agonia armâneashti v3 |
Agonia - Workshopuri Artistitsi | Nomuri | Mission | Contactŭ | Ânyrâpsea-ti | ||||
Articolŭ Farâ Antritseari Eseu Multimedia Lucri tsi suntu mash ti membru Poezii Presâ | ||||||
|
||||||
agonia Texti Pripusi
■ Interzicerea expoziÈ›iei organizate de Societatea Culturală Aromână
Romanian Spell-Checker Contactŭ |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-12-28 | [Aestu textŭ lipseashti s-hibâ dghivâsitŭ tu romana] | Ânyrâpsitŭ tu bibliotecâ di Diana Rizoiu
IV
Egor n-a lucrat nimic în după-amiaza aceea. Și-a purtat È™evaletul prin mai multe alei È™i s-a aÈ™ezat în mai multe colÈ›uri ale parcului. ÃŽn cele din urmă, È™i-a ascuns sculele la rădăcina unui ulm È™i a început să se plimbe cu Sanda. - ÃŽntr-o asemenea zi e păcat să lucrezi, i-a spus. Apoi a întrebat-o câte poeme cu toamna cunoaÈ™te. A între¬bat-o mai mult ca s-o necăjească, dar a trebuit s-o asculte mirat - È™i nu totdeauna cu voie bună - recitând poem după poem. El ar fì vrut să ajungă mai repede la intimități, poate chiar la confesiuni. AÈ™a se pregătea Egor de dragoste. Era prea mira¬culoasă toamna de deasupra lor ca să-È™i îngăduie vreun curaj vulgar. TotuÈ™i, poemele erau destul de multe. Timpul trecea nesimÈ›it. Trebuia să facă un pas înainte. Se hotărî să-i spună pe nume. - Sanda, ce crezi de Nazarie? - Cred că e un viclean, răspunse corect Sanda, ca È™i când n-ar fi observat intimitatea lui Egor. Ai băgat de seamă ce repede își schimbă faÈ›a? Niciodată nu seamănă cu el însuÈ™i... Egor începu să râdă. Răspunsul fetei îl desfătase într-adevăr. Și apoi, în acelaÈ™i timp, abătuse conversaÈ›ia pe un plan mai accesibil. Se putea râde, se putea glumi. La capătul aleei o strânse de mijloc. Ea îi spunea încă, poate ca să-1 necăjească, ,.domnule Egor". Curând, însă, au trebuit să se întoarcă. Era ora ceaiului. Simina îi aÈ™tepta în faÈ›a verandei, plimbându-se nepăsătore, cu ochii în pietriÈ™. D-na Moscu, pe verandă, cetea un roman francez. D-1 Nazarie se scuzase că nu va veni decât seara la masà . Pornise înspre sat, să cerceteze câteva movile. Au luat ceaiul în liniÈ™te, vorbind numai Sanda si Egor. Simina părea îngândurată. Se ridică cea dintâi, după ce È™i-a împăturit È™erveÈ›elul de ceai È™i È™i-a adunat firmiturile în farfurie. - Unde te duci, Simina? întrebă Sanda. - La doica, răspunse fetiÈ›a, fără să se întoarcă. Sanda o urmări cu ochii până ce dispăru între pomi. - Nu-mi place deloc prietenia aceasta, se adresă d-nei Moscu. Doica o zăpăceÈ™te cu tot felul de basme... - AcelaÈ™i lucru i 1-am spus È™i eu, de atâtea ori, se apără d-na Moscu. - Ce-i spune doica? întrebă Egor. - Cele mai absurde basme, vorbi obosită, È™i enervată Sanda. - E timpul basmelor, acum, o întrerupse Egor. Nu are decât nouă ani. TrăieÈ™te È™i ea în folclor... Sanda îl privi plictisită. Ar fi vrut parcă să-i spună mai mult, dar se mulÈ›umi cu câteva cuvinte. - E un folclor destul de ciudat, basmele doicii... - Egor s-a putut convinge chiar în acea seară cât de ciudat e folclorul doicii. Plecase să se plimbe primprejurul parcului, să vadă apusul soarelui de pe câmp. Rămăsese rezemat de un salcâm, privind cum se cufundă globul înflă¬cărat, „departe È™i nu foarte departe". ÃŽÈ™i amintise de versul popular cu multa plăcere. „Numai un asemenea vers poate descrie într-adevăr un apus de câmpie, gândi Egor. Și cum rămâne toată firea împietrită, câteva clipe, după înecarea soarelui! Și apoi, cât de straniu se însufleÈ›eÈ™te liniÈ™tea! Numai dacă n-ar fi atâția țânÈ›ari", își spuse Egor, aprinzându-È™i o È›igară ca să se