agonia armâneashti v3 |
Agonia - Workshopuri Artistitsi | Nomuri | Mission | Contactŭ | Ânyrâpsea-ti | ||||
Articolŭ Farâ Antritseari Eseu Multimedia Lucri tsi suntu mash ti membru Poezii Presâ | ||||||
|
||||||
agonia Texti Pripusi
■ Interzicerea expoziÈ›iei organizate de Societatea Culturală Aromână
Romanian Spell-Checker Contactŭ |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-12-30 | [Aestu textŭ lipseashti s-hibâ dghivâsitŭ tu romana] | Ânyrâpsitŭ tu bibliotecâ di Diana Rizoiu VI Egor visa în acea noapte unul din obiÈ™nuitele lui vise, neinteresante È™i foarte puÈ›in dramatice. Prieteni din studenÈ›ie, rude, călătorii fară rost, dialoguri fără nici o logică. De astă dată se visa undeva într-un oraÈ™ din Franta, într-o camera streină, ascultând - rezemat de ușă - convorbirea între un profesor de al lui È™i alt tânăr, necunoscut. Se vorbea despre o expoziÈ›ie recentă de pictură È™i despre lăzi. - ÃŽmi plac lăzile âncărcate, pline de lucruri ascunse, stranii, exotice, âncepu tânărul necunoscut. ÃŽntotdeauna le privesc cu emoÈ›ie, aÈ™a cum stau ele închise, ân prăvălii sau pe cheiuri, purtând cine È™tie ce povară sau comoară între pereÈ›ii lor de lemn... De la cele dintâi cuvinte, Egor înÈ›elese. Necunoscutul care vorbea era, de fapt, prietenul lui, Radu Prajan, mort de mult, mort ântr-un accident stupid de stradă. L-a recunoscut după glas È™i după emoÈ›ia cu care vorbea despre lăzi. Asa vorbea Prajan È™i ân viată; âi plăceau uleiurile, văpselele, pentru mirosurile lor complicate È™i tari, mirosuri ,tehnice", sintetice", pentru mirosurile acelea care îi aminteau de cutii, de lăzi, de tot ce e adus de undeva de departe, dintr-un port exotic sau dintr-o fabrică... Ce schimbat era, totuÈ™i, acum, Radu Prajan... Dacă n-ar fi fost glasul lui È™i cuvintele lui, Egor nu 1-ar fi putut recunoaÈ™te. Părul îi crescuse acum lung, atât de lung, încăt uneori i se părea că are plete pe umeri. La fiecare miÈ™care a capului îi fluturau în dreptul obrazului, aproape acoperindu-i urechile. Vorbea necontenit cu profesorul, fără să-l bage în seamă pe Egor. Nerăbdarea lui Egor creÈ™tea cu fiecare vorbă spusă. ,,E, totuÈ™i, mort, gândea el, Prajan e mort de mult. Poate de aceea se sfieÈ™te să se întoarcă spre mine, să mă recunoască. Și părul acesta lung, de femeie, tot ca să nu fie recunoscut È™i 1-a lăsat." Dar chiar în acea clipă, brusc, cu un gest speriat, Prajan se întoarse spre Egor È™i se apropie de el într-un singur pas. - Pentru că veni vorba despre tine, spuse el, repede, păzeÈ™te-te bine, căci eÈ™ti într-o mare primejdie... - Da, înÈ›eleg, sopti Egor. Știu ce vrei să-mi spui... Erau ochii lui Prajan, acum. Figura lui începea să semene cu cea dinainte, cu cea adevărată. Numai părul prea mare, nefiresc È™i dezgustător de lung pentru un bărbat... - Și eu mă păzesc, adăogă Prajan, scuturându-È™i pletele. lată, nimeni nu-mi poate face nimic sub pelerina aceasta... ÃŽntr-adevăr, Prajan era acum departe, parcă mai ridicat, căci Egor înălță măna spre el fără să-1 poată ajunge. ÃŽ1 vedea în preajma lui, dar îl simÈ›ea totusi depărtat, înalt, inaccesibil. Și în acea clipă înÈ›elese de asemenea că Prajan s-a depărtat de frică, alungat parcă de o putere nevăzută. Alături de Prajan era acum È™i profesorul, È™i încă vreo câțiva necunoscuÈ›i, toÈ›i înspăimântaÈ›i de ceva care se