantă. Se părea că izbutise să le capteze itenÈ›ia. DoctoriÈ›a Herriot È™i profesorul Cole stăteau în fotolii dispuse de o parte È™i de alta a patului său. Doctorul Dudden se aÈ™ezase chiar pe pat, la fel ca doctorul Myers, care avusese de fapt ideea acestui seminar neprotocolar. „E absurd, spusese el la cină, sîntem cinci practicanÈ›i distinÈ™i, ne-am adunat aici È™i toată ziua ne jucăm cu bebeluÈ™i de jeleu È™i curățătoare de pipă." Doctorul sugerase atunci să încheie ziua la cineva în cameră È™i să poarte o discuÈ›ie în grup pe marginea unei probleme profesionale serioase, moment în care Russell Watts intervenise, invitîndu-i pe toÈ›i la el în cameră È™i oferindu-se să le citească o lucrare pe care avea de gînd s-o prezinte la o conferință a analiÈ™tilor lacanieni, care avea să se È›ină la Paris săptămîna următoare. Titlul ei era Cazul Sarah T. sau eul ca martor. InvitaÈ›ia fusese acceptată de ceilalÈ›i patru cu mai mult sau mai puÈ›in elan, reacÈ›ia cea mai prudentă venind - pînă la un punct - din partea doctoriÈ›ei Herriot. La rîndul lui, profesorul Cole, care era din nou destul de prost dispus, manifestase o anumită reticență. Sunase la spital cu puÈ›in înainte de cină È™i fusese informat că pacientul schizofrenic nu numai că fusese externat, dar i se dăduse drumul chiar în seara aceea È™i fusese trimis la apartamentul repartizat de primărie în Denmark Hill, unde — din cîte È™tia profesorul — nu exista nimeni care să poată avea grijă de el. Avînd asemenea motive de îngrijorare, nu era dispus să asculte cu foarte mare atenÈ›ie articolul lui Russell Watts. Mai mult, făcuse carieră lucrînd în marile spitale universitare din Londra, iar acest autodidact nonconformist È™i statutul lui profesional dubios i se păreau suspecte. Aceste motive, combinate cu scepticismul masiv al englezilor pragmatici față de metodologia lacaniană, justificau cu vîrf È™i îndesat licărul războinic din ochii profesorului. — Este o poveste despre limbaj È™i despre jocurile la care ne face părtaÈ™i, continuă Russell Watts (citind de pe monitorul laptop-ului). Despre felul cum cade limbajul la învoială cu inconÈ™tientul. - Despre nelegiuita alianță dintre ordinea semnificată È™i conÈ›inutul reprimat al minÈ›ii nevrotice. Sarah T. este o tînără care a fost trimisă la mine pentru o serie de È™edinÈ›e psihoterapeutice. Generalistul ei a fost de părere că se afla în pragul unei depresii nervoase. Căsătoria ei trecea printr-o perioadă de criză, iar în plus își pierduse postul de profesor la o È™coală primară. Nu dormea bine, fapt care la rîndul lui tulbura somnul soÈ›ului È™i adîncea problemele din cadrul cuplului. Pe lîngă asta, femeia bănuia că o înÈ™ală. La prima È™edință mi-a descris procesul în urma căruia rămăsese fără post. Epuizată din cauză că nu dormea noaptea, aÈ›ipise în timp ce preda o lecÈ›ie. După cîteva minute, cînd directoarea intrase pe neaÈ™teptate în clasă, o găsise dormind dusă în faÈ›a unei clase unde domnea o dezordine totală. Incidentul atrăsese după sine concedierea. Ulterior se stabilise că avuseseră loc alte cîteva evenimente asemănătoare. ÃŽn clasă erau două eleve în care Sarah avea încredere È™i care o trezeau ori de cîte ori i se întîmpla să aÈ›ipească. TotuÈ™i, de data asta cele două hotărîseră să profite de ocazie È™i s-o lase să doarmă, în timp ce restul elevilor savurau momen-tele de relaÈ™, cînd nu erau supravegheaÈ›i de nimeni. Am întrebat-o dacă îi spusese acest lucru directoarei È™i mi-a răspuns că nu, fiindcă „voia să-È™i protejeze pupilele". Formula mi s-a părut cu totul remarcabilă, dar fireÈ™te că m-am abÈ›inut s-o comentez. Conform elegantei formule a lui Lacan, „trebuie să recunoaÈ™tem nu că analistul nu È™tie nimic, ci că nu este subiectul propriei cunoaÈ™teri. Astfel, îi este imposibil să vorbească despre ceea ce È™tie". La a doua È™edință, după cinci-È™ase minute, Sarah a adormit buÈ™tean È™i nu s-a mai trezit pînă la sfirÈ™itul consultaÈ›iei. Și mai interesant, cînd a deschis ochii a părut ferm convinsă că purtase un dialog însufleÈ›it pe durata ultimei ore. Oare visase această convorbire? Am fost nevoit să mă întreb. Era prea devreme ca să trag concluzii, însă am decis să-i stimulez aceste amăgiri fascinante percepînd onorariul complet pentru o È™edință de È™aizeci de minute. ÃŽn cursul următoarelor cîteva întrevederi, discuÈ›iile noastre s-au axat, fortuit È™i agreabil, pe trei subiecte principale: visele lui Sarah, destrăma- rea continuă a căsătoriei È™i istoria vieÈ›ii ei sexuale. Visele lui Sarah se împărÈ›eau în două categorii bine definite. Multe nu aveau nici un element fantastic, fiind în schimb puternic ancorate în realitate È™i în diverse detalii lumeÈ™ti, adeseori domestice. ÃŽn ciuda caracterului lor terestru, aceste vise puteau fi extrem de animate, în aÈ™a fel încît uneori tinerei îi venea greu să deosebească evenimentele lumii onirice de viaÈ›a reală. I-am cerut un exemplu È™i mi-a spus că odată adormise în timp ce făcea corectura unui articol de revistă È™i visase că „scosese" o notă infrapaginală, lucru care nu se întîmplase de fapt. Mi-a descris urmările neplăcute ale acestui vis, dar acestea au fost mai puÈ›in interesante decît verbul ambiguu „a scoate", care, după cum sînt convins că È™tiÈ›i, se poate referi de asemenea la scoaterea partenerului în oraÈ™ — preludiul actului sexual, în multe cazuri - sau chiar la un asasinat, în cazul formulei „a scoate din joc". Pe de altă parte, Sarah avea anumite vise bizare, pline de imaginaÈ›ie, care se situau la limita coÈ™marurilor. ÃŽn aceste vise apăreau frecvent È™opîrle, È™erpi È™i mai cu seamă broaÈ™te. „Þi-e frică de broaÈ™te?" am întrebat-o la un moment dat. „Poate că da, a răspuns Sarah. ÃŽmi provoacă repulsie, dar în acelaÈ™i timp mi-e milă de ele." „De unde pînă unde o reacÈ›ie atît de complexă?" am mai întrebat-o. „Din cauza ochilor, a spus ea. Nu-mi place că au ochii bulbucaÈ›i. Le face să pară urîte È™i vulnerabile." Iar pe urmă mi-a povestit o întîmplare ciudată din studenÈ›ie. La o petrecere de sfirÈ™it de semestru, un student le spunea cîtorva prieteni un banc obscen, cu un broscoi care făcea sex oral. Conform celor spuse de Sarah, tînărul descrisese batracianul cu lux de amănunte fizice. ÃŽn clipa cînd ajunsese la poantă, ea rîdea deja la fel ca restul grupului, dar dintr-o dată își pierduse controlul È™i intrase într-un fel de leÈ™in. Și de această dată m-am abÈ›inut de la comentarii, deÈ™i concluzia care trebuia trasă era limpede... — BineînÈ›eles: Sarah era narcoleptică, spuse profesorul Cole. Russell Watts își ridică privirile surprins. — Poftim? — Un caz evident de narcolepsie. Subiectul prezenta trei dintre simptomele clasice. — Nu vă urmăresc. — Somnolență excesivă pe timp de zi, vise animate înaintea somnului propriu-zis È™i cataplexie declanÈ™ată de rîs. Trei dintre principalele simptome ale narcolepsiei. Nu sînteÈ›i de acord? Se uită în jur, pentru a obÈ›ine confirmarea. Doctorul Myers dădu din cap hotărît, iar doctoriÈ›a Herriot spuse: „Da, categoric". — Dumneavoastră ce ziceÈ›i, domnule doctor Dudden? ÃŽn fond, sînteÈ›i specialist în ale somnului. Doctorul Dudden părea să se gîndească la altceva. Culoarea îi dispăruse din obraji È™i din cînd în cînd sorbea neliniÈ™tit dintr-un pahar cu apă. Acum, dîndu-È™i seama că-i fusese adresată o întrebare directă, izbuti să îngaime ceva de genul „A, sigur, narcoleptică, fără îndoială", după care, pe un ton aparent detaÈ™at, îl întrebă pe Russell Watts: — Ca procedură profesională, presupun că aÈ›i schimbat toate numele reale în cazul ăsta, nu? Russell Watts îl privi curios È™i răspunse: — Ei bine, nu. Nu procedez aÈ™a. Cînd lucrezi într-o disciplină care se ocupă atît de amănunÈ›it de chestiunile lingvistice È™i terminologice, studii- le de caz sînt de multe ori nesemnificative dacă se înlocuiesc numele. — Le explicaÈ›i lucrul ăsta È™i pacienÈ›ilor? întrebă doctorul Myers. — BineînÈ›eles, spuse Watts, întorcîndu-se spre profesorul Cole. Cu privire la narcolepsia lui Sarah, cred că aveÈ›i dreptate. E un lucru de care ar fi trebuit să-È™i dea seama medicul ei curant. — Mă mir foarte tare că nu È™i-a dat. — ÃŽnÈ›elegeÈ›i foarte bine că toate astea s-au întîmplat cu niÈ™te ani în urmă. Sindromul era mult mai slab conÈ™tientizat. — Dar dumneavoastră n-aÈ›i realizat deloc? — Cazul ăsta m-a interesat sub alte aspecte, bîigui Russell Watts, evitînd privirile profesorului È™i revenind cu ochii pe monitorul computerului. ÃŽn situaÈ›ia asta... avem de-a face ... aÈ™a cum am spus deja, cu o poveste despre limbaj È™i... È™i despre discurs... După cum o să reiasă imediat, dacă mă lăsaÈ›i să continuu fără să mă mai întrerupeÈ›i. —Vă rog, spuse doctorul Myers. ContinuaÈ›i, cum să nu. M-aÈ›i făcut foarte curios. — Perfect, zise Watts, rulînd textul de pe monitor înainte È™i înapoi, ca să-È™i continue prezentarea. Unde rămăsesem... — Concluzia care trebuia trasă era limpede, îl ajută profesorul Cole pe un ton egal. — A, da, exact. Bun, mai departe. Lui Sarah i-a venit foarte greu să vorbească despre seara cînd fusese spus bancul, iar cînd i-am sugerat să se în-trebe de ce, a devenit evazivă. TotuÈ™i, pînă la urmă au ieÈ™it la lumină cîteva lucruri interesante. La petrecere erau de față, printre alÈ›ii, o femeie alături de care Sarah trecuse recent printr-o experiență sexuală, precum È™i un bărbat care nu se mai mulÈ›umea cu rolul de prieten apropi- at È™i voia cu aceeaÈ™i patimă să devină iubitul ei. Pe bărbat îl chema Ro- bert È™i a dispărut oarecum misterios È™i brusc din viaÈ›a ei la puÈ›in timp după seara în discuÈ›ie. După ce am aflat că Sarah întreÈ›inuse raporturi sexuale atît cu femei, cît È™i cu bărbaÈ›i, mi-am dat seama că făceam progrese; iar cînd mi-a povestit diverse amănunte despre prietenia dintre ea È™i Robert, multe lucruri au început să se limpezească. Mi-a explicat, de pildă, că în studenÈ›ie avuseseră aceeaÈ™i baie È™i că odată, la puÈ›in timp după ce făcuseră cunoÈ™tință, intrase din greÈ™eală peste el È™i-l găsise stînd în cadă, cu o lamă de ras în mînă È™i cu apa plină de sînge. „Ce-ai simÈ›it cînd l-ai văzut în halul ăla?" am întrebat-o. „Am fost foarte tulburată." „Fiindcă ai crezut că încerca să se sinucidă?" „Nu, a răspuns Sarah. Nu asta am crezut." De fapt, deÈ™i n-a fost în stare să recunoască, mi-am dat seama că îl bănuia pe Robert că-i ghicise secretul sexualității, moment în care — conform presupunerilor ei - încercase să se castreze ca să intre pe aceeaÈ™i lungime de undă cu natura ei sexuală. ÃŽn această fază a analizei, căsătoria lui Sarah începuse să scîrțîie. Tînăra aflase cu certitudine că Anthony, soÈ›ul ei, o înÈ™ela. Lucrul care o înfuriase cel mai rău fusese faptul că acesta nu o întîlnise pe cealaltă femeie întîmplător È™i nepremeditat, ci în urma trimiterii unui anunÈ› pentru rubrica „inimilor singuratice" din revista Private Eye - o metodă bine cunoscută de închegare a legăturilor adulterine în rîndurile clasei de mijloc londoneze. Sarah se certase urît cu soÈ›ul ei È™i chiar îl atacase, după care acesta își făcuse bagajele È™i părăsise domiciliul conjugal. „Cum anume l-ai atacat?" am întrebat-o. „L-am ars la biluÈ›e", a spus ea. Am rugat-o să repete È™i s-a conformat, pe un ton categoric È™i triumfă- tor: „L-am ars la biluÈ›e". V-aÈ™ sugera să È›ineÈ›i minte cuvintele astea È™i să le analizaÈ›i atent, fiindcă în ele se află, la nivel microcosmic, întreaga cheie a nevrozei lui Sarah. ÃŽntre timp, la fiecare È™edință au apărut noi È™i noi detalii ale prieteniei dintre ea È™i Robert. De exemplu, a vorbit în repetate rînduri despre o după-amiază petrecută cu el pe o plajă, în compania unei fetiÈ›e de care trebuiseră să aibă grijă toată ziua. Cu această ocazie, se pare că Robert construise un castel de nisip foarte meÈ™teÈ™ugit cu ajutorul fetiÈ›ei, care începuse să-i spună „Omul Nisipurilor" -apelativ pe care Sarah pare să È™i-l fi întipărit foarte bine în minte. Tocmai acest ultim amănunt m-a convins că era