apere. N-avea nici un gust È›igara în răcoarea aceasta mirosind a praf È™i a ierburi. O zvârli în drum È™i pomi agale spre casă. Intră printr-o poartă laterală în parc. La stânga se întindeau curÈ›ile, acareturile È™i grădinile de zarzavat. Egor se întrebă cine are grija tuturor acestor rosturi gospodăreÈ™ti, cine supraveghează È™i plăteÈ™te slugile, cine vede recoltele. SoÈ›ul d-nei Moscu murise de câțiva ani; cumnata ei are moÈ™ie în altă parte a țării. Poate vreun administrator, vreun vechil moÈ™tenit... Se aprindeau lămpile. „Acolo sunt bucătăriile È™i odăile slugilor", gândi Egor. Un rând întreg de odăi mici, albe, cu prispa scundă. Treceau femei, câte un copil sfios privea nedumerit spre casele boiereÈ™ti. Un miros proaspăt, de fân, de vite È™i lapte. ,,Are să fie o noapte splendidă", își spuse Egor, ridicând fruntea spre cerul străveziu È™i înalt. - Nu vă este frică de câini? Glasul venise atât de neaÈ™teptat, încât Egor se dăduse un pas înapoi. Lângă el apăruse Simina. Cum de a mers atât de nesimÈ›it, pe ce cărare s-a strecurat de-a dreptul în spatele meu? - Dar d-tale nu-È›i este frică să te plimbi singură pe aici? o întrebă Egor. - Am fost la doica, răspunse liniÈ™tit Simina. - De atunci, de când ai plecat? - Doica a avut treabă, am stat lângă ea... - Și ti-a spus basme, nu e aÈ™a? Simina zâmbi strivitor. ÃŽÈ™i culese cu mâna un mărăcine de pe rochiță, netezind apoi cutele. ÃŽntârzia cu multă È™tiință răspunsul. - Asta o È™tiÈ›i de la Sanda. Dar e adevărat. Doica îmi spune în fiecare zi un basm nou. A învățat foarte multe... - Astăzi a fost un basm foarte lung, dacă ai întârziat până acum, vorbi Egor. Simina zâmbi iar, cu aceeaÈ™i voită sfială. ÃŽntâlnindu-i ochii, Egor avu sentimental penibil că e atras în cursă, că în faÈ›a lui lucrează o minte È™ireată È™i ascuÈ›ită, iar nu mintea unui copil. - Basmul a fost scurt, răspunse Simina, dar doica a făcut plata oamenilor, căci ea le face întotdeauna. Pronunță ultimele cuvinte tărăgănat, atrăgând într-adins atenÈ›ia lui Egor asupră-le. Parcă ar fi cunoscut nedumeririle lui de adineaori È™i voia, incidental, să i le lămurească. Egor se simÈ›i deodată turburat. Fata îi ghicea gândurile, i le cetea fără È™tirea lui, apoi tăcuse, privind în jos... - Un basm scurt, dar foarte frumos, adăogă ca. UÈ™or de înÈ›eles că aÈ™tepta să fie întrebată, aÈ™tepta pe Egor s-o roage să i-l povestească. Egor încercă să reziste ispitei acesteia, care nu È™tia de unde vine. Simina tăcuse încurcată, adăstând. ÃŽÈ™i încetinise într-adins pasul. - Spune-mi-l si mie, rosti în cele din urmă Egor. - Este basmul feciorului de cioban care s-a îndrăgostit de o împărăteasă moartă, începu calm Simina. Cuvintele sunaseră atât de strani pe buzele ei copilăreÈ™ti, încât Egor se cutremură. - Ce basm urât È™i absurd! exclamă e1, deodată, aspru. Are dreptate Sanda. Simina nu se intimidă la izbucnirea lui Egor. AÈ™teptă să-È™i mistuie mânia, apoi începu cu acelaÈ™i glas. - AÈ™a e basmul. AÈ™a a fost ursita feciorului de cioban... - Tu È™tii ce-i ursita unui om? întrebă Egor. - Ursita, soarta sau destinul omului, răspunse prompt Simina, ca la o lecÈ›ie. Fiecare om se naÈ™te lângă o stea, cu norocul lui. Asta e... - Poate să ai dreptate, adăogă Egor, zâmbind. - A fost odată un fecior de cioban, începu repede Simina, fără să mai lase timp s-o întrerupă. Și când s-a născut el, ursit¬oarele i-au spus: ,,Să iubeÈ™ti o împărăteasă moartă!" Mama lui a auzit È™i a început să plângă. Cealaltă ursitoare, căci erau trei, s-a milostivit de jale ei si a adăogat: „Și te va iubi È™i împărăteasa