petrecea poate chiar în spatele lui Egor, căci Egor nu vedea nimic, el îi privea doar uluit de groaza lor, de brusca lor îndepărtare. ÃŽn jurul lui Egor, obiectele se abureau, se È™tergeau. ÃŽncepea È™i pe el să-1 cuprindă frica. ÃŽntoarse capul È™i întălni, alături, trupul domniÈ™oarei Christina. ÃŽi zâmbea, ca în tabloul lui Mirea. Dar parcă era altfel îmbrăcată; într-o rochie albastră, cu franjuri, cu dantele multe. Avea mănuÈ™i negre, lungi, care îi faeeau mai albe braÈ›ele. - PlecaÈ›i! porunci domniÈ™oara Christina, încruntându-se È™i ridicând încet braÈ›ul către Prajan. Egor simÈ›i o cumplită ameÈ›eală la auzul glasului ei. Se deosebea de toate celelalte glasuri auzite în vis. Parcă venea din afară, din altă lume, È™i Egor se clătină ca È™i cum s-ar fi pregătit să se trezească. DomniÈ™oara Christina îi apucă însă braÈ›ul È™i îi È™opti aproape de ureche: - ÃŽncet, dragul meu, nu te speria. EÈ™ti la tine în odaie, la noi, dragostea mea... ÃŽntr-adevăr, decorul se schimbase brusc. Porunca domni¬șoarei Christina alungase umbrele, alungase obrazul schimbat al lui Prajan, topise pereÈ›ii camerei streine. Egor privi de jur-împrejur uluit. Căută uÈ™a de care se rezemase cu câteva minute înainte. Totul dispăruse fără înÈ›eles. Se afla în odaia lui; recunoÈ™tea cu uimire fiecare obiect. O lumină ciudată, care nu era nici de zi, nici lumină de lampă. - De când te aÈ™tept, È™opti din nou domniÈ™oara Christina, de când aÈ™tept un bărbat ca tine, un bărbat fumos È™i tănăr... Se apropiase atât de mult, încât Egor È™imÈ›i un insuportabil parfum de violete învăluindu-1. Voi să se dea un pas înapoi, însă Christina îl apucă de braÈ›, reÈ›inându-l. - Nu fugi de mine, Egor, nu-È›i fie teamă că sunt moartă... Dar lui Egor nu-i era teamă că stă de vorbă cu o moartă, ci îl stânjenea apropierea ei prea caldă, parfumul prea putemic de violete, răsuflarea ei atât de femenină. DomniÈ™oara Christina era emoÈ›ionată, era nerăbdătoare, căci răsufla ca o femeie turburată în preajma unui bărbat. - Ce frumos eÈ™ti, ce palid, adăogă Christina, Se aplecă spre el atât de insistent, încât Egor nu avea unde să se mai retragă. ÃŽÈ™i afundă capul în pernă, atât. Căci de abia acum își dete seama că el doarme, în patul său, È™i că domni¬șoara Christina se apleacă peste el, încercând să-1 sărute. Astepta cu groază să simtă buzele ei pe gură sau pe obraz. Dar Christina se muÈ›umi să-È™i apropie mult faÈ›a de fruntea lui, atăt. - Nu, pe tine nu vreau, È™opti ea, nu te sărut aÈ™a... Mi-e teamă de mine, Egor... Se retrase deodată, oprindu-se la câțiva paÈ™i de pat, È™i-1 privi lung. Părea că se luptă cu sine, că încearcă să-È™ì stăpâ¬nească o pornire oarbă, puternică. ÃŽÈ™i muÈ™ca buzele. Egor începea să se mire că stă atât de liniÈ™tit alături de o moartă. ,,Ce bine că toate lucrurile acestea se întâmplă în vis", gândi el... - Dar să nu crezi tot ce È›i-a spus Nazarie, continuă domniÈ™oara Christina, apropiindu-se din nou de pat. Nu e adevărat, n-am fost un monstru, Egor. De ceilalÈ›i nu-mi pasă ce cred; dar nu vreau să crezi È™i tu aceleaÈ™i lucruri absurde. Nu e adevărat, mă-nÈ›elegi tu, dragul meu?! Nu e adevărat... Ce clar răsunau cuvintele ei în odaie. „Numai să nu audă cineva, să creadă că am dormit noaptea asta cu o femeie", gândi Egor. Dar în acea clipă își aminti din nou că totul se petrece în vis