momentul s-o pun pe Sarah în faÈ›a propriei obsesii - o obsesie care îmi devenise cît se poate de clară, aÈ™a cum o va percepe È™i distinsa asistență, dar pe care ea însăși o ignora cu desăvîrÈ™ire. Sarah avea, fireÈ™te, obsesia ochilor ei, a vulnerabilității lor, temîndu-se să nu li se facă vreun rău È™i să nu fie atacaÈ›i. Oare nu asta se afla È™i la originea sentimentelor ei intense, dar ambigue, față de broaÈ™te? Nu aÈ™a se explica È™i fomula neobiÈ™nuită pe care-o folosise cînd se referise la cele două eleve: „Am vrut să-mi protejez pupilele"? Nu acesta era motivul pentru care se simÈ›ise crunt trădată de felul în care o înÈ™elase soÈ›ul - trimițînd un anunÈ› la o revistă intitulată Private Eye? I-am prezentat toate aceste observaÈ›ii È™i i-am pus întrebarea, extrem de importantă, dacă își amintea vreo experiență traumatizantă de demult în care să-i fi fost antrenaÈ›i ochii, îndeosebi într-un context erotic sau sexual. GraÈ›ie sondării mele atente, nu după mult timp adevărul a ieÈ™it la iveală. Pe cînd era studentă, mi-a spus Sarah, avusese o relaÈ›ie profundă cu un student la medicină pe nume Gregory. Acesta fusese primul ei... îmi pare rău, domnule doctor Dudden, vă simÈ›iÈ›i bine? ToÈ›i ceilalÈ›i se întoarseră spre colegul lor, care dădea impresia că se înecase brusc cu apa din pahar. DoctoriÈ›a Herriot îl bătu zdravăn pe spate, iar doctorul Myers luă cîteva È™erveÈ›ele de hîrtie È™i încercă să È™teargă picăturile de lichid împrăștiate pe cuvertură. — Da, da, n-am nimic, spuse el, roÈ™u la față È™i cu răsuflarea tăiată. Am băut niÈ™te apă È™i a luat-o pe unde nu trebuia, atîta tot. — Pot să merg mai departe? — Sincer să fiu, răspunse doctorul Dudden, capabil din nou să vorbească, toată povestea asta mi se pare niÈ›eluÈ™ fantezistă. N-ar fi bine să mai auzim È™i pe cineva ale cărui metode sînt mai riguroase È™i mai... hm... È™tiinÈ›ifice? — Nu mai am mult. Cîteva pagini È™i-am terminat. — Cred c-ar trebui să-l ascultăm pînă la capăt, spuse doctoriÈ›a Herriot. Pe mine una m-a prins, recunosc. Profesorul Cole È™i doctorul Myers fură de acord cu ea, iar Russell Watts continuă să citească. — Fusese primul ei iubit în adevăratul sens al cuvîntului, È™i am întrebat-o dacă a fost fericită în primele etape ale relaÈ›iei lor. „Da, a răspuns Sarah. Mă invita la masa È™i mă ducea la concerte. ÃŽmi plăcea să ies cu el." Cu toate acestea, anumite aspecte din comportamentul lui au început s-o alarmeze. De exemplu, îi plăcea s-o privească în timp ce dormea È™i îl fascina îndeosebi activitatea pe care susÈ›inea că o discerne dincolo de pleoapele ei în perioada de somn cu MiÈ™care Vizuală Rapidă. Uneori se trezea brusc È™i-l găsea vîrîndu-i o lanternă în ochi, sau chiar atingîndu-i pleoapele È™i supunîndu-le unei anumite presiuni. Tiparele somnului ei, care nici aÈ™a nu erau foarte ritmice, au cunoscut tulburări importante cu începere din acel moment. Tot Gregory fusese cel care o dezvirginase pe Sarah, iar ulterior sexul a jucat un rol din ce în ce mai important în relaÈ›ia lor. Mi-a declarat despre el că era un amant viguros, dar în acelaÈ™i timp nepriceput È™i nesatisfăcător... De data asta, un veritabil jet de apă îi țîșni din gură doctorului Dudden È™i-i împroÈ™că pantalonii profesorului Cole. Profesorul sări în picioare cu un strigăt enervat È™i începu să se È™teargă pe pantaloni cu o batistă pe care o tinea în buzunar. — Pentru Dumnezeu, omule, ce-ai pățit? se zborÈ™i el. Nu poÈ›i doar s-o bei, ca toată lumea? Doctorul Dudden îi sări în ajutor È™i începu să-È™i folosească propria batistă ca să È™teargă pantalonii profesorului. — Vă rog să mă iertaÈ›i, îmi pare foarte rău, spuse el cu un glas chinuit. A fost o neglijență crasă din parte-mi. Atît doar că - nu È™tiu cît mai pot să tolerez... amatorismul flagrant al abordării acestui om... — Ascultă-l pînă la capăt, bine? mîrîi profesorul Cole. De asta ne-am strîns aici. O să avem timp berechet să ne certăm după ce termină. Acum stai jos È™i lasă-l pe om să vorbească. Doctorul Dudden se aÈ™eză umil la loc pe pat È™i, imediat după calmarea relativă a spiritelor, Russell Watts își citi încheierea lucrării. — Mi-a declarat despre el că era un amant viguros, dar în acelaÈ™i timp nepriceput È™i nesatisfăcător. Mai mult decît atît, în scurt timp a început să-È™i încorporeze fascinaÈ›ia pentru ochii lui Sarah în înfăptuirea actului sexual propriu-zis. ÃŽn centrul dragostei lor carnale se afla ceva căruia ajunseseră să-i spună „jocul" È™i în care îi atingea ambii ochi cu degetele întinse, exercitînd o presiune tot mai mare pe măsură ce se apropia de orgasm È™i însoÈ›indu-È™i invariabil acest procedeu cu repetarea rituală a formulei „hai la spionat cu ochiul fermecat". (Cuvîntul „spionat" fiind, după cum nu cred că mai e cazul să amintesc, strîns legat de sintagma „detectiv particular".) „Þi-a provocat vreo durere fizică?" am întrebat-o. „Nu, a răspuns Sarah, nu mi-a făcut rău niciodată." „Dar te-ai gîndit că ar putea să-È›i facă?" „E posibil, într-un cotlon îndepărtat al minÈ›ii." „lar el È™tia lucrul ăsta? Nu cumva tocmai aici era È™pilul jocului?" „Da, presupun că aici era." „Pentru el? Sau pentru amîndoi?" Sarah n-a putut - sau n-a vrut - să-mi răspundă la ultima întrebare, dar acest fapt nu a avut mare importanță, fiindcă deÈ›ineam deja toate datele È™i am fost mulÈ›umit fiindcă atît cauza, cît È™i amploarea problemelor ei îmi erau foarte limpezi. Și deÈ™i ar fi fost de-a dreptul iresponsabil din partea mea să împărtășesc vreuna dintre aceste concluzii pacientei, îmi voi încheia lucrarea cu o sinteză a ideilor principale, în folosul auditoriului. „Ochiul" nu este doar instrumentul prin care percepem vizual lumea din jur; e vorba aici È™i de „eul" cel mai lăuntric, aflat în centrul ei. Erotizînd ochii lui Sarah, legîndu-i indisolubil în mintea ei de aÈ™teptarea plăcerii sexuale, Gregory îi conferise un aÈ™a-numit apetit pentru violare, pentru penetrarea „eului", pentru siluirea miezului ei cel mai intim, pe care nici el, nici alt bărbat sau altă femeie nu fuseseră vreodată în stare să-l satisfacă... — Ah, vă rog, spuse doctoriÈ›a Herriot. — LăsaÈ›i-l să termine, rosti excedat doctorul Myers. Mai e puÈ›in È™i ne-am lămuri de tot. — Sarah nu È™tia acest lucru, continuă Russell Watts. Iar la un anu- mit nivel, se temea de dorinÈ›a masculină; se temea, de fapt, de falusul însuÈ™i È™i de puterea lui teribilă, aiuritoare. Iată de ce dormea atît de prost cu soÈ›ul ei în pat: de teamă că, la fel ca Gregory, È™i acesta avea s-o aÈ™tep- te să adoarmă neputinciosă, pentru ca după aceea să încerce să-i penetreze „eul". La un alt nivel însă, nu era oare acesta exact lucrul pe care È™i-l dorea cel mai mult? Din ce alt motiv adormea cu o asemenea regularitate ziua, în compania străinilor? Pur È™i simplu fiindcă dorea să se lase la mila lor, să se prosterneze în faÈ›a lor în poziÈ›ia clasică a celui care doarme, să-i invite - bărbaÈ›i È™i femei deopotrivă - să joace împreună acel „hai la spionat cu ochiul fermecat" de odinioară. Ei bine, da, mă tem că Sarah avea È™i ceva de curvă. — Zău că m-am săturat, interveni doctoriÈ›a Herriot. Nu mai am chef să ascult È™i alte tîmpenii. ÃŽnsă Russell Watts era prea prins în propria retorică pentru a mai È›ine cont de alte întreruperi. De exemplu, nici nu observă că doctorul Dudden ajunsese să stea pe pat aplecat în față, cu dinÈ›ii încleÈ™taÈ›i È™i cu mîinile albite, strîngînd atît de tare paharul cu apă, încît ameninÈ›a să-l spargă dintr-o clipă în alta. — E limpede, continuă el, ridicînd vocea È™i vorbind într-un ritm care semăna din ce în ce mai bine cu un galop oratoric dement, că exista un singur bărbat care, cel puÈ›in în fanteziile ei, i-ar fi putut satisface dorinÈ›a arzătoare de violare: Robert - absentul, negăsitul, misteriosul Celălalt care dispăruse atît de deplin din viaÈ›a ei. Nu e de mirare că fusese oripilată, după ce-l surprinsese în baie în cursul acelei după-amieze, la gîndul că se castrase È™i se lepădase de falus, adică de semnificantul măreÈ› È™i filoprogenitiv care îi definea sexul. Căci de fapt pe Rober,t îl dorea cu adevărat, în toată splendoarea lui palpitantă È™i virilă; altminteri de ce l-ar fi învrednicit cu numele de „Omul Nisipurilor" - acea figură legendară căreia copiii îi permit în fiecare noapte să le intre în ochi È™i să lase în urmă semne ale prezenÈ›ei sale invadatoare? Și am putut fi sigur de acest lucru dintr-un motiv foarte simplu: fiindcă Sarah mi-l spusese personal. Căci È›ineÈ›i minte - limbajul este un amant crud È™i infidel; este un triÈ™or care ne împarte numai jokeri; este un flaut îndepărtat într-o noapte pîcloasă; este lumina din frigider, care nu se stinge niciodată cînd ne uităm înăuntru; este o răscruce È™i totodată un cuÈ›it în apă. Dar, în definitiv, ce îmi spusese Sarah cînd o întrebasem cum își atacase soÈ›ul necredincios? „L-am ars la biluÈ›e", aÈ™a îmi răspunsese. Să se fi referit într-adevăr în clipa aceea la cearta avută în familie? BineînÈ›eles că nu; în acest caz, ar fi putut spune simplu: „i-am tras una în coaie". Nu, ceea ce făcea de fapt era să-È™i articuleze dorinÈ›a de falus. Cînd a folosit cuvîntul „ars", n-a vrut să spună „i-am ars o lovitură", ci „am ars de dorință". De asemenea, cînd a pomenit de „biluÈ›e", nu s-a referit la testicule, la organele de reproducere lovite È™i deformate ale soÈ›ului ei, ci la globii oculari, la propriii ei ochi, la acele minisfere gemene È™i încărcate de dorință care deveniseră, în straniul ei univers personal È™i opto-erotic, nici mai mult, nici mai puÈ›in decît două vagine pe care un capriciu al naturii i le aÈ™ezase de o parte È™i de alta a nasului. Da, ghinionul lui Sarah - ba chiar tregedia ei - a fost că È™i-a început viaÈ›a sexuală sub tutela perversă a unui bărbat care, pe lîngă că-i fetiÈ™iza ochii, se dovedise incapabil să-i satisfacă dorinÈ›ele mistuitoare pe care singur i le stîrnise. Ca toate femeile, Sarah tînjea după plăcerea sexuală, ceea ce era totodată un fel de a tînji după moarte - de aici È™i fanteziile ei despre asasinat, despre ceea ce „iese din joc". La începutul relaÈ›iei cu Gregory, îi plăcea „să iasă" cu el; însă pe măsură ce relaÈ›ia dobîndea o dimensiune sexuală, se părea că Gregory nu o mai „scotea", nu o mai asasina; penisul lui era oricum, numai mortal nu. Iată de ce la originea problemelor lui Sarah s-a aflat caracterul nesatisfăcător al acelei prime relaÈ›ii sexuale - adică impotenÈ›a lui Gregory, debilitatea lui falică, inutilitatea propriului pistol, neputinÈ›a de a mai trage È™i altceva decît aer în piept, pe scurt, zdrobitoarea lui incapacitate de a-i provoca orgasmul sau măcar ceva apropiat... Russell Watts se întrerupse brusc în clipa cînd doctorul Dudden țîșni în picioare cu o ultimă exclamaÈ›ie dispreÈ›uitoare È™i se îndreptă glonÈ› spre ușă. Cînd se întoarse ca să li se adreseze celor patru colegi, aceÈ™tia observară È™ocaÈ›i că era stacojiu de furie È™i că venele de la gît È™i de pe frunte i se umflaseră ca niÈ™te sfori înnodate. — Știu ce puneÈ›i la cale, spuse el, arătînd cu un deget tremurător spre fiecare în parte. Știu ce vă coace bibilica, jigodiilor! ToÈ›i sînteÈ›i vîrîți în asta, mediocrități de două parale, nemernice È™i invidioase! Și È™tiu È™i de ce. Fiindcă aÈ›i aflat ce-ncerc să realizez. Ce sînt pe punctul să realizez. Iar prin asta credeÈ›i că mă puteÈ›i opri, nu? CredeÈ›i că puteÈ›i să mă sabotati. Să mă umiliÈ›i. Ei binc, nu puteÈ›i! Oricît de mult v-aÈ›i chinui. Oricît aÈ›i fi de perfizi. Fiindcă È™tiu sigur un lucru, am o certitudine de neclintit, dincolo de orice dubiu: aceea că lumea o să-È™i aducă aminte de Gregory Dudden mult timp după ce numele voastre or să fie uitate. AÈ›i auzit? Complet - (iar acum deschise uÈ™a) - cu desăvîrÈ™ire - (ieÈ™i din încăpere, inspirînd adînc pentru rostirea ultimului cuvînt) - UITATE ! După ce doctorul trînti uÈ™a după el È™i străbătu valvîrtej coridorul, ceilalÈ›i rămaseră cîteva clipe încremeniÈ›i într-o tăcere