pe tine!..." - Vrei neapărat să-mi povesteÈ™ti basmul până la sfârÈ™it? întrerupse Egor. Simina îl privi mirată. O privire inocentă È™i totuÈ™i rece, dispreÈ›uitoare. - D-voastră mi-aÈ›i spus să vi-1 povestesc... ÃŽl strivi apoi cu o tăcere încăpățânată. Se aflau în mijlocul aleei principale. Se zăreau, depărtate, lămpile odăilor din curte. Casa mare, de cealaltă parte, crescuse cenuÈ™ie în văzduhul spălăcit de seară. - Nu cunoÈ™ti un alt basm, mai frumos? întrebă Egor, ca să rupă tăcerea. De pildă, basmul pe care È›i l-a spus doica ieri sau alaltăieri... Simina începu să zâmbească. Răsuflă lung, ferindu-se parcă să privească namila din dreapta lor, casa mare. ÃŽÈ™i È›inea capul încordat¬ - Basmul de ieri e foarte lung, spuse ea, iar cel de alaltăieri nu e un basm, e o întâmplare adevărată, cu domni¬șoara Christina... Egor tresări È™i se simÈ›i deodată înspăimântat. Nu din cauza întunericului care se lăsase brusc, mai ales aici, între pomi. Simina parcă se oprise într-adins aici. Ochii îi străluceau, cu pupilele mărite, È™i capul avea o stare È›eapănă, nefirească. Egor auzise înspăimântat glasul cu care pronunÈ›ase Simina ultimele cuvinte. ÃŽntotdeauna È™tia să sublinieze cuvintele, să le dea sensuri voite de ca, să È›i le împlânte ca un fier roÈ™u în inimă. - Tu de ce-i spui „domniÈ™oara Christina?" întrebă mâniat Egor. Până acum îi spuneai »tanti", căci doar ti-este mătușă... - Ea m-a rugat să-i spun aÈ™a, ,,domniÈ™oară", să nu-i mai spun - tanti", să n-o îmbătrânesc... Egor se stăpâni cu greu; simÈ›ise o cumplită furie împotriva acestei făpturi mici care îl mintea cu atâta neruÈ™inare, cu atâta diavolească viclenie. - Când te-a rugat? întrebă el, din nou. Cum te poate ruga cineva care a murit de aproape treizeci de ani?! Glasul îi era aspru, privirea lui cruntă, dar Simina continua să zâmbească. ÃŽi făcea atâta plăcere furia unui bărbat, a unui om atât de mare È™i de puternic, împotriva ei, care nu împlinise încă zece ani... - M-a rugat azi-noapte, în vis... O clipă, Egor È™ovăi, încurcat. Dar voia să meargă până la capăt, să înÈ›eleagă ce se ascunde în mintea copilului acestuia înfricoșător. -TotuÈ™i, azi în salon, continuă el, te-am auzit spunând „tanti Christina". - Nu e adevărat, răspunse calm Simina. Astăzi n-am spus ,,tanti Christina". ÃŽntr-adevăr, acum nici Egor nu-È™i mai amintea să o fi auzit. Dar îl înspăimânta siguranÈ›a ei, zâmbetul ei victorios. Va vorbi neapărat cu Sanda, cu d-na Moscu chiar. Se simÈ›ea oarecum ridicul, în mijlocul aleei, în întuneric, încercând să încurce o fetită. Voi să întoarcă brusc capul, spre casă, È™i să facă el primul pas de înapoiere, căci Simina nu se miÈ™case de multe minute. Atunci, fetiÈ›a i se azvârli în braÈ›e înspăimântată, È›ipând. Egor se sperie mai mult de È›ipătul ei si o ridică. Simina îi apucase obrajii, È›inându-i faÈ›a alături de faÈ›a ei. - Mi s-a părut că vine cineva de-acolo, È™opti... Arăta spre marginea cealaltă a parcului. ÃŽl sili pe Egor să privească într-acolo, să privească mult, ca s-o liniÈ™tească. - Nu e nimeni, fetiÈ›o, îi vorbi încrezător Egor. Te-ai speriat singură... Și cum să nu te sperii, când asculÈ›i în fiecare zi un basm absurd?... O È›inea încă în braÈ›e, dezmierdând-o. Ce ciudat, inima nu-i bătea deloc a spaimă. Și trupul ei era liniÈ™tit, cald, cordial. Nici o smucitură de febră, nici o picătură de sudoare. FaÈ›a îi era senină, compusă. Egor înÈ›elese deodată că a fost păcălit, că Simina se prefăcuse înspăimântată È™i-i sărise în braÈ›e numai ca să-1 împiedece să întoarcă privirile spre casă. Când