È™i se liniÈ™ti, zâmbind. - Ce frumos eÈ™ti când zâmbeÈ™ti, spuse Christina, aÈ™e¬zându-se pe margina patului. ÃŽÈ™i scoase alene o mănușă È™i o azvârli peste capul lui Egor, pe măsuÈ›a de alături. Mirosea acum mai puternic a violete. ,,Ce gust prost, să te parfumezi într-un asemenea hal..." SimÈ›i deodată o mână caldă mângâindu-1 pe obraz. Tot sângele i se scurse din vine; căci senzaÈ›ia acelei mâini calde È™i totuÈ™i de o căldură nefirească, inumană era îngrozitoare. Egor voi să strige de teroare, dar nu mai găsi nici o forță, glasul i se stinse în gâtlej. - Nu te speria, dragostea mea, È™opti atunci Christina. Nu-È›i voi face nimic. Þie nu-È›i voi face nimic. Pe tine te voi iubi, numai... Vorbea încet, rar, uneori cu multă melancolie în glas. ÃŽ1 privea nesățioasă, înfometată. Și totuÈ™i, în ochii ei sticloÈ™i se cobora câteodată o umbră de infinită triÈ™teÈ›e. - ...Te voi iubi cum niciodată n-a fost iubit vreun muritor, adăogă Christina— ÃŽl privi câteva clipe, zâmbind. Apoi, glasul ei se auzi din nou, mai melodios, mai ritmat: „ Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Și ochii mari È™i grei mă dor, Privirea ta mă arde..." ÃŽncă de la prima frază, Egor simÈ›i o neînÈ›eleasă turburare copleÈ™indu-I. Cuvintele acestea le mai auzise, de atâtea ori. Acum își aducea prea bine aminte: Eminescu, Luceafărul. Și mai înainte, tot din Eminescu citase domniÈ™oara Christina. ,,Poetul ei favorit, de atunci", își spuse Egor. - Să nu te temi, Egor, dragostea mea, spuse încă o dată Christina, ridicându-se de pe pat. Orice s-ar întâmpla, de mine să nu-È›i fie teamă. Cu tine mă voi purta altfel, altfel... Sângele tău mi-e prea scump, dragul meu... De aici, din lumea mea, eu voi veni în fiecare noapte la tine; la început, în somn, Egor, È™i pe urmă în braÈ›ele tale, dragostea mea... Să nu-È›i fie teamă, Egor, să crezi în mine... ÃŽn acea clipă, Egor se desteptă brusc. ÃŽÈ™i amintea cu o extraordinară preciziune ficeare amănunt al visului. Nu mai era înspăimăntat. Toată fiinÈ›a lui era răvășită ca după un mare efort. Ceea ce 1-a mirat întâi a fost parfumul puternic de violete. ÃŽÈ™i frecă ochii, își trecu de mai multe ori palma pe frunte, dar parfumul stăruia, ameÈ›indu-I. Zări deodată, alături de el, mănuÈ™a neagră a domniÈ™oarei Christina. ,Nu m-am deÈ™teptat din vis, își spuse el, înspăimăntat. Trebuie să încerc ceva, să mă deÈ™tept. Am să înnebunesc dacă nu mă deÈ™tept." Se mira el însuÈ™i de luciditatea cu care cugeta. AÈ™tepta, cu o extraordinară nădejde, să se trezească. Dar își simÈ›i măna pe frunte; se surprinse pipăindu-se. Nu dormea, deci; nu visa. ÃŽÈ™i muÈ™că puternic buza de jos. SimÈ›i durerea. Ar fi vrut în acea clipă să sară jos din pat È™i să aprindà lumina. Dar zări la doi paÈ™i de el, în picioare, nemiÈ™cată, silueta bine cunoscută a domniÈ™oarei Christina. Năluca îl È›intui pe loc, în pat. Egor îșii strânse încet pumnii, apropiindu-i de corp. ÃŽi simÈ›ea. Nici o îndoială; nu mai dormea. ÃŽi era frcă să închidă ochii, dar privi din nou spre domniÈ™oara Christina. Ea era tot acolo, privindu-1 sticlos, zâmbindu-i, învăluindu-1 în mirosul ei de violete. ÃŽncepu să se miÈ›te. ,Doamne Dumnezeule, Carele eÈ™ti în Ceruri, Doamne Dumnezeule!..." Cuvintele acestea răsăriseră brusc în mintea lui Egor, din cine È™tie ce rugăciune de copil, È™i le repeta cu