perplexă. DoctoriÈ›a Herriot vorbi prima. ÃŽnÈ›elesese treptat cum stăteau lucrurile, permițînd unui zîmbet leneÈ™ să-i lumineze faÈ›a. — Gregory Dudden, aÈ™a a spus? întrebă ea, întorcîndu-se spre profesorul Cole. A zis că-l cheamă Gregory? ÃŽnsă ceilalÈ›i trei încă nu se prinseseră. Doctorul Myers se mulÈ›umi să clatine întristat din cap È™i să murmure : — Cu cît încep mai repede ancheta aia, cu atît mai bine. Beznă la Ashdown, unde Ruby Sharp stă în pat în dormitorul 3. Cu electrozii fixaÈ›i pe cap, tînăra se foieÈ™te întruna È™i se tot întoarce de pe o parte pe alta. Din gură îi ies anevoie o mulÈ›ime de cuvinte mai mult sau mai puÈ›in disparate. Deasupra patului se află un microfon care ascultă, iar în camera de observaÈ›ie de alături banda magnetică se derulează de pe o rolă pe alta. ÃŽn scurt timp cuvintele or să se contopească într-un flux potolit, inegal È™i susurat. Timp de cîteva minute, Ruby o să-È™i dezvăluie secretele la microfon È™i pentru banda magnetică. DimineaÈ›a Lorna o să le transcrie, iar doctorul Dudden o să le citească. ÃŽnsă pînă atunci Ruby va fi părăsit deja clinica, fără să explice nimic È™i fără să-È™i ia la revedere. Beznă în dormitorul 9, unde Terry stă acum la orizontală, zîmbind fericit. ÃŽn spatele pleoapelor lui închise, ochii i se rostogolesc de zor; este cufundat în somnul cu MiÈ™care Vizuală Rapidă, iar în mintea lui are loc un vis dintre cele mai alese. E un vis senzual È™i cerebral deopotrivă; îl poartă uÈ™or, fără efort, pe niÈ™te culmi ale plăcerii fizice È™i ale iluminării intelectuale pe care nu È™i le-ar fi imaginat nici în ruptul capului cînd era treaz. Nimic din ceea ce i se întîmplă peste zi n-o să egaleze plăcerea, intensitatea È™i bucuria acestui vis. DimineaÈ›a, însă, îl va fi uitat aproape în întregime. Beznă È™i în salonul 9 - camera de zi a lui Terry - unde Cleo Madison stă la masa de scris, uitîndu-se la apa mării, aÈ™a cum face seară de seară de săptămînă încoace, de la descoperirea acelor cuvinte curioase È™i inexplicabile din spatele È™ifonierului. DiscuÈ›iile purtate azi cu Terry au tulburat-o. Minciuna pe care i-a servit-o despre fratele ei Philip a fost prostească È™i banală - o improvizaÈ›ie stîngace, rodul derutei È™i al grabei. Cu toate acestea, minciu-nile apuse despre Robert au fost mult mai elaborate; È™i totuÈ™i, deja le regretă, le regretă profund. Pe scurt, nu È™tie cum să procedeze cu Terry. Nu se poate decide dacă e bine să-i spună adevărul. ÃŽncă n-a observat fotografia pe care Terry a aÈ™ezat-o pe unul dintre rafturile bibliotecii, în spatele ei; fotografia pentru care a scotocit printr-o întreagă arhivă cinematografică italiană; fotografia pentru care a făcut un drum pînă la Londra ca s-o recupereze; singurul fragment rămas din filmul pierdut al lui Salvatore Ortese, care fusese cîndva marea lui obsesie. O singură fotografie în alb È™i negru, în care se văd un drum, un peisaj arid, dominat de praf, È™i o femeie, o femeie în uniformă de asistentă medicală, care arată cu mîna undeva în depărtare, postată în dreptul unui indicator rutier pe care se află un singur cuvînt, scris într-o limbă străină. Poate că, în clipa cînd o s-o observe, lui Cleo o să-i vină mai uÈ™or să se decidă. ÃŽn oraÈ™ul ăsta totul era altfel. Sigur, asta È™i urmărise, însă tocmai acest lucru i se părea atît de deprimant, atît de greu de combătut. Oamenii erau diferiÈ›i, la fel ca bancurile, umorul È™i accentele; autobuzele aveau altă culoare; gustul berii era altul; cerurile erau diferite - mai întinse È™i oarecum mai plumburii; casele erau înghesuite una în alta cum nu È™i-ar fi închipuit vreodată; zilele păreau mai scurte, iar nopÈ›ile mai lungi; numele unora dintre magazinele cele mai mari aveau o rezonanță nouă È™i ciudată; în faÈ›a cinematografelor se găseau afiÈ™e nefamiliare, specifice locului, în timp ce ziarul de seară părea scris într-un cod imposibil de descifrat; pînă È™i ceaiul era diferit, ca de altfel È™i prăjiturile servite o dată cu el în localul din piață. TotuÈ™i, încerca să se acomodeze cu acest local. ÃŽncerca să se familiarizeze cu mesele lui din pal laminat È™i cu sticlele de plastic pe care urmele de ketchup È™i de muÈ™tar erau încrustate cine È™tie de cînd. ÃŽncerca să-l ierte pentru faptul că nu era Cafe Valladon. PiaÈ›a părea aglomerată în fiecare miercuri după-masa. Robert se aÈ™eza la o masă de la geam È™i se uita la oamenii care treceau, studiindu-le chipurile răbdătoare, bătute de vînt, È™i mîinile aspre. Ar fi vrut ca forfota localnicilor să-i aducă alinare, dar în loc de asta îl trăgea la fund, făcîndu-l să se simtă È™i mai mic, È™i mai neînsemnat, È™i mai rătăcit. Pe cînd se uita pe fereastra localului, se gîndea la ce-i spusese psihiatrul. Lui Robert i se recomandase tratamentul psihiatric cu peste È™apte ani înainte ca Sarah să-È™i înceapă È™edinÈ›ele de analiză cu Russell Watts È™i avusese norocul să găsească un practicant mult mai folositor. Doctorul Fowler era abordabil È™i înÈ›elegător, È™tia să asculte, dar în acelaÈ™i timp oferea cu generozitate sfaturi È™i încurajări. De o lună sc întîlneau în cabinetul lui de consultaÈ›ii în fiecare miercuri, după ce Robert făcuse al treilea (È™i cel mai disperat) apel la Samariteni È™i fusese trimis la psihiatru în disperare de cauză. Acum, deÈ™i nu-È™i revenea cu adevărat, reuÈ™ea cel puÈ›in să se concentreze mai bine asupra deznădejdii È™i a urii de sine: începea să le înÈ›eleagă È™i aproape că era gata să întrezărească, la capătul acestui tunel, posibilitatea fragilă de a le È›ine sub control. Doctorul Fowler È™tia că Robert fusese respins de o femeie, iar acum își propunea să vadă de ce îl făcuse să se privească în acest fel - de ce începuse să se considere o ființă imposibil de iubit de la natură. Dorea ca Robert să încerce să izoleze acest aspect referitor la propria persoană: Care era lucrul de care femeii nu-i plăcuse niciodată È™i pe care, în consecință, începuse el însuÈ™i să-l deteste? ÃŽn după-amiaza asta, se lămurise. ÃŽÈ™i ura propriul sex, propriul corp. Acesta era singurul lucru care nu-i plăcusc niciodată lui Sarah la el. — Te deteÈ™ti fiindcă eÈ™ti bărbat? îl întrebă doctorul Fowler. — Da. Cred că m-am urît dintotdeauna. De cînd mă È™tiu. — Þi-ai închipuit vreodată că eÈ™ti femeie? Că trăieÈ™ti ca o femeie? — Nu. Mă rog, nu încă. ÃŽn seara aceea, găsi deodată soluÈ›ia evidentă. o soluÈ›ie uluitor de simplă. Beat de emoÈ›ie (È™i din cauza celor două sticle de vin alb sec în care ajunsese să-È™i înece amarul noapte de noapte), îi scrise lui Sarah pentru prima dată. ÃŽi povesti visul din copilărie È™i felul cum înÈ›elesese într-un tîrziu ce voia să-i comunice. ÃŽi spuse că era sigur că aveau să se întîlnească din nou. ÃŽi declară că o iubea mai mult ca niciodată. Cu toate acestea, la È™edinÈ›a următoare doctorul Fowler îl lămuri pe Robert că soluÈ›ia lui nu era chiar atît de simplă cum părea. Nu putea să-È™i facă operaÈ›ie de sex cît ai pocni din degete, îl informă el. ÃŽn primul rînd, dacă nu avea bani să se ducă la o clinică particulară, lista de aÈ™teptare era de cel puÈ›in doi ani. ÃŽn al doilea rînd, trebuia să-i demonstreze cum nu se poate mai clar doctorului Fowler că asta dorea cu adevărat. Din clipa aceea, Robert începu să se ocupe de sarcina primită cu destulă energie. Hainele pe care prinse să le poarte erau mai degrabă androgine decît tipic femeieÈ™ti. Se machia discret È™i se tundea scurt, dar avea grijă să-È™i facă permanent È™i să-È™i tapeze părul. Tot mai mulÈ›i oameni îi spuneau că semăna cu Annie Lennox. Hormonii care îi fuseseră prescriÈ™i ar fi trebuit să-i rotunjească È™oldurile È™i să-i mărească bustul, insă avea impresia că nu făcea altceva decît să se îngraÈ™e. Ori de cîte ori ieÈ™ea din casă, purta un sutien vătuit. ȘedinÈ›ele ritmice de electroliză îi opreau creÈ™terea părului de pe față. ÃŽncepu să facă traduceri tehnice pentru anumite firme din oraÈ™, nerăbdător să răspundă noilor provocări lansate de Comunitatea Europeană. Mai tîrziu, după ce se convinse că-i stătea bine ca femeie, se apucă de meditaÈ›ii particulare la franceză È™i la germană. Trăia fără să se facă remarcat È™i se întreÈ›inea singur. Primul lui mare succes fu Judi. De îndată ce se hotărî să-È™i înceapă viaÈ›a ca femeie, se mută într-o altă parte a oraÈ™ului, unde o descoperi pe această nouă vecină de palier, de profesie tehnician dentar. Judi nu ghici că intrase în vorbă cu un bărbat. Se împrieteniră la toartă È™i chiar dacă Robert o invita foarte rar pe la el, ieÈ™eau de multe ori în oraÈ™, ca să bea ceva sau ca să facă turul cluburilor. „Fetele își fac de cap", aÈ™a descria Judi aceste ocazii, însă după ce își găsi un prieten È™i începu să-l vadă tot mai rar pe Robert, acesta constată că se lipsea cu greu de compania ei. Pentru Judi, proprietarul imobilului È™i elevii de la meditaÈ›ii, Robert era cunoscut acum drept Cleo Madison. La „Madison" ajunsese simplu, fiindcă fusese numele de fată al mamei lui; cît despre „Cleo", cum s-ar fi putut gîndi la altceva? ÃŽn fond, acesta era numele pe care îl visase Sarah pentru el. Nu È™tia de unde anume venise, din ce loc ascuns îl scosese la iveală Sarah, din ce perioadă de demult a copilăriei sale, din ce cotlon tainic al propriului inconÈ™tient, în aÈ™a fel încît să poată juca un rol nou È™i transfigurator în visele ei. Pe de altă parte, nu prea avea idee ce-i spusese cu peste un an în urmă, în timpul acelei întîlniri lungi, vrăjite È™i mărtu-risitoare de pe terasa de la Ashdown, ca s-o facă să viseze ceva atît de inexplicabil ca existenÈ›a unei surori gemene, care fusese despărÈ›ită de el imediat după naÈ™tere. Vorbise despre sentimentul - da, măcar de asta își amintea cu adevărat - că avea un corespondent femeiesc, că undeva în lume se găsea un suflet geamăn de femeie pe care voia să-l întîlnească. Se referise de fapt la prietene È™i la partenere de viață potenÈ›iale (gîndindu-se în secret la Sarah, chiar È™i atunci), însă ar fi putut fi asta afirmaÈ›ia care declanÈ™ase visul ei fatal? Probabil că nu avea să afle niciodată. Știa doar că făcuse un pas ireversibil, de natură să-i transforme viaÈ›a, cînd Terry È™i Lynne îi povestiseră despre visul acela È™i cînd, în loc să nege totul, în loc să li se alăture È™i să rîdă de Sarah È™i de fanteziile ei caraghioase, îi luase apărarea. El însuÈ™i o inventase pe Cleo, ca s-o protejeze pe Sarah de rîsetele lor. Ce-i drept, însă, o inventase È™i Sarah. FicÈ›iunea aceasta fusese concepută de amîndoi, era copilul lor, È™i în tot timpul anului îl crescuseră È™i avuseseră grijă de el împreună, hră-nindu-l cu anecdote, privindu-l cum se dezvoltă - puternic È™i sănătos - pe baza regimului oferit de discuÈ›iile dintre ei. Iar acum Robert era gata să mai facă un pas. Avea să devină Cleo. Avea să se întrupeze în vedenia lui Sarah. Avea să-i transforme visele în realitate, în cel mai adevărat sens al cuvîntului. Exista oare vreun iubit care ar fi putut oferi mai mult? 1986, vara — Dă-mi voie să repet că, dacă o faci, o faci pe propria piele, pe riscul tău È™i pe răspunderea ta în ochii autorităților civile, prin care înÈ›eleg poliÈ›ia, spuse doctorul Fowler. Pricepi? — Da, pricep. — Bine. Acum vreau să fii foarte atent, fiindcă o să mă refer la niÈ™te aspecte medicale È™i juridice. ÃŽncă două lucruri. Indiferent ce-o să È›i se întîmple, din punct de vedere legal tot n-o să fii femeie. N-o să poÈ›i să-È›i schimbi certificatul de naÈ™tere, fiindcă acolo există o definire a sexului stabilit la naÈ™tere, indiferent cît de mult contrazice ea felul cum te consideri acum. ÃŽn al doilea rînd, încercările de-a te căsători cu o altă persoană de sex bărbătesc constituie un delict. — Da, È™tiu asta. — Perfect. Păi, aÈ™a stînd lucrurile - dacă È›i-ai făcut bine toate socotelile È™i eÈ™ti hotărît - o să-È›i fac trimitere la chirurg. Robert arboră un zîmber larg, de uÈ™urare. Nu putuse să se abÈ›ină. — N-ai bani pentru o clinică particulară, nu? — AÈ™a e, n-am. — Atunci mă tem c-o să trebuiască să mai aÈ™tepÈ›i. — Nu contează, spuse Robert, pipăindu-È™i elasticul pantalonilor È™i simÈ›ind cum îi pulsează sîngele în vine. N-are nici o importanță. 