înÈ›elese asta, o furie împletită cu teroare îl cuprinse. Simina simÈ›i pe dată schimbarea în muÈ™chii lui Egor, în pulsul său. - LăsaÈ›i-mă jos, vă rog, È™opti. Mi-a trecut acum... - De ce m-ai minÈ›it, Simina? întrebă cu o furie îngheÈ›ată Egor. N-ai văzut nimic, nu e aÈ™a? N-ai văzut nimic, cel puÈ›in, în partea aceasta... Arata cu braÈ›ul marginea parcului. Dar braÈ›ul îi tremura încă, È™i È™i-1 retrase repede. Nu destul de repede ca să nu-l observe Simina. FetiÈ›a îl privi surâzătoare, fără să-i răspundă. -...Poate ai văzut ceva in cealaltă parte, continuă Egor. Nu privea totuÈ™i spre casă. Spusese cealaltă fără să se întoarcă, să arate cu braÈ›ul întins, aÈ™a cum făcuse spre marginea parcului. Era cu atât mai necăjit, cu cât Simina părea că îi ghiceÈ™te chiar È™i cele mai ascunse spaime È™i îndoieli. - Ceva pe care nu voiai să-1 văd eu, adăogă Egor. ÃŽi era frică de-a binelea. Simina sta în faÈ›a lui, cu mâinile la spate, strivindu-È™i buzele ca să nu râdă. Batjocura aceasta nu risipea totuÈ™i, în inima lui Egor, nelămurita teroare care îl cuprinsese. - PuteÈ›i să vă întoarceÈ›i, fără teamă, spuse Simina, invitându-1 cu mâna să privească È™i în cealaltă parte. Dumneavoastră sunteÈ›i bărbat, nu vă puteÈ›i speria... Ca mine, adăogă ea, plecând ochii în pietriÈ™. Porni apoi, brusc, spre casă. Egor o urmă, cu dinÈ›ii încleÈ™taÈ›i, răsuflând repede È™i fierbinte. - Știi că am să te spun, Simino, o amenință el. - Mă aÈ™teptam la asta, domnule Egor, vorbi Simina, fără să se întoarcă. Vă rog să mă iertaÈ›i dacă, speriindu-mă, v-am sărit în braÈ›e. Mama n-o să-mi ierte uÈ™or impoliteÈ›ea asta. AveÈ›i dreptate să mă spuneÈ›i... Egor îi apucă braÈ›ul È™i o smuci spre el. Fata se abandonă fără nici o rezistență. - Știu foarte bine că e vorba despre altceva, È™opti el, apropiindu-se È™i pronunțând cuvintele solemn. Dar i-ar fi fost greu să spună despre ce e vorba. Nu È™tia decât un lucru: că Simina nu se speriase È™i că îl silise să privească în cealaltă parte a parcului ca să nu vadă ceva ce a văzut ea... Dar ea de ce nu s-a speriat? - ...E adevărat, m-am speriat degeaba, vorbi Simina. Au ajuns în faÈ›a verandei. Egor se suia, altădată, în odaia lui ca să-È™i spele mâinile înainte de masă. Astăzi renunță la un lucru atât de complicat. Intră în cămara de lângă sufragerie, unde își spălau mâinile copiii. D. Nazarie parcă îl aÈ™tepta, în prag. - Dacă n-ai ce face după-masă, vino să ne plimbăm puÈ›in, îi spuse el, apropiindu-se. Am să-ti spun câteva fapte interesante, ce am aflat în sat... - Și eu am să-È›i spun d-tale un lucru tot atât de interesant, adăogă Egor, zâmbind. FireÈ™te, îi trecuseră acum ca prin farmec teroarea È™i mânia din parc. E părea chiar rău că-È™i pierduse calmul față de un copil. ,Simina ascunde lucruri mai grave, gândea el trebuie să mă port cu multa grijă." Dar nu asemenea gânduri cuminÈ›i îl liniÈ™tiseră, ci lumina pe care o găsise în casă, prezenÈ›a oamenilor vii È™i sănătoÈ™i de acolo. Se aÈ™ezară la masă. Egor privea la răstimpuri spre Simina. ÃŽntâlnea întotdeauna aceiaÈ™i ochi inocenÈ›i, aceeaÈ™i bine ascunsă siguranță. ,,Crede că n-am s-o trădez", gândea Egor. ÃŽÈ™i pregătea bine surpriza. Sanda stetea lângă el, parcă oarecum obosită. - Nu m-am simÈ›it prea bine, astăzi, se scuză ea. D-1 Nazarie vorbi despre observaÈ›iile lui, despre movile È™i greutatea săpăturilor la întâmplare. Nu avea însă verva È™i entuziasmul de altădată. Vorbea mai mult ca să-si arate cum È™i-a petrecut ziua È™i ca să împiedece tăcerea să se aÈ™tearnă definitiv. - ȘtiÈ›i că Simina mi-a povestit