răsuflarea tăiată. DomniÈ™oara Christina se opri, È™i zâmbetui ei deveni parcă acum mai trist, mai deznădăjduit. Egor își dete seama că ea È™tie că se roagă; ea ghicise tot. ,Ea ,È™tie că m-am deÈ™teptat, È™i nu pleacă... ` Christina mai făcu un pas. FoÈ™netul rochiei de mătase se auzea cu o extraordinară claritate. Nu se pierdea nici o nuanță, nici un detaliu. PaÈ™ii domnisoarei Christina se împlântau în tăcerea odăiei cu o perfectă siguranță. PaÈ™i de femeie, moi, dar vii, emoÈ›ionaÈ›i. Când se apropie de pat, Egor îii simÈ›i din nou trupul È™i simÈ›i aceeaÈ™i senzaÈ›ie de căldură artificială, dezgustă¬toare. Carnea toată i se strânse, ca într-un spasm. DomniÈ™oara Christina, privindu-I mereu în ochi, ca È™i cum ar fi vrut să-1 convingă dincolo de orice îndoială de prezenÈ›a ei concretă, vie, trecu pe lângă el È™i-È™i luă mănuÈ™a de lângă măsuță. Din nou, braÈ›ul gol, mirosul de violete. Și apoi, tresărirea mănuÈ™ei care îmbracă măna, care se întinde uÈ™or, elegant, către cot... DomniÈ™oara Christina continuă să-1 privească tot timpul cât È™i-a petrecut mănuÈ™a. Apoi, cu acelaÈ™i pas femenin, graÈ›ios, se apropie de fereastră. Egor nu avu curajul s-o urmărească. Rămase cu pumnii strânÈ™i, aproape de corp, È›eapăn, acoperit de sudoare rece, singur în întunerec. Se simÈ›ea pentru cea dintâi oară în viaÈ›a lui cumplit de singur, blestemat. Nimeni È™i nimic din cealaltă lume nu putea ajunge până la el, să-1 ajute, să-1 scape... Multă vreme n-a mai auzit nimic. ÃŽÈ™i dete seama că încerca să se păcălească singur, pentru că el È™tiuse clipa precisă când domniÈ™oara Christina plecase din odaie. SimÈ›ise cum dispare din spaÈ›iu prezenÈ›a ei terifiantă; simÈ›ise asta după sângele lui, după răsuflarea lui. Continuase totuÈ™i să aÈ™tepte, fără să aibă destul curai să întoarcă capul spre fereastră. UÈ™a de la balcon era deschisă. „ Poate a rămas încă acolo, poate n-a plecat, ci e numai ascunsă " Știa totuÈ™i că se teme degeaba, că domni¬șoara Christina nu mai e în odaie È™i nici în balcon. Se hotări brusc. Sări din pat È™i aprinse lampa electrică de buzunar. Căută înfricoÈ™at chibriturile. Aprinse lampa cea mare. Lumina prea puternică sperie un mare fluture de noapte, care începu să zboare deznădăjduit, lovindu-se de pereÈ›i. Egor luă lampa de buzunar È™i ieÈ™i pe balcon. Noaptea era pe sfârÈ™ite. Undeva, pe foarte aproape, se presimÈ›eau zorile. Erau aburi reci, un văzduh încremenit. Nu tresărea nici un arbore. De nicăieri, nici un zgomot. ÃŽi fu deodată frică de singurătatea lui È™i se cutremură. De abia atunci simÈ›i cu adevărat cât îi este de fig. Stinse lampa È™i intră ăn odaie. ÃŽl lovi un miros puternic de violete. Fluturele continuă să se zbată, lovindu-se cu zgomote surde de pereÈ›i, atingând uneori sticla lampei. Egor își aprinse o È›igară. O fumă însetat, fără gânduri. Apoi se ridică din nou È™i închise usa de la balcon. Somnul nu i se lipi de pleoape decât când începu să se lumineze bine de ziuă È™i cocoÈ™ii cântaseră pentru ultima oară. |
index
|
||||||||
Casa a Literaturiljei, a poeziljei shi a culturâljei. Ânyrâpsea sh-hârsea-ti di articoli, eseuri, prozâ, poezie clasicâ sh-antritseri (concursuri). | |||||||||
Nu ufilisits texti dit site fârâ s-nâ spunets.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politicâ di scuteari tu miydani sh-confidentsialitati