1988, toamna Nu trecu mult È™i se împrieteni cu asistentele medicale; de cînd se hotărîse să devină femeie, descoperise că se comporta mult mai bine în societate. Una dintre asistente, pe nume Rachel, ajunsese să-i placă în mod special. Și chiar ea veni să-È™i ia rămas-bun în seara de dinaintea operaÈ›iei. — Mîine e ziua cea mare, ciripi ea, aÈ™ezîndu-se la picioarele patului. Tocmai ieÈ™ise din schimb, iar peste uniformă purta un impermeabil. — Cum te simÈ›i? Fără să-i răspundă, Robert întinse mîna spre o carte aflată pe noptieră. ÃŽntîmplător, îi era din cale-afară de frică. Rachel se uită la coperta volumului. Era GraÈ›ie È™i gravitate de Simone Weil. Clătină din cap. — E una din cărÈ›ile alea în care, indiferent în ce situaÈ›ie eÈ™ti, deschizi la întîmplare, citeÈ™ti o pagină sau două È™i găseÈ™ti... fii atentă peste ce-am dat de dimineață, spuse Robert. „Acceptarea vidului din noi înÈ™ine este supranaturală. Unde poate fi descperită energia pentru un act care nu poate să ofere nici o contrapondere? Energia trebuie să provină de altun- deva. TotuÈ™i, mai întîi e nevoie de o - își ridică ochii spre Rachel - de o sfiÈ™iere, de producerea unui lucru deznădăjduit, de crearea obligatorie a vidului." Ce părere ai? o întrebă el, închizînd cartea. Rachel făcu eforturi să deschidă gura. — Nu È™tiu. N-am idee ce vrea să spună. — Uneori, în ultimii ani, n-am crezut c-o să rezist, zise Robert. Dar tot de dimineață am citit ceva aici. „Trebuie să treacă un timp fără nici un fel de răsplată, naturală sau supranaturală." Rachel găsi de cuviință să mute discuÈ›ia pe un teren mai sigur. — Am auzit c-ai avut musafiri ceva mai devreme. — Unul singur, spuse Robert, punînd cartea la loc pe noptieră. Maică-mea. — Aha. — A venit să vadă de mine, cît timp stau aici. Și-a luat o cameră la hotel. — Frumos, foarte frumos din partea ei. Nu prea vezi mulÈ›i părinÈ›i pe-aici, pentru operaÈ›iile de felul ăsta. De obicei, nu vin să-È™i îmbărbăteze copiii. — Ea a fost de nota zece. — Dar tatăl tău? N-are de gînd să...? — A murit anul trecut. — Vai, îmi pare rău. — Nu-l mai văzusem de-o veÈ™nicie. Nu prea ne-am dat în vînt unul după altul. Și nu È™tia de... chestia asta. Robert rămase nemiÈ™cat cîteva clipe, ascultînd ropotul ploii. — Ciudat, am fost convins că într-un fel m-a urît, dar pînă la urmă mi-a lăsat o sumă frumuÈ™ică. Se pare c-a pus ceva deoparte. — Ei, nu cred c-o să-È›i prindă rău, spuse Rachel. Pe ce o să-i cheltuieÈ™ti? — Cu puÈ›in noroc, mă-ntorc la universitate. Vreau să studiez psihologia. — Þi se potriveÈ™te. Pe urmă o să poÈ›i să-i ajuÈ›i pe alÈ›ii... pe alÈ›ii ca tine. O să le dai sfaturi. — Posibil. DeÈ™i, parcă nu m-aÈ™ apuca de asta. Mă interesează mai mult somnul. — Somnul? — Tulburările legate de somn. ÃŽn primul rînd narcolepsia. Am avut cîndva o prietenă narcoleptică. Mă rog, pe atunci nu eram sigur, dar între timp am mai citit cîte ceva È™i e clar că asta era problema. Chiar o să discut cu ea despre asta cînd o s-o mai văd. — Da? Și cînd o s-o vezi? — ÃŽn curînd, răspunse Robert, reuÈ™ind de data asta să zîmbească. Foarte curînd. Neoanele aprinse, defilînd pe deasupra lui în străfulgerări orbitoare, în timp ce e transportat la blocul operator. Forfota medicilor È™i a asistentelor. Lucirea luminii electrice pe instrumentar. Ochii anestezistului, neutri È™i inexpresivi, pe cînd se pregăteÈ™te să-i introducă acul în încheietură. Orbirea nopÈ›ii... poate-un rău mai mare Viziunea blîndă a întunericului, pierderea controlului, în timp ce inspiră adînc, închide ochii È™i începe să se roage ...ca din uitare-adîncă Schimbarea să... ...apară. Cînd se trezi, Cleo simÈ›i o durere în zona gîtului, a sînilor, a abdomenului È™i între picioare cum nu È™i-ar fi imaginat vreodată că putea să îndure cineva. Trecu o săptămînă pînă putu să meargă din nou. Durerea, senzaÈ›ia de greață, sîngerările È™i scurgerile aveau să continue cîteva luni. Se dovedi a fi perioada cea mai grea, iar ea trebui să facă apel la toate rezervele de răbdare. ÃŽnsă aÈ™teptase atîta amar de vreme, încît nu avea rost să se grăbească tocmai acum. Voia să nu mai aibă absolut nimic în momentul revederii cu Sarah. Voia să fie pregătită pentru ea. 1989, primăuara Ploaia slabă È™i anostă cădea pe parbriz, pe cînd Cleo mergea cu maÈ™i- na pe care o închiriase pe drumul de coastă atît de familiar pe vremuri. Lăsase în urmă oraÈ™ul È™i tocmai începea urcuÈ™ul spre promon-toriu. Tre- cînd prin dreptul È™irului de căsuÈ›e unde locuiseră (È™i poate încă locuiau) Ruby Sharp È™i părinÈ›ii ei, se pregăti sufleteÈ™te pentru sentimentele care aveau s-o inunde în valuri la vederea Ashdown-ului. Dintr-o clipă în alta trebuia să cotească, după care clădirea avea să se profileze la orizont. ÃŽn fine, iat-o: uriașă, cenuÈ™ie È™i impunătoare, un gest de sfidare solid È™i bătut de vînturi la adresa mării È™i a oricăror vitregii È™i cruzimi amenin- È›a să reverse pe uscat. Văzînd din nou acel inconfundabil edificiu de piatră, cu puzderia de unghiuri, contururi, linii È™i curburi caracteristice, Cleo frînă brusc È™i se trezi că se luptă să-È™i înfrîneze lacrimile. Cine ar fi crezut că simpla existență a unor forme arhitecturale ar fi putut să-i subjuge într-atît emoÈ›iile? "Rămase pe gînduri cîtăva vreme, cu maÈ™ina oprită în mijlocul drumului pustiu, ascultînd È›ipătul plîngăreÈ› al pescăruÈ™ilor È™i străduindu-se să reziste mareei de nostalgie È™i regrete care o luau cu asalt. Se apropie de casă È™i parcă maÈ™ina lîngă uÈ™a de la intrare. Venise cu bună È™tiință în Vinerea Mare, È™tiind că locuinÈ›a avea să fie pustie în timpul week-end-ului de PaÈ™ti. UÈ™a era încuiată, fireÈ™te, dar asta nu era o problemă, căci avea în continuare un set de chei; nu le înapoiase conducerii universității, iar acum constată că încuietorile nu fuseseră înlocuite în cei cinci ani care trecuseră de atunci. Cleo petrecu doar cîteva minute străbătînd camerele îngheÈ›ate È™i coridoarele labirintice, însufleÈ›ite de ecouri. Nu încercă să intre în nici un dormitor, încăperea pe care voia neapărat s-o vadă fiind de fapt bucătăria în formă de L. Dădu drumul la aragaz È™i își făcu un nes, după care se opri lîngă masă È™i se uită înjur, spunîndu-È™i: Da, ăsta e locul. Aici trebuie să se întîmple. După ce se întoarse la camera de hotel din oraÈ™, se aÈ™eză pe patul de lîngă telefon È™i-È™i deschise agenda. ÃŽÈ™i dădu seama că, È™i aÈ™a, planul putea să dea greÈ™. Dacă părinÈ›ii lui Sarah nu mai locuiau acolo, trebuia să înceapă s-o caute. Iar asta putea să însemne săptămîni, dacă nu chiar luni. ÃŽnsă ceva îi spunea că nu se mutaseră. ÃŽn sfirÈ™it, venise vremea să mai aibă È™i ea noroc. La apel îi răspunse un robot care îi invita pe cei care sunau să lase mesaje pentru Michael È™i Jill Tudor. Cleo puse receptorul în furcă fără un cuvînt È™i se gîndi atent la ce trebuia să spună. Apoi mai formă o dată numărul, iar după semnalul sonor zise că încerca să ia legătura cu Sarah. Voia să-i dea veÈ™ti despre Robert, un vechi prieten al lui Sarah din vremurile studenÈ›iei. La sfirÈ™itul săptămînii urma să aibă loc o mică reuniune. ÃŽÈ™i ceru scuze lui Sarah pentru că o anunÈ›a cu atît de puÈ›in timp înainte, dar putea să vină la Ashdown duminică pe la È™apte-seara? Era sigură că mesajul avea să fie transmis mai departe. Și că Sarah avea să vină. ÃŽn dimineaÈ›a următoare Cleo se duse la supermarket ca să aleagă mîncarea pe care avea s-o gătească pentru Sarah, iar în drum se opri la Cafe Valladon. Localul părea să aibă o conducere nouă - în orice caz, locul lui Slattery din spatele tejghelei fusese luat de o tînără îndatoritoare È™i vorbăreață - dar în rest nu prea se schimbase nimic. Interiorul era tot mohorît, cafeaua tot puternică, iar pereÈ›ii tot acoperiÈ›i cu cărÈ›i de mîna a doua. TotuÈ™i, căută degeaba un exemplar din Casa somnului: poate că Sarah îl luase cu ea pînă la urmă. Oricum, avea să afle a doua zi. Pînă atunci, scoase din raft exemplarul din Marile speranÈ›e al lui Terry È™i constată mulÈ›umită că la pagina 220 fusese ascunsă o bancnotă de zece lire. Lăsă banii la locul lor È™i citi ultimele pagini ale romanului, în timp ce-È™i termina felia de prăjitură cu fructe. Apoi puse cartea în raft È™i-È™i luă rămas-bun de la local pentru ultima oară. O ceață rece È™i argintie învăluise după-amiaza, iar luna încă nu urcase pe cer ca s-o împrăștie. Dar stelele străluceau prin perdeaua de abur, astrul nopÈ›ii era pe cale să se ivească È™i seara nu era întunecată. De la fereastra aflată la etajul unu, Cleo văzu farurile care măturau totul în cale cînd maÈ™ina se afla la aproape doi kilometri de Ashdown. Auzi scrîșnetul cauciucurilor pe pietriÈ™ul de pe alee È™i o văzu oprindu-se în curtea din față, chiar lîngă a ei. Pe urmă dinăuntru își făcu apariÈ›ia o siluetă solitară. Ea era, Sarah. ÃŽn ciuda luminii tot mai slabe, Cleo își dădu seama că încărunÈ›ise, însă nu reuÈ™i să observe nimic altceva în cele cîteva secunde de care avu nevoie Sarah ca să încuie maÈ™ina È™i să urce treptele uÈ™ii deschise de la intrare. Cleo se întoarse, o zbughi pe coridor È™i coborî în goană scările înguste È™i puÈ›in umblate care duceau la intrarea din spate a bucătăriei. Cînd ajunse acolo, Sarah se afla deja în hol È™i tocmai striga: — Hei, e cineva? — Bună! îi răspunse Cleo. Sarah avansă pînă ajunse în pragul bucătăriei. — Robert? EÈ™ti chiar tu? EÈ™ti acolo? Bucătăria părea goală. Singura lumină venea de la trei lumînări care pîlpîiau vesel pe masă È™i de la un licăr mai curat È™i mai spectral, apărut de după colÈ›, probabil de la becul de deasupra cuptorului. Mirosurile îmbietoare È™i picante ale mîncării inundau încăperea. —Robert? spuse Sarah, înaintînd puÈ›in. Ce se-ntîmplă? Unde sînt ceilalÈ›i? — Hai înăuntru, răspunse Cleo. Ai o băutură pe masă. — Da, dar unde eÈ™ti? —Aici, după colÈ›, zise Cleo, auzind paÈ™ii lui Sarah tot mai aproape. Nu veni aici, te rog. Mai aÈ™teaptă un minut. Zgomotul paÈ™ilor încetă. — Să nu vin?! Ce te-a apucat? — Te rog, Sarah. Te rog, rămîi acolo. — Dar vreau să te văd, pentru Dumnezeu. Nu te-am vazut de cinci ani. — Ies imediat, spuse Cleo. Am ajuns într-o fază destul de delicată. O să mîncăm okra dal cu nucÈ™oară È™i orez cu coriandru. — Păi... sună minunat, zise Sarah, cu o undă de nerăbdare în glas. ÃŽnsă la ora asta numai la mîncare nu-mi vine să mă gîndesc. N-am bătut atîta drum pentru o masă. De după colÈ› nu se auzi nici un răspuns. — Și n-ai fi putut să laÈ™i un mesaj ceva mai puÈ›in criptic? La ce bun tot circul ăsta? — Cinci ani înseamnă foarte mult, spuse Cleo. Mi-am zis că era nevoie de ceva special. Sarah oftă nemulÈ›umită, după care puse mîna pe unul dintre paharele cu vin roÈ™u de pe masă È™i bău puÈ›in. — Robert, hai să terminăm cu prostiile, rosti ea, apropiindu-se È™i mai mult de locul unde se pregătea mîncarea. Am venit cu maÈ™ina direct de la Londra È™i sînt frîntă. Nu mai am chef de È™arade. Știu că nu ne-am văzut de-o veÈ™nicie È™i că avem... multe să ne spunem, dar hai măcar să ne uităm unul la altul. — Nu! strigă Cleo cu o voce atît de categorică, încît Sarah făcu doi-trei paÈ™i înapoi. Pe un ton mai controlat, dar la fel de insistent, Cleo adăugă: — Adevărul e că m-am schimbat mult în ultimii ani, Sarah. o să ai un È™oc cînd o să mă vezi È™i vreau să fii pregătită. Stai jos un minut, iar după aia vin È™i stăm de vorbă. — Bine, acceptă Sarah È™i se aÈ™eză la masă, gîndindu-se febril la toate interpretările posibile ale acelor cuvinte de rău augur. N-ai... nu te-ai îmbolnăvit, nu-i aÈ™a, Robert? Vreau să zic... e totul în regulă? Nu de asta ai vrut să mă vezi, nu? — Mă simt bine, răspunse Cleo. De fapt, nu m-am simÈ›it mai bine în viaÈ›a mea. Nu se mai putu concentra asupra gătitului, aÈ™a că se sprijini cu spatele de cuptor È™i trase adînc aer în piept. — Am atîtea să-È›i spun. O groază de