un basm pe care i 1-a spus chiar astăzi doica? începu Egor. Sanda roÈ™i brusc È™i se întoarse spre soru-sa. - De-abia târziu am aflat că doica nici n-a fost în după-amiaza asta aici, că a plecat la Giurgiu după cumpărături, vorbi Sanda. Simina, ai să fii aspru pedepsită... Egor nu mai È™tia pe cine să privească. D-na Moscu se deÈ™tepta uÈ™or din toropeala ei obiÈ™nuită. - Cum rămâne cu basmul nostru de azi, domniÈ™oară Simina? întrebă răutăcios Egor. ÃŽÈ™i dădu în acea clipă seama ce mare voluptate este să te răzbuni pe un copil, să-1 chinui când îl ai în puterea ta. Simina îl privi totuÈ™i cu atâta dispreÈ›, încât mânia lui Egor se aprinse din nou. - E un basm pe care îl È™tiu de mult, răspunse ea, politicos. - Atunci de ce-ai minÈ›it fără rost? întrebă Sanda. - Răspunde fără teamă, fetita mea, interveni d-na Moscu. Nu-ti fie teamă de pedeapsă. Dacă ai greÈ™it, vorbeÈ™te cu curaj. - Nu mi-e teamă de pedeapsă, vorbi calmă Simina, dar nu pot răspunde... Privi în ochii Sandei cu aceeaÈ™i exasperantă seninătate È™i siguranță. Soru-sa izbucni: - Deocamdată ai să te culci fără desert È™i ai să te ridici chiar acum de la masă. Sofia te va conduce în camera ta... Simina păru că-È™i pierde o clipă cumpătul; devenise palidă, își strânse buzele, căută ajutorul d-nei Moscu. Dar d-na Moscu ridică zâmbind din umeri. Atunci, Simina se sculă recăpă¬tându-È™i zâmbetul ei dispreÈ›uitor È™i, după ce spuse „bună seara", sărută obrazul d-nei Moscu È™i plecă spre odaia ei. - ÃŽmi pare foarte rău de domniÈ™oara noastră, spuse d. Nazarie. Este atât de bună È™i de mică... Poate n-ar fi meritat o asemenea pedeapsă. - ÃŽmi pare È™i mie rău, căci o cunosc cât e de sensibilă, vorbi Sanda, dar trebuie s-o dezvățăm de obiceiul acesta de a minÈ›i fără rost... D-na Moscu o aprobă clătinând din cap. TotuÈ™i, scena îi făcuse destul de rău, căci abia dacă mai spuse un cuvânt până la sfârÈ™itul mesei. - Te-ai convins acum ce fel de basme ascultă, adăogă Sanda către Egor. Pictorul scutură din umeri, ca È™i cum s-ar fi îngrozit. Se întrebă totuÈ™i dacă Sanda înÈ›elege tot ce se petrece cu soru-sa. - Ceea ce e mai grav, spuse Egor, e că am impresia că nu ascultă toate basmele. Multe le inventează chiar ea... ÃŽÈ™i dădu seama chiar în clipa când rosti aceste cuvinte că a făcut o gafă. Sanda îl privi înmărmurită, severă. V RămaÈ™i singuri, Egor È™i cu d Nazarie porniră spre poartă. Merseră multă vreme fără ca vreunul din ei să scoată un cuvânt. Deodată, d. Nazarie se hotărî. - Te-ai supăra mult dacă te-aÈ™ întreba un lucru foarte intim? Bunăoară, dacă eÈ™ti într-adevăr îndrăgostit de Sanda?... Egor ezită să răspundă. Era mai puÈ›in surprins de între¬barea indiscretă a profesorului, cât încurcat de răspunsul pe care trebuia să-1 dea. Sincer vorbind, nu È™tia nici el dacă e într-adevăr îndrăgostit de Sanda, aÈ™a cum accentuase, între¬bând, d. Nazarie. ÃŽi plăcea mult fata. O aventură, o dragoste chiar, asta căuta cu bucurie. Sanda se împletea mult cu arta lui, cu ambiÈ›iile sale nemărturisite. Ar fi fost foarte greu să răspundă sincer. - Văd că È™ovăieÈ™ti, continuă d. Nazarie. N-as vrea să judec altfel tăcerea d-tale, să cred că te-au mâhnit cuvintele mele oarecum brutale... Dar dacă nu eÈ™ti sincer îndrăgostit de d-ra Moscu, te-as sfătui să pleci cât de curând de-aci. Atunci aÈ™ pleca si eu, aÈ™ pleca, poate, chiar mâine, înaintea d-tale... Egor se opri din mers ca să-È™i dea mai bine seama de cuvintele profesorului. - S-a întâmplat ceva atât de grav? întrebă el, cu jumătate de glas. - Deocamdată nimic. Dar nu-mi place casa