lucruri. — Și eu la fel, zise Sarah. — Dar avem toată seara, da? Nu trebuie să te-ntorci la Londra peste noapte, nu? — Habar n-am ce-o să fac. Mai vine cineva la... reuniunea asta? — Nu. Tu È™i cu mine, atît. Sper că nu te superi. — Nu, nici vorbă. Pe tine voiam să te văd. Sarah mai bău cîteva guri de vin È™i se uită în jur. SituaÈ›ia era atît de bizară, iar ea se simÈ›ea atît de stingheră È™i de încordată, încît reîncepu să vorbească doar ca să se calmeze. — Drept să-ti spun, am un sentiment foarle ciudat acum, că m-am întors aici. ÃŽn casă. ÃŽn bucătăria asta. — „După atîția ani, cită Cleo, e ciudat că ne reîntîlnim astfel, chiar în locul unde ne-am văzut pentru prima oară." Puse mîna pe cuÈ›itul de bucătărie È™i începu să toace niÈ™te pătrunjel. —Þii minte seara aia, Sarah. Cînd mîncai supă... È™i aveai halatul pe tine? — Da, È›in minte, bineînÈ›eles, răspunse ea. De cinci ani încoace, cred că n-a trecut o zi fără să mă gîndesc la ea. — Serios? ÃŽnseamnă că nu m-ai uitat? — Ah, Robert, de ce n-ai vrut să È›inem legătura? Ridică vocea în care începură să pulseze brusc o mulÈ›ime de resentimente. — A fost oribil cînd È›i-am spus la revedere pe faleză. Iar pe urmă felul cum ai dispărut, fără să-mi mai răspunzi la scrisori... — TotuÈ™i, È›i-am scris o dată. — Da, dar nu mi-ai spus nimic. Nici unde eÈ™ti, nici ce faci. Cum să-È›i zic, chiar È™i acum, primesc un mesaj ciudat de la părinÈ›i, bat tot drumul pînă aici È™i, cînd colo, nu mă laÈ™i nici să mă uit la tine. Te porÈ›i atît de... straniu... — Peste un minut o să pricepi tot, o asigură Cleo. — Trag nădejde. — Ai foarte multă răbdare, Sarah. Să È™tii că te apreciez pentru asta. Sarah sorbi din vin îmbunată, dar nu de tot. — A trebuit să renunÈ› la o cină festivă ca să vin aici, crede-mă. — Zău? DrăguÈ› din partea ta. —-Cu viitorii socri, unde mai pui. Zgomotul făcut de Cleo pe cînd toca pătrunjelul încetă dintr-o dată. — Poftim? — Cu părinÈ›ii logodnicului meu. — PărinÈ›ii...? Adică te măriÈ›i? — Exact. Peste trei luni. — Cu un bărbat? — Normal. — Dar... — Dar ce? întrebă Sarah cînd tăcerea începu să devină interminabilă. — Dar am crezut că eÈ™ti lesbiană. — Lesbiană? De unde È›i-a venit ideea asta? — Păi, È™tii tu... toată povestea aia cu Veronica. — Mda, mă rog, dar înainte de ea a fost Gregory, iar acum... acum sînt cu Anthony. Să È™tii că-i tare drăguÈ›. Sînt convinsă că È›i-ar plăcea de el. Veronica a fost... È™tiu È™i eu, nu chiar o fază, fiindcă dacă spun asta înseamnă că n-o consider foarte importantă, iar ea chiar a contat enorm, dar... uf, nu È™tiu. E atît de greu... — Bine, dar chiar tu ai spus, Sarah, È›in minte ca ieri, că Veronica îți schimbase toată viaÈ›a. Þi-a arătat cum eÈ™ti de fapt, exact aÈ™a ai zis. — Păi, e clar că nu mă cunoÈ™team foarte bine cînd am spus lucrurile alea. Eram foarte tînără, Robert. Și tu la fel. — Și cum rămîne cu... ce mi-ai spus despre cum trebuia să arate partenera ta ideală? Mai È›ii minte? —Vag... —Ai spus că ar trebui să fie un alter ego femeiesc. Sora mea geamănă. AÈ™a ai zis. — Chiar voiam să te-ntreb, spuse Sarah, pe care Cleo o auzi dîndu-È™i scaunul înapoi È™i ridicîndu-se în picioare. Te-ai mai dus s-o cauÈ›i? I-ai dat de urmă? — Stai puÈ›in, zise Cleo. Trebuie să... mă duc s-arunc gunoiul. Se furișă pe uÈ™a din spate a bucătăriei, bîjbîi pe un coridor neluminat È™i în cele din urmă dădu peste o altă ușă, de data asta închisă È™i cu zăvorul pus. Dură o veÈ™nicie pînă găsi cheia (care se afla în broască) È™i trase zăvorul ruginit, după care se trezi în grădina lăsată în paragină de lîngă bucătărie, sub cerul înÈ›esat de stele. Trînti uÈ™a după ea, se îndoi din È™ale aproape instantaneu È™i vomită pe dalele din grădină. Se aÈ™eză în patru labe È™i continuă să suspine È™i să verse pînă cînd convulsiile È™i sughiÈ›urile se contopiră. Ridicîndu-se anevoie, își pipăi unul dintre buzunarele pantalonilor. Slavă Domnului, cheile de la maÈ™ină erau acolo. Ocoli casa în fugă, pînă ajunse la intrare. Văzu chipul lui Sarah lîngă fereastra de la bucătărie, luminată din spate de flăcările aurii ale lumînărilor. Oare putea s-o zărească? Era în stare s-o desluÈ™ească pe femeia aceea nelalocul ei, cu răsuflarea tăiată, pradă È™ocului È™i cu fardul întins din cauza lacrimilor, pe cînd se repezea spre maÈ™ină È™i se chinuia să-i deschidă portiera? Cleo ambală motorul, porni maÈ™ina cu un scrîșnet de cauciucuri È™i țîșni în trombă pe alee tocmai cînd Sarah își dădu seama ce se întîmpla È™i coborî în goană treptele de la intrare. Merse aÈ™a kilometri întrcgi, fără să-i pese încotro. Ar fi vrut din suflet să se cureÈ›e, să se È™teargă la ochi È™i pe față, însă nu îndrăzni să oprească pînă nu se convinse că nu era urmărită. La un moment dat nu mai putu să aÈ™tepte, încetini È™i în cele din urmă trase pe dreapta într-o parcare. Marea se întindea albastră È™i somnolentă undeva dedesubt, iar pe drum nu se mai găsea nimeni; nu se vedea nici urmă de Sarah. Aburii înserării începuseră deja să se ridice, È™i în toată fîșia lată de lumină blîndă pe care o dădură la iveală Cleo nu distinse nici o umbră care să-i vină în întîmpinare. Doctorul Dudden nu luă parte la lucrările celei de-a doua zile a confe- rinÈ›ei. DeÈ™i aceasta i se păruse extrem de importantă cu doar douăzeci È™i patru de ore în urmă, acum își dădu seama că întreaga poveste era cu desăvîrÈ™ire banală È™i fără noimă. Trebuia să se concentreze asupra unor chestiuni mult mai presante. Cariera, munca È™i reputaÈ›ia lui, precum È™i continuarea cercetărilor de la Clinica Dudden, toate acestea se vedeau ameninÈ›ate. ForÈ›ele coalizate împotriva lui — forÈ›e ale ignoranÈ›ei, ale invidiei, ale impulsurilor reacÈ›ionare — începeau să se mobilizeze. ConspiraÈ›ia se pusese deja în miÈ™care, iar acum cîștiga în viteză. Doctorul Dudden se lămurise de aceste lucruri în timpul nopÈ›ii, pe care o petrecuse străbătînd cu energie străzile din Londra. Nu închisese un ochi, iar asta îl făcuse să se simtă mai bine; mai mult, de dimineață ar fi putut vîrî mîna în foc că nu avea să-È™i dorească să mai doarmă vreodată. Buzele i se arcuiră într-un rînjet involuntar cînd aruncă o privire înjur în vagonul de tren È™i observă - la o oră atît de matinală! - cît de mulÈ›i pasageri aÈ›ipeau, moțăiau, cocăiau sau dormitau, cu gurile deschise prosteÈ™te, cu capetele atîrnînd într-o parte, cu pleoapele grele ca plumbul. Oare oamenii ăștia chiar nu mai aveau nici un dram de demnitate, de respect pentru sine? Urau atît de mult viaÈ›a încît se detaÈ™au de ea ori de cîte ori li se ivea prilejul? Uneori se întreba dacă mai merita să salveze asemenea creaturi, dar asta nu mai conta acum. ÃŽÈ™i dădu seama că ideea asumării unei misiuni prin care să ajute omenirea fusese o prostie. Era una dintre amăgirile care îl È›inuseră în loc, cînd adevărata problemă - atît de clară, atît de limpede dintr-o dată - putea fi sintetizată în cîteva cuvinte. Da, adevărata problemă era următoarea: doctorul Dudden avea dreptate, iar toÈ›i ceilalÈ›i se înÈ™elau. El își dădea seama, ei nu. AÈ™a stînd lucrurile, totul se reducea la o luptă între bine È™i rău. Altfel spus, doctorul Dudden versus restul lumii. Privind totul din această perspectivă, se simÈ›i năpădit de o nemulÈ›umire teribilă față de greÈ™elile, compromisurile È™i tergiversările pe care le comisese sau le încurajase pînă atunci. Pierduse nepermis de mult timp discutînd de pomană cu niÈ™te pacienÈ›i care aveau rumeguÈ™ în loc de creier, sau oferind tratamente paliative bolnavilor prefăcuÈ›i, nevroticilor, ipohondrilor È™i debililor. Primul lucru pe care avea să-l facă după întoarcerea la clinică avea să fie externarea pacienÈ›ilor. A tuturor. Avea să cheme cîteva taxiuri È™i avea să-i scoată din peisaj - o purjare deplină, fără echivoc. PrezenÈ›a lor acolo era doar o modalitate de distragere a atenÈ›iei, un obstacol grotesc în calea sarcinii care trebuia îndeplinită. Toate lucrurile importante din clădire aveau loc la subsol; însă chiar È™i acolo irosise prea multă energie. Experimentele alea pe animale ar fi trebuit abandonate de luni de zile: nu mai avea nimic de învățat din comportamentul È™obolanilor, cîinilor È™i iepurilor. Din clipa aceea, avea să lucreze cu subiecÈ›i umani. Era singura modalitate de progres. N-ar fi trebuit să demobilizeze din cauza acelui accident stupid. Era o ruÈ™ine că se speriase de È™oapte, de zvonuri răutăcioase, de bîrfe în necunoÈ™tință de cauză. Știa foarte bine că echipamentele ofereau siguranță maximă È™i avea s-o dovedească. Avea să furnizeze imediat singura probă cu adevărat transparentă È™i irefutabilă. Folosind echipamentele pe propria persoană. Pe măsură ce gîndurile doctorului Dudden iuÈ›eau ritmul, trenul cu care se întorcea la Ashdown începea să încetinească, făcîndu-l să transpire de nemulÈ›umire È™i nerăbdare. ÃŽntre gări se făceau opriri lungi, inexplicabile. ÃŽn timpul celei de-a treia sau a patra, se ridică în picioare, își smulse căștile la care asculta o înregistrare preferată a VariaÈ›iunilor Goldberg È™i-È™i azvîrli CD-ul portabil pe cea mai apropiată fereastră. Pînă È™i propriile gusturi muzicale de pînă atunci ajunseseră să-l revolte. — Peltea! strigă el, întorcîndu-se valvîrtej la loc. O peltea fără urmă de pasiune! Un rahat soporific! Nu băgă de seamă privirile neliniÈ™tite È™i pieziÈ™e ale celorlalÈ›i pasageri. Nu-l interesa nici cît negru sub unghie părerea acestor dobitoci care dormeau pe ei. Nu mai conta ce credeau ceilalÈ›i despre el; erau în cîrdăși- e, oricum. Cu toÈ›ii. Myers È™i Cole urziseră un fel de complot împotriva lui - între timp se convinsese dincolo de orice dubiu -, iar Russell Watts le dăduse o mînă de ajutor cu dragă inimă; în plus, probabil că exista È™i un spion, o cîrtiță infiltrată în clinică È™i gata să-i ajute, culegînd informaÈ›ii despre el È™i lucrîndu-l pe la spate. DoctoriÈ›a Madison, mai mult ca sigur - acritura aia nu putuse să-l sufere niciodată. Mai era È™i Worth, ziaristul. Nici în el nu putea avea încredere. N-ar fi fost de mirare dacă ar fi descoperit că lucrau mînă în mînă. ÃŽn clipa aceea își aduse aminte că, în prima seară petrecută de Terry acolo, acesta È™i doctoriÈ›a Madison aranjaseră o întîlnire clandestină pe terasă; iar în dimineaÈ›a următoare Terry îl informase în treacăt că făcuseră cunoÈ™tință „superficial", ba chiar avusese curajul - da, acum își amintea perfect È™i toate se legau - ticălosul avusese tupeul să pomenească numele lui Sarah. Prin urmare, erau complici, fără discuÈ›ie. BineînÈ›eles, de atunci (din cîte È™tia) Terry È™i doctoriÈ›a Madison nu prea se mai văzuseră È™i nici nu mai stătuseră de vorbă; dar oare ce era ăsta dacă nu un È™iretlic străveziu, care oferea noi dovezi - de parcă ar mai fi fost nevoie - cu privire la cine È™tie ce înÈ›elegere perfidă È™i nerostită, la cine È™tie ce alianță sinistră...? ÃŽn aceeaÈ™i secundă, doctorul Dudden avu parte de confirmarea stupefiantă a acestor suspiciuni. ÃŽn timp ce trenul lui rămăsese undeva între două gări, o altă garnitură se îndrepta cu viteza melcului în direcÈ›ia opusă, spre Londra. Se uită la ea È™i preÈ› de cîteva clipe avu în faÈ›a ochilor vagonul aflat în trecere È™i pe ocupanÈ›ii lui. Și iată-i: stînd unul lîngă altul în vagonul pe jumătate gol, rîzînd, gesticulînd È™i dînd impresia inconfundabilă a unei conversaÈ›ii plăcute, însufleÈ›ite. Tocmai cei doi oameni la care se gîndea. Terry Worth È™i Cleo Madison. — Ai văzut? întrebă Cleo, întorcîndu-se ca să se uite la trenul care staÈ›iona. — Ce să văd? zise Terry. — Era doctorul Dudden. Sînt sigură. Stătea acolo în tren. — Parcă trebuia să fie la o conferință. — Și eu È™tiam la fel. — Ce crezi, ne-o fi văzut? Cleo ridică din umeri. — Nu sînt sigură. Și ce dacă? — Păi, mă gîndeam că n-o să-i facă plăcere că asistenta i-a plecat la Londra, iar pacientul preferat s-a externat de unul singur, spuse Terry. Cleo se uită la trenul celălalt care se pierdea în depărtare, iar apoi se instală comod la loc. — Drept să-È›i spun, nu prea mă mai interesează ce-i place È™i ce nu-i place doctorului Dudden. Mă interesează mult mai mult asta. Luă fotografia lui Terry de pe măsuÈ›a dintre ei È™i o privi uimită. — VorbeÈ™ti serios, chiar e dintr-un film pe care nu l-a văzut nimeni - absolut nimeni? — Poate doi sau trei oameni. Cel mult, zise Terry. Dar chiar È™i aÈ™a, nu există nici un document. — Crezi că mai are cineva o copie a fotografiei? — Mă-ndoiesc. N-am văzut-o publicată nicăieri, de asta sînt sigur. Cleo îi înapoie poza, neputîndu-È™i controla tremurul mîinilor. DeÈ™i trecuseră peste douăsprezece ore (timp în care fusese mult prea emoÈ›ionată ca să doarmă), încă se străduia să se familiarizeze cu această noÈ›iune nouă È™i incredibilă, cu posibilitatea ca imaginea asta, care îi apăruse pentru prima dată în copilărie È™i de atunci o bîntuise fără încetare, să nu fi fost de fapt o invenÈ›ie a minÈ›ii ei onirice, ci să fi avut propria ei existență de sine stătătoare. Și cînd te gîndeÈ™ti că reapăruse tocmai acum - la fel cum se prezentase Ruby Sharp la clinică, doar ca să dispară din nou, fără să lase în urmă nimic altceva decît un extraordinar È™uvoi de cuvinte în care secretele trecute È™i viitoare ale vieÈ›ii lui Cleo păreau să fi fost înscrise ca prin farmec. Era prea derutată È™i prea neliniÈ™tită ca să È™tie precis ce puteau însemna aceste evenimente, dar ajunsese oricum la o decizie fermă È™i rapidă: avea să renunÈ›e la activitatea de la clinică încă de la prima oră a dimineÈ›ii, lăsîndu-i pe fugă un mesaj Lornei È™i promițînd că avea să se întoarcă imediat după ce... ...imediat după ce anume? Terry continuă să vorbească despre film, pe cînd trenul lor prindea viteză È™i străbătea peisajul monoton de provincie. — Am o teorie a mea, cum că s-ar putea să nu fi căutat unde trebuia, spuse el. Dacă există undeva vreun material tipărit, atunci poate că nu trebuia mers în Italia, ci în FranÈ›a. — De ce în FranÈ›a? — Din cauza cuvîntului ăstuia. Ridică fotografia. în spatele siluetei femeii între două vîrste, care purta o uniformă de asistentă medicală È™i arăta undeva în zare, se afla un indicator ascuns partial de corpul ei. Pe el părea să fie scris un singur cuvînt: fermer. — Asta e-n franceză, nu? ÃŽnseamnă. „a închide". Poate că filmul a fost turnat È™i într-o versiune franceză, iar asta a fost singura care a supravieÈ›uit. Cleo studie atent fotografia. — Nu cred, opină ea. N-ar avea sens, fiindcă fermer e la infimtiv. Oricum, imaginea a fost decupată È™i nu poÈ›i să vezi începutul cuvîntului; în plus, e posibil să mai existe cîteva litere în continuare È™i să fie mascate de corpul femeii. AÈ™a că sugestia mea ar fi — se mai uită o dată la fotografie - că scrie infermeria. — Infermeria? Și ce-nseamnă? — E în italiană È™i înseamnă „infirmerie", bineînÈ›eles. Spre asta arată, spre un spital. Pe chipul lui Terry se ivi încet un zîmbet de recunoaÈ™tere. — De ce nu mi-o fi dat prin cap? — N-am spus că e singurul sens, adăugă Cleo, întrebîndu-l pe Terry, înainte ca acesta să aibă timp să se lege de această remarcă misterioasă: Și ce faci, te-apuci iar să umbli după film? Asta o să fie opera ta de-o viață? — Ei bine, nu, răspunse Terry, introducînd fotografia într-un plic de plastic È™i punînd-o pe masă. Nu cred că mai contează. Prefer să È™tiu că există undeva... eventual că mă aÈ™teaptă... habar n-am... în orice caz, între timp trebuie să-mi fac un rost. Să găsesc ceva care să merite. — Merită să fii ziarist, nu crezi? Dacă eÈ™ti suficient de serios. Terry clătină din cap. — Nu de mult, cred că în ultimele două săptămîni, am avut momente cînd m-am gîndit la ce făceam È™i mi-a venit... să intru în pămînt, cam aÈ™a ceva. M-am urît È™i mai multe nu. Ai avut vreodată sentimentul ăsta? Nu, probabil că nu, dacă stau să mă gîndesc la ce faci. — A, È™tiu ce vrei să spui, rosti Cleo. Dar te asigur că munca alături de Gregory Dudden nu-È›i garantează c-o să ai o părere bună despre tine. — Da, probabil că ai dreptate. Dar atunci de ce te-ai dus acolo? — Cum să-È›i spun, Clinica Dudden are ceva aparte. E aproape singu- rul loc unde cineva cu specialitatea mea poate să-È™i găsească de lucru. Se gîndi la ziua cînd anunÈ›ul doctorului Dudden apăruse pentru prima oară în The British Journal of Clinical Psychology, cu peste doi ani în urmă, la emoÈ›ia intensă care o cuprinsese cînd își dăduse seama cît de bine se potrivea postul pregătirii ei, iar apoi la mefienÈ›a È™i la neliniÈ™tea care o cuprinseseră cînd aflase unde se găsea sediul clinicii - în singurul loc din lume unde își promisese să nu se mai ducă în viaÈ›a ei. — Probabil că È›i s-a părut foarte ciudat să lucrezi tocmai la Ashdown, spuse Terry. Toate amintirile alea... — Amintirile? întrebă Cleo, devenind brusc precaută. — Despre Robert. Chiar dacă nu l-ai cunoscut în perioada aia, cred că... tot îți mai aduci aminte de el. — A, da, zise Cleo. Da, aÈ™a e. Uneori. E absurd de-a binelea, își spuse ea. Mai devreme sau mai tîrziu, tot trebuia să-i spună adevărul lui Terry; de fapt, chiar se mira că încă nu-i picase fisa. Să-i mărturisească în timp ce mergeau cu trenul? Să amîne pînă ajungeau la Londra È™i se opreau să bea ceva la restaurantul gării? Sau pur È™i simplu să-i ia adresa È™i numărul de telefon, iar pe urmă să aÈ™tepte cîteva zile, pînă se termina, pînă reuÈ™ea să urmeze instrucÈ›iunile lui Ruby È™i s-o găsească din nou... Asta dacă izbutea să-È™i ia inima în dinÈ›i... — Oricum, zise ea, suprimîndu-È™i în grabă aceste gînduri, s-ar putea să existe o legătură între cariera ta È™i viitorul Clinicii Dudden. — ÃŽn ce fel? — Păi, ia să vedem, l-ai întrebat vreodată? Terry se încruntă. — Pe cine, despre ce? — Pe doctorul Dudden, bineînÈ›eles. Despre Stephen Webb. — N-aÈ™ putea să spun c-am insistat prea mult, dar am... începu el, întrerupîndu-se cînd își dădu seama de implicaÈ›iile întrebării ei. Aha, deci tu mi-ai trimis bileÈ›elul ăla atunci, pe terasă, nu? — M-am gîndit că, dacă-È›i vînd un pont, o să È™tii pe unde s-o apuci, atîta tot. — Păi, cred că aÈ™a am È™i făcut. Terry se cutremură, revăzînd cu ochii minÈ›ii o scenă pe care încercase din răsputeri s-o uite în ultimele două zile. — La un moment dat, acum două nopÈ›i, m-am dus la subsol. — Unde face experimente pe È™obolani? El dădu din cap. — Ai fost È™i tu acolo? — O dată sau de două ori. — Și-ai apucat să vezi cealaltă... instalaÈ›ie de care se foloseÈ™te? — Ce instalaÈ›ie? Terry se frecă la ochi, încercînd să alunge imaginea zidurilor văruite È™i a uriaÈ™ei cuÈ™ti de plastic polimerizat... — E o pălărie prea mare pentru mine, zise el. Luni mă duc la ziar È™i-i anunÈ› pe cei de la È™tiri. Or să È™tie cum să se ocupe de toate. — Dar e povestea ta, Terry. Ai ajuns primul la locul faptei. — Nu prea sînt... genul ăsta de ziarist. Asta-i singura chestie. — O fi, numai că la ora asta urăști tu însuÈ›i ziaristica pe care-o practici. E marea ta ocazie să te schimbi. ÃŽÈ™i dădu seama că Terry voia să audă aceste lucruri din gura ei. Era pe punctul s-o creadă. — Vreau să-È›i spun c-ai putea să te impui efectiv cu povestea asta. Ai idee ce s-a-ntîmplat de fapt acolo, ai idee peste ce s-ar putea să fi nimerit? — Știu doar că Stephen Webb a fost student acolo la universitate È™i că a luat parte la un experiment al doctorului Dudden legat de privarea de somn, zise Terry. Presupun că, drept urmare a experimentului, a fost implicat într-un fel de... accident? Un accident mortal? Dar încă n-a făcut nimeni vreo legătură directă între moartea lui È™i timpul petrecut la Clinică. — A fost un accident de maÈ™ină, spuse Cleo. ÃŽn dimineaÈ›a cînd s-a încheiat experimentul, Gregory n-a avut nici un pat liber, în care Stephen să-È™i facă recuperarea, aÈ™a că l-a trimis direct acasă. La un moment dat, pe cînd se întorcea în campus, a luat-o pe mijlocul drumului È™i a fost călcat de-o maÈ™ină. A murit pe loc. Scotoci prin geanta de călătorie aflată pe locul de alături È™i scoase două dosare. — ÃŽntîmplător însă, cineva a făcut deja o legătură directă. La experimentul respectiv a participat È™i o studentă, care a supravieÈ›uit. Ipoteza mea e că Gregory a mituit-o, fiindcă a plecat de la universitate È™i de-atunci n-a mai auzit nimeni de ea. Atîta doar că a existat cineva care probabil că le-a dat de È™tire celor de la Royal College of Psychiatrists, fiindcă de dimineață pe adresa Clinicii a sosit o scrisoare. Se pare că RCP vrea să deschidă o anchetă. — Cum o chema pe studenta aia? — Bellamy. Karen Bellamy, răspunse Cleo, întinzîndu-i cele două dosare lui Terry. Le-am găsit la Gregory în birou È™i am făcut cîte-o copie. la-le. Sînt ale tale. Fă ce poÈ›i cu ele. Terry își petrecu restul drumului citind documentele privitoare la cei doi studenÈ›i ghinioniÈ™ti. Din dosarul lui Stephen Webb reuÈ™i aă contureze imaginea relativ completă a unui tînăr simpatic, isteÈ›, dotat pentru o carieră universitară È™i totodată avînd un real talent actoricesc, dublat de o ambiÈ›ie extraordinară. Implicarea lui în experimentul doctorului Dudden ar fi putut fi determinată de nevoi financiare, de curiozitate intelectuală sau de cele două combinate. InformaÈ›iile despre Karen Bellamy erau mai puÈ›ine, motiv pentru care personalitatea ei rămînea mai umbroasă, deÈ™i cu atît mai problematică. ÃŽn cazul ei, dificultățile pecuniare păreau evidente. Tînăra provenea dintr-o zonă sărăcăcioasă a Londrei: părinÈ›ii ei locuiseră în Denmark Hill, È™i se părea că acesta fusese cartierul unde fusese văzută pentru ultima oară, cu peste È™ase luni în urmă. Terry își propuse să reÈ›ină acest lucru, dar își dădu seama că, pe măsură ce parcurgea mai departe dosarul lui Karen Bellamy, puterea de concentrare îi scădea tot mai mult. Prin minte îi treceau întruna imagini sporadice, dar vii, din ceea ce visase noaptea trecută È™i se trezi crampo- nîndu-se de ele cu speranță, pentru ca după aceea să le vadă pierzîndu-se într-o pîclă de nepătruns, sau să le simtă scurgîndu-i-se printre degete ca nisipul. SenzaÈ›ia era înnebunitoare, reprezentînd totodată sursa unei mîngîieri incomensurabile, de neexplicat. O dată sau de două ori, profi- tînd de prada neaÈ™teptată a unei viziuni vag mai concrete, mai puÈ›in efemeră decît celelalte, puse mîna pe pix È™i mîzgăli cîteva cuvinte pe marginea paginilor pe care le citea: „o pajiÈ™te; o tînără care rîde; o voce de femeie, fredonînd lîngă mine în iarba înaltă; conÈ™tiinÈ›a faptului că pot să zbor; apa rece". După consemnarea acestor impresii fragmentare, își ridică privirile È™i o văzu pe Cleo, care se uita la el È™i zîmbea. Cît timp Terry își făcu de lucru cu dosarele, ea vîrî mîna în geantă È™i scoase transcrierea pe care i-o pregătise Lorna: înregistrarea bizarului monolog nocturn al lui Ruby Sharp. ÃŽl citi a cincizecea oară È™i tot îi veni greu să creadă că spunea lucruri adevărate sau că miracolele pe care le promitea aveau să se întîmple aievea, arătîndu-se în continuare nedumerită de relaÈ›ia - profetică? întîmplătoare? - dintre el È™i fotografia lui Terry, adică exact acea imagine neschimbată din singurul ei vis memorat atît de bine. Căutînd o explicaÈ›ie raÈ›ională, se gîndi retrospectiv la comportamentul lui Ruby - la faptul că nu-È™i spusese numele cu două luni în urmă, cînd se întîlniseră pe plajă, la apariÈ›ia neaÈ™teptată de ieri de la clinică È™i la plecarea È™i mai surprinzătoare de azi-dimineață, cînd o luase din loc fără să lase nici un fel de mesaj (sau de onorariu). Dacă nu cumva se putea gîndi la transcriere ca la un mesaj în sine. Dar dacă aÈ™a stăteau lucrurile, putea să aibă încredere în ea? Da. BineînÈ›eles că putea. Cleo ajunse la această concluzie tocmai cînd trenul străbătea cartierele mărginaÈ™e ale Londrei, iar raÈ›ionamentul ei fu relativ simplu, căci în toată această confuzie, printre atîtea supra- puneri tulburătoare ale trecutului È™i prezentului, exista cel puÈ›in un adevăr inconturnabil. Nimeni nu spunea minciuni în somn. Terry nu È™tia ce să facă. Trecuse o jumătate de oră de cînd își luase