asta, nu-mi place defel. E un loc blestemat. Am simÈ›it asta din prima seară. Nu e nimic sănătos aici. Nici măcar parcul acesta, artificial, parc din salcâmi È™i ulmi puÈ™i de mâna omului... Egor începu să râdă. - Până acum nu-i nimic grav, spuse el. Pot chiar să-mi aprind o È›igară în liniÈ™te... D. Nazarie îl privi cum È™i-o aprinde, mirat. - Chiar È›igara aceasta ar putea să-È›i atragă luarea-aminte, continuă el. Ai uitat scena penibilă de azi-noapte? - Aproape o uitasem. S-a întâmplat însă astăzi un lucru care mi-a amintit-o. Am să-È›i spun îndată... - Văd că eÈ™ti îndrăgostit È™i nu vrei să pleci. Eu nu te învinuiesc de nimic. Dar mi-e teamă că va f foarte greu, foarte greu... Cel puÈ›in, crezi în Dumnezeu, te rogi la Maica Domnului, îți faci cruci noaptea, înainte de culcare? - Niciodată. - Cu atât mai rău. Ar trebui să înveÈ›i măcar asta... - Dar, în defnitiv, ce-ai aflat d-ta atât de grav în sat? - Mai nimic. Simt însă cum m-apasă casa asta, si eu nu mă înÈ™el niciodată. Nu-mi fac un merit din aÈ™a ceva, dar nu mă-nÈ™el. Am trăit multă vreme singur, aproape de pământ, asta înainte de a începe săpăturile. Sunt aproape, aproape, fiu de țăran. Tata era sergent de jandarmi într-un sat de lângă CiulniÈ›a. Nu te uita la mine că nu mai am păr în cap È™i sunt belfer universitar. Eu simt lucrurile acestea foarte bine. Sunt È™i eu un fel de poet; n-am scris versuri decât în liceu, dar am rămas poet... Egor asculta uluit volubilitatea aceasta nervoasă È™i incoherentă a d-lui Nazarie. Profesorul se afunda singur într-o mare de cuvinte, de amintiri È™i de sentimente, din care nu izbutea să mai iasă. La început, cuvintele sale erau hotărâte si cumpănite. Pe nesimÈ›ite însă, un început de delir îi înfierbânta vorbele. Și glasul era mai sugrumat, răsuflarea mai precipitată. ,,De ce-mi spun el mie toate astea? Ca să-È™i scuze plecarea, ca să È™i-o pregătească?" - Domnule profesor, îl întrerupse Egor, calm. D-tale È›i-e frică de ceva... Accentuase fără voie cuvântul, aÈ™a cum făcuse, puÈ›ine ceasuri înainte, vorbind Siminei. Și accentuând, simÈ›i el însuÈ™i un fior strein, absurd, străbătându-1 de-a lungul sirii spinării. - Da, da, bâlbâi d. Nazarie. Mi-este È™i frică. Dar asta n-are nici o importanță... - Eu cred că are, spuse Egor, mai mult pentru sine. Suntem oameni în toată firea, È™i ne pierdem cumpătul... Vreau să-È›i spun de la început că n-am de gând să plec. ÃŽi plăcu glasul lui, dur È™i sigur, cu care pronunÈ›ase ultima frază. Hotărârea luată îi dădu curaj È™i o mare încredere în sine. ÃŽi făcea plăcere să se asculte. „În fond, nu suntem copii..." - Nu È™tiu în ce măsură sunt îndrăgostit de d-ra Moscu, adăogă el, cu acelaÈ™i glas bărbătesc, dar am venit aici să stau o lună încheiată, È™i voi sta. Chiar numai pentru a-mi pune nervii la încercare... ÃŽncepu să râdă, fără prea mult succes. Lucrurile pe care le spusese erau solemne. - Bravo, tinere, vorbi d. Nazarie, înfierbântat. N-aÈ™ vrea să crezi, totuÈ™i, că mi-este atât de frică, încât să nu mai pot judeca. Și judecând bine lucrurile, eu nu te-aÈ™ sfătui să rămâi. Adaog; nu m-aÈ™ sfătui nici pe mine, căci rămân si eu. - Ar fi fost penibil să plecaÈ›i aÈ™a, deodată... - N-aÈ™ fi fost primul musafir care pleacă după două zile, spuse d. Nazarie, privind în pământ. Am aflat lucruri triste È™i ciudate, tinere, în sat... - Nu-mi mai spune „tinere", îl întrerupse pictorul, spune-mi Egor. - AÈ™a îți voi spune, se supuse d. Nazarie, zâmbind. (Zâmbea pentru întâia oara în noaptea aceasta.) Știi, începu el, privind încă o dată de jur-împrejur, să