rămas-bun de la Cleo, dar tot nu se hotărîse asupra pasului următor. Era derutat È™i simÈ›ea că nu are astîmpăr. Ideea întoarcerii la el în apartament îl deprima. Era trei după-masă È™i nu-i venea să stea singur în casă toată seara, neavînd altă companie decît televizorul È™i videocasetofonul. Cumpără un excmplar din Time Out È™i parcurse în grabă lista filmelor, însă titlurile nu-i spuseră nimic, iar după cîteva minute lăsă ziarul pe o bancă la ieÈ™irea din gară, ca să-l citească si altcineva. ÃŽÈ™i deschise valiza È™i scoase plicul de plastic în care se găseau foto- grafia recuperată È™i cele două dosare pe care i le xeroxase Cleo. Apoi se întoarse pe jos la gară È™i lăsă valiza la biroul de obiecte pierdute. Străbătu Londra cu metroul pînă la o altă staÈ›ie principală, de unde luă un tren de legătură pînă la Denmark Hill. Nici măcar el n-ar fi reuÈ™it să-È™i explice decizia. Nu făcea decît să-si urmeze un instinct - format, probabil, după ce vizionase o mulÈ›ime de filme cu un asemenea subiect - È™i să-È™i spună că aÈ™a procedau È™i ziariÈ™tii (sau poate detectivii?) cînd se apucau să investigheze un caz. Dacă voiau să urmărească un fir sau să treacă în revistă miÈ™cările cuiva, primul pas era intrarea în empatie cu persoana vizată, familiarizarea cu modul său de-a gîndi. Terry nu mai fusese în viaÈ›a lui în Denmark Hill È™i avu sentimentul nelămurit că acest fapt îl plasa într-o poziÈ›ie dezavantajoasă cu privire la sarcina fixată, care consta în localizarea lui Karen Bellamy È™i în dezgroparea adevărului despre experimentele conduse de doctorul Dudden pe tema privării de somn. Nădăjduia că vizitarea locurilor unde crescuse Karen È™i unde fusese văzută pentru ultima dată avea să-i ofere niÈ™te puncte de plecare: o întîlnire întîmplătoare cu o prietenă, eventual o discuÈ›ie cu un vecin guraliv la cîrciuma din cartler. După cîteva ore de hoinăreală fără È›intă pe străzi, un tur plictisit al restaurantelor È™i o mulÈ›ime de halbe de bere băute de unul singur, Terry se văzu nevoit să admită că mai avea multe de învățat despre ziaristica de investigaÈ›ie. Nu se simÈ›ea mai aproape de Karen Bellamy decît cînd se pusese în miÈ™care; în plus, era topit de oboseală. Abia aÈ™tepta să se trîntească în pat, È™i nimic nu i se părea mai atrăgător decît perspectiva unui culcat devreme -de pildă, pe la zece - urmat de douăsprezece ore de somn neîntrerupt. Poate că, dacă dormea suficient în noaptea asta, avea să viseze mai mult, iar dimineață aveau să-i crească È™ansele de a-È™i aminti ce visase. Se întoarse la gara mică din cartierul Denmark Hill È™i coborî pe peron tocmai cînd trenul o lua din loc, Pasagerii care se dăduseră jos urcară în dezordine scările È™i-l lăsară pe Terry singur pe peron, în afara unei siluete solitare, care se plimba de colo pînă colo, trecînd prin dreptul automatului cu snack-uri. Terry îl zărise deja în timp ce se apropia de peron, întrebîndu-se în treacăt de ce nu urcase laolaltă cu ceilalÈ›i. ÃŽn fond, ce facea acolo dacă nu aÈ™tepta un tren spre centrul Londrei? Se hotărî să se ducă în celălalt capăt al peronului, ca să-i ofere mai mult spaÈ›iu de manevră străinului mătăhălos. Acesta părea să se comporte destul de ciudat. Avea cam un metru optzeci È™i purta pantaloni negri È™i o geacă verde de camuflaj. Se plimba întruna de la un cap la altul al peronului, bombănind ca pentru sine È™i uneori strigînd de-a binelea. Lama cuÈ›itului pe care-l avea la el lucea în lumina soarelui de după-amiază. Lorna își terminase mai devreme cumpărăturile în oraÈ™, iar apoi, urcînd pieptiÈ™ dealul spre Ashdown, văzu un lucru extrem de neobiÈ™nuit. Șapte taxiuri ale companiei locale trecură pe lîngă ea în direcÈ›ia gării: cinci dintre ele păreau să transporte pacienÈ›i, în celelalte două se găsea personalul de la bucătărie È™i curățătorie. Se uită nedumerită la taxiuri, după care avu un presentiment brusc È™i neplăcut. ÃŽÈ™i dădu seama că la Ashdown se întîmpla ceva urît, foarte urît. IuÈ›i pasul, ajungînd la porÈ›ile clinicii aproape în goană. De îndată ce intră în hol, constată că imobilul fusese complet golit; avea un aer părăsit, fantomatic, iar uÈ™a din față fusese lăsată să se miÈ™te în bătaia vîntului. Dar, deÈ™i era goală, casa nu era deloc tăcută, căci de undeva de dedesubt - probabil că din subsol - se auzea o muzică dată foarte tare. Uluitor de tare; Lorna nu numai c-o auzea, dar o È™i simÈ›ea vibrîndu-i sub picioare. ÃŽntreaga pardoseală se zguduia din cauza forÈ›ei sale. Lorna o recunoscu imediat; putea fi identificată de oricine, era una dintre cele mai cunoscute arii din lume, interpretată de unul dintre tenorii celebri ai momentului. ÃŽn timp ce tehniciana dădea drumul sacoÈ™elor pline, rămînînd în hol temătoare È™i nedecisă, aria luă sfîrÈ™it, însă reîncepu după cîteva secunde. Cineva pusese CD-ul È™i-l programase pentru repetare automată. Loma avu nevoie de alte cîteva minute - în timpul cărora aria se încheie È™i fu reluată din nou - ca să-È™i ia inima în dinÈ›i. ÃŽntr-un tîrziu, după ce aruncă o privire în biroul doctorului Dudden, în sala de mese È™i în bucătăria în formă de L, se hotărî să deschidă uÈ™a de la subsol È™i coborî încet scările. DeÈ™i abia ajunsese în dreplul curățătoriei, avînd încă vreo zece metri pînă la uÈ™a deschisă a laboratorului în care nu i se dăduse voie să pătrundă pînă atunci, muzica era de-a dreptul copleÈ™itoare. ÃŽÈ™i vîrî degetele în urechi pe cînd se furiÈ™a pe coridorul luminat puternic; pe urmă, după ce se sprijini de perete È™i trase adînc aer în piept de cîteva ori, dădu încet în lături uÈ™a È™i intră. Nu își dădu seama cît timp rămase acolo oripilată, incapabilă să se miÈ™te, străduindu-se să priceapă scena care i se desfășura în faÈ›a ochilor. Poate că nu stătu mai mult de cîteva secunde. ÃŽncăperea părea să conÈ›ină douăsprezece mese, iar pe fiecare dintre ele se găsea un recipient de sticlă. Cîteva dintre acestea fuseseră întoarse cu fundul în sus, iar unul sau două se spărseseră. ÃŽn patru dintre ele se aflau È™obolani morÈ›i, iar în trei cîini morÈ›i. ÃŽn plus, mai mulÈ›i cîini, È™obolani È™i iepuri miÈ™unau speriaÈ›i prin cameră, manifestînd toate simptomele malnutriÈ›iei, maltratărilor È™i epuizării. Peste tot se vedeau fire electrice. Lorna se strecură printre animale È™i le privi precaut, cu un amestec de milă È™i repulsie, oprindu-se din loc în loc ca să le cerceteze mai atent, însă fără să pună mîna pe ele. ÃŽn orice caz, prioritatea ei era să localizeze sursa de muzică È™i s-o oprească. Aria părea să vină dintr-o cameră aflată la capătul laboratorului, iar tehniciana se îndreptă grăbită într-acolo, È™tiind că nu va putea să gîndească limpede decît după restabilirea liniÈ™tii. Camera în care intră după două-trei secunde era destul de spaÈ›ioasă, dar nu avea mobilier, în afară de un scaun incomod, cu spătar drept, un televizor, o combină muzicală È™i cîteva aparate aduse parcă dintr-o sală de forță. Ghicind că se afla într-un fel de centru unde se practica privarea de somn, Lorna își apăsă È™i mai tare degetele pe urechi È™i îngenunche lîngă CD player, încercînd să vadă cum putea fi oprit. ÃŽn aceeaÈ™i clipă simÈ›i un sloi pe È™ira spinării È™i îngheță tocmai cînd voia să întindă mîna spre butonul de oprire. Deveni conÈ™tientă — dintr-o dată È™i fără urmă de echivoc - de o prezență omenească aflată în spatele ei, în pragul uÈ™ii, la nici doi metri distanță. Se întoarse, dădu cu ochii de doctorul Dudden È™i È›ipă ca din gură de È™arpe. lar asta nu din cauză că era aproape gol, avînd pe el doar un costum de baie. Și nici din cauza luciului dement È™i ostil din ochii lui, cu toate că È™i acesta era înfricoșător. Lucrul care o îngrozi cel mai tare pe Lorna în după-amiaza aceea referitor la aspectul doctorului Dudden fu modul cum îi stătea părul. Acesta părea să fi dobîndit o viață de sine stătătoare È™i s-o fi luat razna definitiv. Probabil că doctorul îl lipise cu clei, fiindcă îi stătea ridicat, adunat în patru sau cinci smocuri ascuÈ›ite la vîrf, în timp ce un număr de doisprezece electrozi îi împodobeau la întîmplare capul: cîțiva erau prinÈ™i de păr, unul i se lipise de ureche È™i toÈ›i erau conectaÈ›i la o reÈ›ea de fire groase, multicolore, care atîrnau pe pardoseală în spatele lui, pe o porÈ›iune de cîțiva metri buni, pînă cînd dispăreau din vedere. Doctorul semăna cu un hibrid între Meduza È™i un punkist tembel. — Nu-l închide. Tonul lui era poruncitor È™i glacial, deÈ™i urla ca să se facă auzit peste aria aceea tunătoare, repetată la infinit. — Orice-ai face, nu opri muzica. — Dar e prea tare... — Și oricum, de ce È›i-ai băgat nasul aici? Lorna se ridică, dar nu se apropie de doctorul Dudden. Acesta se aÈ™ezase în dreptul uÈ™ii care dădea spre laborator, blocîndu-i singura cale de scăpare. — Voiam să văd de unde venea zgomotul! strigă ea. — Zgomotul? se auzi ca un ecou vocea doclorului Dudden. Asta numeÈ™ti tu zgomot? — Păi, e atît de diferit de... de ceea ce ascultaÈ›i de obicei... — Ce-ai pățit, femeie? Te sperie un dram de pasiune, un stropÈ™or de emoÈ›ie? — Domnule doctor Dudden... vă simÈ›iÈ›i bine? reuÈ™i să întrebe Lorna. Unde sînt ceilalÈ›i? Ce s-a-ntîmplat cu pacienÈ›ii? — PacienÈ›ii? Ha! Pufni dispreÈ›uitor È™i, spre marea uÈ™urare a Lornei, îi întoarse spatele È™i se îndepărtă, cu metrii de fire atîrnîndu-i în urmă. Tehniciana intră după el în laborator, încercînd să audă ce spunea, dar izbutind să distingă doar cîteva cuvinte: „pacienÈ›ii... cretini... neisprăviÈ›i... pierdere de vreme..."Apoi se răsuci brusc pe călcîie È™i se întoarse cu faÈ›a la ea. Luase un cablu de pe una dintre mese, iar acum îl întindea între mîini, trecîndu-i capetele pe după degete È™i trăgînd de el cît putea de tare. Lorna se îndepărtă cu vreo cîțiva paÈ™i, pînă se lipi cu spatele de perete. — UitaÈ›i ce e, domnule doctor... nu credeÈ›i că v-ar fi mai bine dacă v-aÈ›i pune... niÈ™te haine? Doctorul ignoră sugestia È™i È™uieră: — la zi, cine-i Ruby Sharp? Aria luă sfirÈ™it, însă reîncepu prompt, parcă mai tare ca niciodată. — Am găsit pe birou o electroencefalogramă a unei oarecare Ruby Sharp. N-am auzit de ea. — A... a fost pacienta noastră, spuse Lorna, fără să scape din ochi bucata de cablu È™i mîinile neobosite ale doctorului. A venit aseară. — Ai internat un pacient fără trimitere? Fără să-È›i dau voie? —Era... cred că o cunoÈ™tea doamna doctor Madison. A spus că vorbeÈ™te în somn. — Și? Chiar a vorbit? —Da... da, a vorbit. Dimineață am făcut transcricrea. Dar... — Dar, ce? Lorna ezită, constrînsă nu doar de faptul că nu înÈ›elegea tot ce se întîmplase, ci È™i de frică. Incidentul respectiv o preocupase toată ziua: nu pricepea secretele lui Ruby È™i Cleo, care se cunoÈ™teau evident dintr-o perioadă îndepărtată a vieÈ›ii lor. Pe de altă parte, nu înÈ›elegea ce încercase să-i comunice Ruby fostei ei prietene - sau, cine È™tie, iubite -dînd drumul acelui flux verbal ca o incantaÈ›ie, care fusese înregistrat pe bandă înainte de-a se crăpa de ziuă. Știa în schimb altceva: la momentul respectiv, Ruby nu dormea. Lorna nu-i comunicase acest lucru doctoriÈ›ei Madison, dar era absolut sigură. Rezultatele testului polisomnografic stăteau mărturie. —Păi, a vorbit... dar nu dormea, explică ea încurcată. Cred că se prefăcea, nu È™tiu de ce. Doctorul Dudden o privi preÈ› de o clipă, după care începu să rîdă. Era un rîs ascuÈ›it, nefericit È™i vag maniacal. — Am înÈ›eles, zise el. Au È™i început, nu? Au È™i început să trimită spioni. Care se furiÈ™ează în clinică È™i se dau drept bolnavi. Care cotrobăie în toiul nopÈ›ii. Nu m-aÈ™ mira dac-ar pune microfoane È™i minicamere video. Da, asta e, au început. Dar n-or să mai infiltreze pe nimeni aici - È™i È™tii de ce? Fiindcă de-acum încolo n-or să mai existe pacienÈ›i. De-acum încolo, Lorna, spuse el, apropiindu-se de tehniciană È™i ridicînd cablul la nivelul gîtului ei, o să fim doar noi doi. Rămaseră aÈ™a, la cîțiva centimetri unul de altul È™i privindu-se în ochi, pînă cînd el lăsă înjos