se convingă că nu-l ascultă nimeni, nu-i lucru curat cu domniÈ™oara Christina. DomniÈ™oara asta frumoasă nu prea È™i-a cinstit familia. Oamenii povestesc o groază de lucruri... - AÈ™a sunt țăranii, spuse Egor, sentenÈ›ios. - Eu îi cunosc mai bine, continuă d. Nazarie. Nu se născoceÈ™te aÈ™a de uÈ™or o legendă, cu atâtea amănunte odioase. Căci sunt, într-adevăr, amănunte odioase... Puteai să-È›i închipui că fecioara asta de boieri punea pe vehil să bată pe țărani cu biciul, în fata ei, să-i bată până la sânge? Și ea le smulgea cămaÈ™a, si câte altele... Trăia, de altfel, cu vehilul, È™tia tot satul asta. Și omul ăla ajunsese ca o fiară, de o cruzime bolnăvicioasă, neînchipuită... D. Nazarie se opri. ÃŽi era peste putință să povestească tot ce auzise, tot ce-i È™optiseră oamenii la cârciumă È™i apoi pe drum, petrecându-1 spre curte. ÃŽndeosebi amănuntul acela cu puii de găină cărora domniÈ™oara le sucea de vii gâtul îi era peste putință să-1 repete. Chiar dacă n-ar fi putut crede tot, erau amănunte sălbatece, care îi îngheÈ›aseră sângele în vine. - Cine ar fi crezut, spuse Egor, gânditor. După chipul ei, nu bănuiai în nici un caz un asemenea suflet. Dar poate nu e totul adevărat. Au trecut de atunci treizeci de ani, au mai uitat oamenii È™i le-au amestecat cu legende... - Poate... ÃŽn orice caz, amintirea domniÈ™oarei Christina a rămas vie in sat. De numele ei se sperie copiii si astăzi. Și apoi, moartea ei, moartea ei îți dă de gândit. Căci n-au ucis-o țăranii, ci vehilul cu care trăia de câțiva ani (te-ntrebi ce diavol se zbătea in ea, să apuce calea destrăbălării È™i a cruzimei de la 16-17 ani). Și vehilul a ucis-o din gelozie. ÃŽncepuseră răscoalele si... D. Nazarie se opri încurcat. Nu îndrăznea să povestească mai departe. I se părea într-adevăr prea drăcească, prea inumană, fapta domniÈ™oarei. - Nu se mai poate spune? È™opti Egor. - Ba da, se poate... Dar e înfiorător. Oamenii spun că veniseră țăranii de pe alte moÈ™ii, si ea i-a chemat câte doi, câte doi, în iatac, să le împartă averea. Spunea că vrea să-È™i împartă toată averea, cu acte, numai să n-o omoare... De fapt, se lăsa siluită, pe rând, de toÈ›i. Ea îi îndemna, chiar ea. ÃŽi primea goală, pe covor, doi câte doi. Până a venit vehilul È™i a împuÈ™cat-o. A povestit la tot satul cum a împuÈ™cat-o, dar apoi a fost omorât È™i el, când a venit armata; o parte din oameni au fost împuÈ™caÈ›i, alÈ›ii, după cum È™tii, au înfundat ocna... Nu s-a aflat. Dar familia, rudele, prietenii de atunci au È™tiut repede. - De necrezut, È™opti Egor. ÃŽÈ™i aprinse o altă È›igară. Era nervos, emoÈ›ionat - O asemenea femeie într-o casă lasă urme, continuă d. Nazarie. De-aia mă simÈ›eam cu apăsat, neliniÈ™tit, abătut... Și când te gândeÈ™ti că nici nu i-au mai găsit corpul, să i-1 îngroape, adăogă d. Nazarie, după o scurtă pauză, în care parcă se întrebase dacă trebuie să mărturisească È™i acest amănunt. - I 1-au zvârlit undeva, în vreun puÈ› părăsit, spuse Egor, sau poate, cine È™tie, i-au dat foc... - Poate... È™opti d. Nazarie, pe gânduri. DeÈ™i țăranii nu prea ard cadavrele... Se opri È™i privi de jur-împrejurul lui, cu încordare, cu teamă. Arborii parcului rămăseseră departe. Câmpul se des¬chidea aici, brăzdat pe alocuri, înecat într-o depărtare sumbră. Nu era un orizont, în nici o parte; numai o împletire absurdă de umbre. - Nu e locul cel mai nemerit ca să vorbim despre ,,cadavre", spuse Egor. D. Nazarie își vârî mâinile în buzunare, nervos. Parcă nici nu auzise observaÈ›ia lui Egor. Urmărea un gând sau poate È™ovăia să-È™i completeze