cablul, îi prinse încheietura ca într-o menghină È™i-i spuse: — Hai cu mine. O trase după el spre cealaltă ușă de la capătul laboratorului, cea dincolo de care păreau să dispară firele lungi care atîrnau pe lîngă el. O deschise cu mîna rămasă liberă, iar Lorna È›ipă pentru a doua oară, de îndată ce văzu uriaÈ™a cuÈ™că de plastic polimerizat, prevăzută cu masa aceea turnantă mare cît toate zilele È™i cu bazinul cu apă clorinată. — DaÈ›i-mi drumul! strigă ea. Unde mă duceÈ›i? —Vino-È›i în fire, femeie, pentru numele lui Dumnezeu. N-are de ce să-È›i fie frică. Te afli în faÈ›a unuia dintre cele mai mari dispozitive È™tiinÈ›ifice din cîte s-au inventat. Ar trebui să te simÈ›i privilegiată. — DaÈ›i-mi drumul! repetă Lorna. DaÈ›i-mi drumul! — Am nevoie de ajutorul tău, atîta tot, spuse doctorul Dudden. Vreau să mă ajuÈ›i la un mic experiment. Trebuie să fim doi, Lorna, altfel n-are rost. Și la tangou e nevoie tot de doi. Þine minte. De data asta Lorna îi aruncă o privire nu atît temătoare, cît furioasă. — N-am de gînd să dansez tangouri cu dumneavoastră, domnule doctor. Acum sau altă dată. Și nici n-o să intru în chestia aia, rosti ea, arătînd din cap spre cuÈ™că, în compania cuiva care e clar că este nebun. Doctorul Dudden tresări vizibil la auzul acestui ultim cuvînt, de parcă ar fi fost înÈ›epat cu un vîrf de ac. Apoi - treptat, ca prin minune - Lorna simÈ›i că strînsoarea care-i cuprinsese încheietura începe să slăbească. Furia arzătoare din ochii lui se potoli È™i se stinse, pînă cînd mai rămase doar un licăr slab, pus în umbră de ceva mai rece È™i mai inexpresiv: un luciu dur, de dispreÈ› amestecat cu o resemnare amară. ÃŽi dădu drumul de tot tehnicienei È™i făcu doi paÈ™i înapoi. — FireÈ™te, spuse el. A fost o prostie din partea mea. ÃŽn fond, de ce-ai fi altfel decît ceilalÈ›i? De ce-ai fi mai luminată ca ei? ÃŽn peretele de plastic polimerizat se afla o ușă puÈ›in întredeschisă, aproape invizibilă, de unde veneau firele legate de capul doctorului Dudden, care acum stăteau pe masa turnantă È™i urcau spre orificiul din partea de sus a despărtiturii din lemn care împărÈ›ea cuÈ™ca în două. Doctorul strînse toată grămada de fire, deschise uÈ™a ceva mai mult È™i păși pe masa turnantă. — Nu, ar fi trebuit să È›in minte că sînt singur, continuă el, întorcîndu-se spre Lorna È™i adresîndu-i-se direct. Absolut singur. N-a înÈ›eles nimeni, nici măcar nu le-a dat prin cap. Am avansat enorm... o să aveÈ›i nevoie de ani, de ani în È™ir, ca să pricepeÈ›i ce-am vrut să fac. Pe chip îi apăru un surîs trist, ironic. — Foarte bine, Lorna, poÈ›i s-o iei la picior. O să mă descurc È™i aÈ™a. Oricum, or să vină È™i-or să mă găsească peste cîteva zile. Or să ajungă destul de repede. —Cine o s-ajungă? întrebă ea, cu un fel de disperare. Ce tot bateÈ›i cîmpii? Medicul se mulÈ›umi să clatine din cap È™i închise cuÈ™ca de plastic polimerizat. — Domnule doctor Dudden... Dar Lorna își dădu seama că n-o mai auzea, aÈ™a că nu putu decît să-l privească neputincioasă cum se aÈ™ază pe masa turnantă, stînd turceÈ™te È™i încrucișîndu-È™i braÈ›ele la piept, de parcă s-ar fi pregătit pentru meditaÈ›ie. Apoi începu să vorbească, însă ca pentru sine, fără s-o bage în seamă pe tehniciană. La început cuvintele fură greu de desluÈ™it. Lorna era pe punctul să urce scările È™i să sune la salvare cînd își dădu seama de sensul lor. — Nimeni n-o să doarmă, nimeni n-o să doarmă, repeta doctorul, ca È™i cum ar fi îngînat o mantra, pe cînd CD player-ul continua să meargă la maximum în camera de alături, iar celebrul „Nessun Dorma" cîntat de Pavarotti se îndrepta spre un nou punct culminant asurzitor. Cleo stătea întinsă pe patul din camera de hotel, atentă la zgomotele traficului din Russell Square È™i la sporovăielile în mai multe limbi care-i pătrundeau pe fereastra deschisă, spunîndu-È™i că, indiferent ce s-ar fi întîmplat în seara asta, viaÈ›a ei nu avea să mai fie niciodată la fel. Nu mai exista cale de întoarcere. Mai tîrziu, în timp ce se farda, își schimba fusta È™i se pregătea pentru o băutură întăritoare în barul hotelului, își dădu seama că ideea în sine era prea fatalistă, prea melodramatică. Trecuseră doisprezece ani în care se descurcase È™i fără Sarah. Chiar È™i în ultima vreme avusese o viață destul de tihnită. Nu exista nici un motiv pentru ca această înviere bruscă a speranÈ›ei să schimbe totul, nu avea de ce să nu trăiască în continuare fără ea, aÈ™a cum se hotărîse în seara aceea cumplită la Ashdown, cînd o văzuse È™i-i auzise vocea pentru ultima oară. De atunci, Cleo trăise ca o femeie singură, È™i tot asta avea să facă È™i mai departe. Parcă pentru a sublinia această idee, rămase la bar mai mult de o oră, bînd două gin tonic-uri È™i ignorînd cu bună È™tiință avansurile cîtorva singuratici care încercau să-i surprindă privirea. Apoi se duse la un restaurant italian, unde bău o carafă de vin roÈ™u, mîncă o lasagna cu legume excelentă È™i refuză invitaÈ›ia domnului aÈ™ezat la masa de la geam, care îi propusese o cafea È™i un coniac. Pe urmă o luă pejos, fără mare grabă, spre staÈ›ia de metrou, frecîndu-se involuntar de turiÈ™tii È™i de tinerii care treceau zoriÈ›i pe lîngă ea, nerăbdători să-È™i petreacă seara de vineri în Cartierul de Vest. De data asta nu se uită la reclame È™i nu citi de pe ultima pagină a ziarelor celorlalÈ›i, preferînd în schimb să studieze atent - în premieră - chipurile călătorilor din jur. Văzu perechi fericite È™i nefericite ; perechi care nu mai aveau ce să-È™i spună sau care, dimpotrivă, nu-È™i puteau È›ine mîinile acasă; perechi care abia se cunoscuseră È™i altele pe punctul de-a se despărÈ›i. Dădu cu ochii de bărbaÈ›i însuraÈ›i, care mergeau acasă la soÈ›ii, È™i de burlaci pe care-i aÈ™teptau videocasetofonul È™i cuptorul cu microunde. Observă femei singure, cîte două sau în grupuri mai mari È™i-È™i spuse: Da, am È™i eu un loc printre oamenii ăștia. Indiferent ce n-a mers È™i oricîte greÈ™eli aÈ™ fi făcut, acum È™tiu cine sînt. Știu cine sînt È™i-mi convine. Douăzeci de minute mai tîrziu, cînd ieÈ™i din restaurant, Cleo văzu că începuse să se întunece. După-amiază cumpărase un ghid al oraÈ™ului È™i reuÈ™ise să memoreze traseul; cît despre porÈ›iunea finală, constată că îndrumările lui Ruby, deÈ™i laconice, corespundeau întru totul. Lăsă în urmă drumul principal È™i, după ce mai merse pe jos cam trei sferturi de kilometru, coti pe o stradă care era, mai mult ca sigur, cea mai liniÈ™tită din Londra. Nu se auzeau nici glasuri, nici zgomote ale petrecerilor de prin grădini È™i nici casetofoane date la maximum. Nici măcar un televizor cu volumul ridicat. Se părea că singurele sunete din lume erau cele ale paÈ™ilor lui Cleo. Se opri în faÈ›a casei lui Sarah. DeÈ™i încă nu se întunecase de tot, draperiile fuseseră trase complet, lăsînd să se vadă doar o fiÈ™ie subÈ›ire de lumină pe la margini. ÃŽmpinse portiÈ›a de fier forjat care scîrțîi plîngăreÈ› È™i se apropie de uÈ™a de la intrare. Se opri, își netezi fusta È™i își potrivi mai bine geanta pe umăr. Apoi puse mîna pe ciocănelul fixat de ușă È™i bătu de două ori. ÃŽn vestibul se aprinse o lumină. După cîteva secunde uÈ™a se deschise, iar ea apăru în prag: singură, părînd niÈ›el obosită, poate chiar somnoroasă, È™i temîndu-se întrucîtva să deschidă uÈ™a unui străin la o asemenea oră. Purta ginÈ™i È™i un tricou, încărunÈ›ise de tot, dar îi stătea nemaipomenit de bine, iar în clipa cînd o văzu, Cleo își dădu seama că nu făcuse altceva decît să se mintă singură È™i că nu putea să trăiască fără femeia asta. Nu fusese în stare pînă atunci È™i nu era nici de acum încolo. — Sarah? Fu singurul cuvînt pe care izbuti să-l scoată la început. Sarah se uită la ea, fără s-o recunoască È™i cu atît mai puÈ›in să ghicească. — Te cunosc de undeva? — BineînÈ›eles, spuse ea. Sînt eu, Robert. ANEXA 1: Poezie Somnilocviu Cu graÈ›ie È™i gravitate ai iscat Un val ce-ntrece forÈ›ele lunare Și-n narcolepticii tăi ochi am spionat Orbirea nopÈ›ii, poate-un rău mai mare. Pupilă fixă, de ce vrei să È›ip Cînd, insomniac, încerc să-mi aflu partea Citindu-mi viitorul pe nisip La prînz? „Ce calmă È™i cioplită-i moartea", Și cum mă rog ca din uitare-adîncă Schimbarea să apară. Numai zorii Să mă salveze-ar fi în stare încă Printr-un potop de s-ar împotrivi terorii, Iar casa somnului de-ar inunda-o toată Cu o lumină gata să înece Fantomele ce vor pleca deodată Avertizînd solemn în noaptea rece: Vei mai dori o viață spre-a socoate Ce graÈ›ie aveai, ce gravitate. ANEXA 2: Scrisoare De la: Pamela Worth Către: Prof. Marcus Cole, FRC Psych. Stimate domnule profesor Cole, Vă trimit doar cîteva rînduri, mă tem, ca să vă mulÈ›umesc pentru că v-aÈ›i deranjat să ne scrieÈ›i săptămîna trecută. Am apreciat mult cuvintele dumneavoastră de îmbărbătare. ÃŽntr-o asemenea situaÈ›ie, înÈ›elegerea prietenilor È™i a celor carc ne vor binele începe să însemne totul. ÃŽntr-un fel, nu prea ne mai rămîne altceva. Și puteÈ›i fi sigur că, în ce ne priveÈ™te, nu sînteÈ›i cu nimic vinovat în această chestiune. ÃŽn ultimele luni ne-am surprins de multe ori încercînd să arătăm pe cineva cu degetul - anumiÈ›i oameni, guvernul, „sistemul", orice - dar, de fapt, nu e vina nimănui. Abia asta este de nesuportat. Pe Terry îl vizităm în fiecare zi. Nu au apărut ameliorări, ca să vă citez, È™i se pare că nu există nici perspective pentru aÈ™a ceva. Dar o să avem răbdare. Probabil că nu È™tiÈ›i acest lucru (în fond, de ce l-aÈ›i È™ti?), însă în ultimii ani fiul meu s-a chinuit mult să doarmă. BineînÈ›eles că nu i-am spus nimic, dar mi-am făcut griji, iar cînd îl văd acum, încerc uneori să-mi spun că nu face decît să recupereze la capitolul somn. Doctorii susÈ›in că mi se pare, dar o dată sau de două ori i-am văzut un zîmbet discret pe figură È™i m-am întrebat dacă măcar visează frumos. Probabil că o să credeÈ›i că toate acestea sînt niÈ™te închipuiri naive È™i nimic altceva. ÃŽnsă trebuie să găsim cu toÈ›ii modalități de a ne adapta, aÈ™a că fac È™i eu ce pot. Cu toată sinceritatea, Pamela Worth ANEXA3: Transcriere Pacient: Ruby Sharp Data: 28.6.'96 Ora: 02.36-02.40 Tehnician: Lorna niciodată liniÈ™tită niciodată liniÈ™tită casa asta È›in minte cu ani în urmă întotdeauna valurile niciodată liniÈ™tită stînd sus cu ea stînd cu tine È›in minte ascultam È›in minte tot plaja ziua de pe plajă lucrurile pe care le-ai spus fară limite aÈ™a ai spus fără limite faci orice orice ca să fie a ta È™i cicatricele È›in minte cicatricele pe picioarele tale două cicatrice ca două croÈ™ete pe urmă am văzut săptămîna trecută am văzut pe plajă pe altă plajă altă plajă aceeaÈ™i persoană altă persoană acelaÈ™i corp pe gleznele tale cele două cicatrice te cunosc È™tiu cine eÈ™ti dar ascultă ascultă o cunosc È™i pe ea Londra acum unde trăieÈ™te ce face singură singură cuc trebuie să te duci trebuie s-o găseÈ™ti È™tiu am È™tiut dintotdeauna de pe plajă împreună fiÈ›i împreună am simÈ›it-o fericită atît de fericită în ziua aia È›in minte tot niciodată atît de fericită dorit dintotdeauna într-un fel cum să zic să vă răsplătesc pe amîndoi omul nisipurilor aÈ™a È›i-am spus omule al nisipurilor ai construit castel castel frumos luat dus de apă nu pierdut nimic pierdut deocamdată nimic pierdut deocamdată dacă o găseÈ™ti du-te acum te aÈ™teaptă Londra uÈ™or de găsit casă pustie casă rece stă singură North London străzi liniÈ™tite coteÈ™ti coteÈ™ti de la gară prima casă prima pe care-o vezi nu aÈ™tepta dă fuga acum găseÈ™te drumul È›ine minte È›ine minte drumul Fermer Road Fermer te doreÈ™te găseÈ™te-o te rog du-te la ea chiar acum -----------------------------------
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Casa a Literaturiljei, a poeziljei shi a culturâljei. Ânyrâpsea sh-hârsea-ti di articoli, eseuri, prozâ, poezie clasicâ sh-antritseri (concursuri). | ![]() | |||||||
![]() |
Nu ufilisits texti dit site fârâ s-nâ spunets.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politicâ di scuteari tu miydani sh-confidentsialitati