destăinuirile. ÃŽnghiÈ›ea aerul după obiceiul lui, cu gura larg deschisă, cu fruntea răsturnată. Ce bine se simÈ›ea, încă, în noaptea aceasta răcoroasă, fără arbori în jurul lui, iară lună deasupra... - E, în orice caz, ciudată dispariÈ›ia domniÈ™oarei Christina, începu d Nazarie. Oamenii spun că s-a făcut strigoi... Vorbise foarte firesc, fără nici o tremurare în glas. Privea însă în sus, spre cer. Egor se stăpâni, încercând să zâmbească. - Sper că nu crezi È™i d-ta acelaÈ™i lucru, vorbi el, cu oarecare ironie în glas. - Nu mi-am pus niciodată asemenea probleme, răspunse d. Nazarie. Nu È™tiu dacă trebuie sau nu să cred într-o grozăvie ca asta... De fapt, nici nu interesează... Egor se grăbi să-1 ajute. ÃŽÈ™i dădea seama că minte, că spun cu totul altceva decât ar fi vrut să spun, dar simÈ›ea că, într-un asemenea ceas, trebuie să creadă acelaÈ™i lucru ca d Nazarie. - ...Nu este însă mai puÈ›in adevărat că toate întâmplările acestea au schimbat È™i casa, È™i familia Moscu, adăogă d. Nazarie. Nu mă simt bine acolo... Poate că tot ce È›i-am spus acum sunt numai scornirile satului, dar cu simt acelaÈ™i lucru, pe mine mă apasă ceva, acolo... ÃŽntinse braÈ›ul spre parc. I se păru în acea clipă că vede atâtea lucruri înspăimântătoare, încât începu din nou să vorbească, mai repede, mai precipitat, răsuflând din piept. ÃŽl cuprinde frica", își dete seama Egor. Se mira de luciditatea lui; stă atât de aproape de d. Nazarie, de un om pe care îl cuprinde iar groaza, È™i-1 priveÈ™te cu destulă seninătate, îl poate analiza, chiar. Nu cuteza totuÈ™i să privească spre parc. BraÈ›ul întins, o clipă, al d-lui Nazarie îl înfiorase mai mult decât toate cuvintele lui înspăimântate. „Poate că vede È™i el ceva, acolo, gândea Egor, poate că vede acelaÈ™i lucru ca È™i Simina..." Și, cu toate acestea, era încă lucid, doar o foarte uÈ™oară neliniÈ™te îi înfiora sufletul. - N-ar trebui să-È›i fie frică! spuse deodată, întrerupând efuziunea d-lui Nazarie. Nu te mai uita într-acolo, spre casă... D. Nazarie nu voia, sau nu putea, să-1 asculte. Rămăsese cu ochii aÈ›intiÈ›i spre parc. Privea cu toată făptura crispată, aÈ™tepta - Și, cu toate acestea, vine ceva de-acolo, spuse el. ÃŽntoarse capul È™i Egor. Umbra parcului îi apăru deodată, depărtată, deasă. Nu era nimic într-acolo. Nu se vedea nimic; numai o sclipire mizeră spre stânga, unde se aflau casele. - Nu vine nimeni, rosti el, îmbărbătat. ÃŽn acea clipă auzi un urlet care îi îngheță sângele în vine. Un urlet de câine înnebunit; lugubru, infernal. Geamătele se auziră apoi foarte aproape. Și un zgomot surd, de fiară alergată, cu răsuflarea aprinsă. Din întuneric, li se zvârli între picioare un câine mare, sur, cu urechile pleoÈ™tite, tremurând È™i chelălăind. Se trânti la picioare gudurându-se, lipindu-È™i capul de gleznele lor, lingându-le mâinile, suspinând. La răstimpuri, se ridica din țărână È™i începea să urle. AcelaÈ™i urlet de groază, neînÈ›eles. - ...S-a speriat È™i el, È™opti Egor, mângâindu-1... S-a speriat È™i el, săracul... Dar îi făcea bine să-1 simtă aici, alături de picioarele lui, un animal cald, viu, puternic. ÃŽi făcea bine, în câmpul acesta deschis din toate părÈ›ile È™i închis iarăși, departe, de roata aburie a marginilor. |
index
|
||||||||
Casa a Literaturiljei, a poeziljei shi a culturâljei. Ânyrâpsea sh-hârsea-ti di articoli, eseuri, prozâ, poezie clasicâ sh-antritseri (concursuri). | |||||||||
Nu ufilisits texti dit site fârâ s-nâ spunets.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politicâ di scuteari tu miydani sh-confidentsialitati